Despre nevăzători, prin vecini

0

Două clădiri simetrice, impunătoare, despărțite de o stradă îngustă, își poartă etajele răstălmăcite de explozibil la 11 ani de la bombardamentele NATO. Deși mă grăbesc să ajung la clubul nevăzătorilor, clădirile acestea îmi încetinesc pașii; parcă cer să fie văzute și ascultate cum tac. În dreptul lor am senzația că tăcerea e atât de puternică încât acoperă zgomotul străzii. În fapt, e mai puțin zgomot pentru că, în lipsa ferestrelor și a multor pereți, undele sonore nu au în ce să se reflecte. Nu sunt planuri de reconstrucție a fostului sediu al Ministerului Apărării din Iugoslavia, în parte din lipsa banilor și în parte pentru încărcătura simbolică: țara pe care o deservea ministerul nu mai există și ruina rămâne o mărturie a nedreptății (câteva sute de metri mai sus, pe aceeași stradă, e ambasada SUA).

Text şi fotografii de Tiberiu-Mihail Cimpoeru (Litera Noastră)

 

Mă dezlipesc de clădiri și pornesc puțin împovărat. Războiul care le-a lăsat așa a fost atât de recent și atât de aproape. Sunt în Belgrad, orașul care a fost distrus și reconstruit din temelii de 44 de ori și a fost scena multor conflicte internaționale. Cel din 1999 a fost al 115-lea.

Particip la un workshop pe teme media și folosesc prilejul pentru a afla mai multe despre situația nevăzătorilor din vecini. Ajung pe strada Jevrejska, unde, la numărul 24 e sediul organizației orășenești a Uniunii Nevăzătorilor din Serbia.

Clădirea mare aduce cu școala pentru deficienți de vedere din strada Austrului din București. Are 4 etaje și adăpostește o bibliotecă, un studio de înregistrări, un centru de masaj, un club social, un cerc de șah și direcția de sport. Urc la primul nivel unde se desfășoară o conferință de presă prilejuită de încheierea unui curs de gătit. Cursul ținuse 10 zile, timp în care participanții au fost instruiți de un bucătar profesionist. La final s-a făcut o evaluare practică. Nevăzătorii au gătit bucate tradiționale pentru aproape 40 de invitați. Din fondul municipalității fiecare nou bucătar a primit la finalul conferinței un set de aparate și ustensile de gătit.

Sunt aici pentru a mă întâlni cu Goran Pecanac, traducător interpret și editor al publicațiilor sârbești audio și braille. Deși vorbisem doar la telefon l-am recunoscut imediat. Era în primul rând și înregistra conferința pe un player daisy. Îmi spusese că va fi acolo pentru a scrie un articol despre eveniment. E un bărbat impunător, foarte calm în mișcări și discurs. Absolvent al facultății de filozofie, este poliglot. Vorbește engleză, italiană, spaniolă, germană și rusă.

Se ocupă de tipografia braille și coordonează editorial publicațiile Uniunii nevăzătorilor. „Avem trei reviste în braille și una audio. Nu mai avem o revistă în scris obișnuit de când a murit editorul și nu am mai găsit o persoană care să se ocupe de o astfel de ediție” îmi spune Goran după ce îl întreb despre activitatea editorială. Revista audio Mozaik și revista în braille „Svitanja” au un conținut de tip magazin, cu informații despre activitatea uniunii și viața nevăzătorilor. Seamănă cu Impact și Litera Noastră. Organizația mai publică o revistă pentru copii, „Zabavni listici” și una pentru femei, „Zena i dom”, ambele alcătuite din preluări din presa centrală.

În Serbia, Uniunea Nevăzătorilor a fost înființată în 1946 și astăzi reprezintă aproximativ 12.000 de persoane. E formată din 44 de organizații locale, dintre care 30 în Serbia, 11 în regiunea autonomă Voivodina și 3 în Kosovo. Ultimele sunt legate de Uniunea din Serbia în ciuda frontierei nou apărute.

Unul din principalele obiective este, la fel ca în România, înființarea unui centru de reabilitare. „S-a deschis acum 5-6 luni o asemenea structură, dar ea este destinată persoanelor cu toate tipurile de dizabilități și nu acoperă destul de bine nevoile nevăzătorilor. Uniunea încearcă să găsească soluții pentru a construi un centru dedicat, pentru că nevoile sunt diferite. Un nevăzător are nevoie de un mediu mai adaptat și de informație accesibilizată,” îmi spune Goran. Deocamdată nu există un termen pentru începerea lucrărilor. Din fosta Iugoslavie Croația, Slovenia și Bosnia au astfel de centre, iar deschiderea unuia în Belgrad, ar putea deservi de asemenea Muntenegru și Kosovo.

Pentru că istoria recentă e strâns legată de războaiele Iugoslave, aflu că relațiile dintre organizațiile țărilor combatante nu au avut de suferit. „În războaiele astea nevăzătorii au văzut mai mult decât oamenii cu vedere normală” povestește Goran (foto dreapta), apoi, după un scurt oftat, continuă „legăturile erau prea puternice”. Corespondau intens și erau la zi cu publicațiile audio sau braille din toate fostele republici. După război, organizațiile nevăzătorilor au fost printre primele care au oficializat relațiile.

E puțin mâhnit când îmi vorbește despre poziția nevăzătorilor în societate. „În Serbia, nevăzătorii și oamenii cu dizabilități în general, se simt cetățeni de mâna a doua din pricina prejudecăților, a dificultății în găsirea unui loc de muncă și a obstacolelor cu care se confruntă”. Vorbește mai ales de cele întâmpinate în învățământul superior, unde se lovesc de refuzul profesorilor de a se lăsa înregistrați la cursuri și de greutatea cu care găsesc materiale. Totuși, spune că odată cu răspândirea computerelor, situația s-a îmbunătățit considerabil.

„În continuare e dificil, dar nu e nici pe departe la fel de greu ca atunci când eram eu student.” Legea sârbească nu face o distincție clară între persoanele cu handicap grav și cele cu handicap accentuat sau mediu. Consecințele sunt uneori hilare. Astfel, Goran, care nu vede deloc, povestește amuzat cum o prietenă, cu aceeași încadrare de handicap ca el, îi citea și îi înregistra cursurile la filozofie în facultate.

În Serbia, tehnologia asistivă e subvenționată, iar lista ustensilelor e destul de cuprinzătoare: „Poți primi, prin planul de asigurare medicală, un casetofon cu înregistrare pe patru piste sau un player Daisy. Poți primi de asemenea o mașină de scris braille, sinteza vocală în limba sârbă, un baston alb, un ceas braille, ochelari, lupă sau instrumente de măsurare a tensiunii și a glicemiei.” În funcție de nevoi, fiecare obiect poate fi acordat o dată la șapte ani, iar procesul birocratic e destul de simplu. Ca și în cazul limbii române, sinteza vocală în limba sârbă nu a ajuns la o variantă pe deplin mulțumitoare.

Una din urmările accesului ușor la tehnologia asistivă e că foarte mulți copii sunt înscriși în sistemul de învățământ normal. Totuși, în Belgrad funcționează o școală pentru nevăzători și una pentru ambliobi, iar în Novi Sad, în școala pentru copiii cu dizabilități, există o secție pentru nevăzători.

Infrastructura orașului e ceva mai bine adusă la zi. Multe trotuare au pavaj pentru nevăzători, dar, spre deosebire de București terasamentul este din piatră, nu din plastic casant și se întinde pe toată lungimea trotuarului, nu doar la capetele lui. Semafoarele au avertizare sonoră și se are în vedere echiparea autobuzelor cu astfel de sisteme. Unele stații de autobuz și tramvai au un pavaj specific. Goran spune că această activitate de accesibilizare se desfășoară într-un ritm destul de rapid. Apoi spune amuzat „Desigur, destul de rapid în contextul crizei economice.”

Cei mai mulți oameni încă nu știu cum să se poarte cu un nevăzător. „La trecerile nesemaforizate, în loc să traverseze strada cu tine, îți spun că poți s-o faci. E riscant, pentru că strada e liberă pe moment, dar oricând poate veni o mașină.” Un prieten a fost accidentat așa și de atunci ignoră orice sugestie de acest fel. Povestește amuzat că uneori e oprit și întrebat dacă știe unde merge. De obicei răspunde că nu știe, și că a așteptat toată ziua să îl întrebe cineva.

O sârboaică îmi spunea că în orice discuție cu un străin apare inevitabil „momentul NATO”, întrebarea despre bombardament. Goran, ca orice belgrădean, e cumva reticent să vorbească, dar o face după o tăcere scurtă terminată-ntr-un oftat: „Eram în Bosnia natală în acel moment, dar după două săptămâni nu am mai rezistat și m-am întors … Orașul era răvășit. În fiecare zi când auzeam alarma, ieșeam în stradă pentru a mă alătura oamenilor care formau scuturi umane pe poduri, în fața televiziunii, a ministerului apărării, sau a altor clădiri importante”. Spune că cea mai puternică amintire din acea perioadă e legată de bombardarea ambasadei chineze: „Locuiam foarte aproape și am simțit intim explozia… De la șuieratul cu care s-a apropiat de țintă, la explozia simțită în piept, la tremurul clădirii, la frica generală care a urmat. Tensiunea era uriașă!”

Cum timpul e puțin și e pe terminate, încheiem și ne pregătim de plecare. Îl conduc afară și, la scurt timp după ce ne despărțim, mă oprește un bătrânel rotunjor, foarte mic de statură. E prietenos, vorbește mult, dar nu înțeleg sârbă. Opresc la rându-mi o fată și o rog să-mi traducă. Bătrânelul scrie o adresă pe un colț de hârtie. În timp ce colțul ajunge la mine, fata spune că vrea să-i trimit la adresa asta o poză cu el. N-am cum să refuz. Rămâne zâmbind după ce iau aparatul de la ochi, și pornește cu translatorul de ocazie o discuție puternic animată de mâini. E vesel, aprins, arată mândru spre el apoi începe să recite niște versuri. După ce termină, pleacă brusc. O întreb pe fată ce s-a întâmplat. Îmi spune că i-a recitat textul unui cântec scris de el în care este vorba despre Hillary Clinton și vizita ei recentă în Serbia, despre război, despre bombardament și despre ruinele printre care recunosc două clădiri simetrice, despărțite de o stradă îngustă.

 

Foto main: Clădirea fostului Minister al Apărării din Iugoslvia

Acest articol a fost preluat din revista pentru nevăzători Litera Noastră, despre care puteţi citi aici.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger