Despre mișcările sociale, nesupunere civică și activism social

1

Pentru că suntem interesaţi de ceea ce se întâmplă în jur şi pentru că vrem să înţelegem mai bine unele lucruri, pentru că vrem că mai mulţi studenţi să fie curioşi să înţeleagă şi să reacţioneze, ne-am gândit că Adi Dohotaru, activist civic, membru al Grupului pentru Acţiune Socială (GAS) şi al organizaţiei Grupul de Lucru al Organizaţiilor Civice (gLOC), ar putea să ne vorbească puţin despre mişcările sociale, nesupunere civică şi activism social. Înţelegem şi reacţionăm!

de Iulia Sandor ( Go Free nr.6)

 

1.Go Free: Am fost plăcut surprinsă să văd că există o mare diversitate de oameni ce s-a mobilizat și a ieșit în stradă în ultimele zile pentru a-și striga nemulțumirile. Au trecut deja două săptămâni de proteste zilnice, cum le comentezi și ce crezi totuși că va urma după acestea?

Adi Dohotaru: Manifestațiile zilnice din ianuarie sunt cel mai important exercițiu civic din România ultimilor ani. Au coagulat în toiul iernii zeci de mii de oameni în stradă într-un moment în care se credea că nu mai există încredere în posibilitatea mobilizării colective. Dincolo de rezultate, important îmi pare procesul de activare civică care s-a văzut în bucuria participării, inventivitatea unor slogane, îndrăzneala unor manifeste care atacau oligarhia neoliberală din România, ori în reflecția unor articole asupra evenimentelor. Iar când există această încredere că cetățeanul de pe stradă este un subiect al istoriei, un agent al schimbării, rezultatele nu au întârziat să apară. A fost retras un proiect defectuos de lege care ar fi constituit cea mai mare privatizare din istoria post-decembristă a României, cu scopul de a servi niște interese obscure, ale unor corporații, nu ale pacienților. Oricine recunoaște că reforma în sănătate este o necesitate stringentă, însă e nevoie de dezbateri ample pe acest subiect și de a renunța să credem că orice reformă necesită obligatoriu privatizare. Apoi, în urma protestelor au fost sacrificați unii politicieni, dar acest lucru este de importanță minoră. Mai relevant este că s-au deschis diverse breșe pentru dialog social, însă vom vedea doar în perioada următoare cât de funcționale sunt. De exemplu, Primăria și Prefectura au anunțat la Cluj sub-comisii de dialog social la care să participe puterea, opoziția, sindicatele, societatea civilă și mișcări informale ale cetățenilor. Trebuie să facem presiune pentru ca aceste comisii să fie cât mai eficiente, iar deciziile să se ia cât mai transparent. Unul dintre obiectivele Grupului pentru Acțiune Socială pe anul în curs, exprimat în cadrul dialogului legat de bugetul local și pe care politicienii din Cluj l-au acceptat declarativ deocamdată, este „asumarea de principiu de către primărie că, în anul 2013, o șesime din bugetul local să fie distribuit prin mecanisme specifice democrației participative (ex.: planificare bugetară participativă în cartiere), în urma instituirii unui mecanism de consultare elaborat alături de societatea civilă, care să asigure o deliberare cetățenească largă și informată”. Vedem asumarea aceasta locală într-un registru civic și politic mai larg, în conformitate cu recomandările agendei sociale europene (Europe 2020), astfel încât obiectivele sociale să devină obiective orizontale în fiecare domeniu al dezvoltării locale. Protestele din ianuarie sunt excepționale și vor fi astfel și în viitorul apropiat. Trebuie să ne focusăm în continuare pe o democrație participativă zilnică, locală, glocală dacă vrei, chiar dacă insight-ul nostru activist și teoretic este mult mai larg.

2.G.F.: Ce înseamnă să fii activist în România?

Adi Dohotaru: Înțeleg activismul ca o formă de intensitate. Este efortul, vitalitatea și energia de care avem nevoie în exprimarea unor adevăruri, cauze sau probleme. În sensul acesta, oricine poate să devină activist. Eu sunt istoric și jurnalist, de pildă. Nu este o formulă limitată la sectorul ONG sau la nivelul mișcărilor informale și spontane care încep să se formeze și în România. Apoi, activismul meu este o exprimare fermă a unei cetățenii mai democratice, a unei societăți mai incluzive și egalitare. Deși există și alte forme de activism religios, financiar ori politic (ca lobby, de exemplu), ele nu sunt percepute astfel din simplul motiv că valorile neoliberale sau conservatoare la care fac referire aceste mișcări sunt naturalizate ca atare. În percepția mea, activistul merge contra sedimentării unor percepții ierarhizate despre societate, despre diviziunea socială a muncii ori despre dreptul câtorva, puțini, să se exprime în spațiul public. Activiștii sunt oarecum diferiţi de intelectuali, cu perspectiva lor auctorială, în sensul în care acționează orizontal, dintr-o perspectivă militantă asumată, ceea ce înseamnă asumarea unei parțialități de vederi. Activiștii nu au pretenția conferirii unui orizont de sens, nu „explică” ori „analizează lucrurile” dintr-o poziție verticală, de „sus”, de unde se vede orizontul. Nu (mai) există un orizont de sens, iar când acesta există devine o fuziune de orizonturi, care trebuie continuu negociat între participanți. Desigur, și în retorica discursivă intelectuală există poziționări similare, dar în practică acest lucru nu se prea întâmplă. Pretenția intelectualului este de a fi în afara jocului, ca antrenor, arbitru, spectator etc., care observă imaginea de ansamblu. La un astfel de ghidaj trebuie renunțat, oricum percepția asupra rolului lor vizionar este în declin. Cu toate acestea, în spații provinciale ca cel românesc mai există această așteptare și pretenție că intelectualul ar putea îndeplini o funcție de leadership moral. Dacă un intelectual-statuie ar arăta cu degetul orizontul, activistul s-ar uita ca idiotul la degetul lui. Alții ar râde că nu înțelege, dar de fapt intelectualul nu înțelege acea ingenuitate participativă a jocului în care orizontul de sens dispare. Activistul generic la care fac referire se diferențiază și de politician. De aceea, încrederea sa într-o democrație electorală, a delegării deciziilor către o elită economică și politică cu pretenții de „reprezentativitate” a scăzut. În schimb, avem un cetățean activist auto-delegat, care nu mai acceptă vechiul contract social parlamentar și caută soluții pentru o democrație participativă reală. De aceea, la protestele clujene din ianuarie GAS a propus pancarta „FIECARE CETĂȚEAN / PROPRIUL POLITICIAN”. Noile tehnologii și percepții sociale permit o astfel de societate mai consensuală, însă bătălia este deocamdată inegală. Pe scurt, dincolo de diferențieri, activistul pe care îl am în vedere subsumează funcția critică a intelectualului și rolul presupus reprezentativ al politicianului și devine o sinteză a acestora. Hehe, sună foarte modest, știu!

3.G.F.: Cum vezi cultura civică la nivelul Clujului?

Adi Dohotaru: Clujul stă mai bine față de alte orașe din țară și aici sunt mai mulți factori transnaționali și locali care s-au intersectat. Ar fi criza economică globală care a alertat oamenii cu privire la un model de creștere economică bazat pe speculații financiare. E importantă prezența unui mediu academic care, de bine de rău, mai îndeamnă încă studenții la reflecție în anii de formare paideică ori profesională sau coagulează, în principal, oameni din mediul universitar care se manifestă în afara lui (exemple ok pot fi Grupul de Lucru al Organizațiilor Civice sau Grupul pentru Acțiune Socială). Apoi, e relevantă existența unor medii militante în zona ecologistă (campania Roșia Montană) ori a unor sectoare artistice independente care sunt angrenate social (de exemplu, Asociația Proiect Protokoll și, într-o măsură mai mică, Fabrica de Pensule). Un rol a jucat și avântul economic al Clujului care a format o clasă mijlocie ceva mai largă față de alte orașe din țară și care are curajul să își articuleze, chiar timid, câteva revendicări, pentru simplul motiv că are ceva timp din moment ce a depășit faza luptei pentru subzistență (exemple: coalizarea dintre experți din varii domenii și mișcările eco-urbane diverse: pentru pietonalizarea centrului, infrastructură pentru bicicliști, amenajarea de parcuri și locuri de joacă pentru copii etc.). Totuși, față de alte regiuni din centrul sau vestul Europei, sau chiar din America Latină, stăm mai prost din cauza definiției flasce pe care o aplicăm încă societății civile. Societatea civilă are pretenția de a se defini, în mod clasic, în afara statului / politicii și capitalului / intereselor economice. Dacă analizăm mulțimea de finanțări ale ong-urilor prin intermediul Corporate Social Responsability ori de către statul supranațional prin proiecte europene și de către instituții publice autohtone ne dăm seama că pretenția este falsă. Dimpotrivă, trebuie să ne gândim că suntem proprii noștri politicieni și să ne reprezentăm, totodată, ca actori economici pentru că ar fi o imagine mai acurată pentru civism, pe care îl înțeleg ca participare publică la luarea deciziilor în sfera politică și economică. Dar în momentul în care ne vom poziționa ca actori politici și economici, vom constata însă cât de insignifianți devenim pentru sistem. Pentru că firimiturile CSR ori proiectele europene, care îmblânzesc critica și limbajul societății civile până la domesticirea completă, nu o să mai cadă de la masa bogaților. E foarte important ca o societate civilă de secol XXI, din Cluj și de aiurea, să se lupte prin viziuni cuprinzătoare și prin acțiune directă pentru egalitate economică, așa cum în secolul XIX radicalii, socialiștii sau liberalii de stânga se luptau pentru egalitate politică. Dezideratul acesta se poate îndeplini prin „ocuparea” unor instituții publice actuale. Dar pre-distribuirea ori re-distribuirea mai eficientă a resurselor se poate face și în forme economice mai radicale pe care le putem re-crea în timp: prin colective de cetățeni grupate în commons, prin corporații cooperativiste de acționari și nu de salariați, care acționează într-un sistem de piață, prin cooperative de consum, prin planificare participativă la luarea deciziilor etc. Dar chiar și dacă vom continua să ne poziționăm strict ca societate civilă, trebuie să atacăm inegalitățile și ierarhiile sociale profunde, care sunt legi constitutive ale capitalului și statului, înțeles ca garant al proprietății private. E interesant de arătat cum a apărut statul burghez modern, mai ales că studiez aceste lucruri ca doctorand pe teme istorice la un institut al Academiei Române. Oarecum ingenuu pornit la drum, am fost șocat să citesc statistici din a doua parte a secolului XIX legate de alocarea masivă de resurse pentru Armată, Poliție și Administrație în spațiul românesc, dar și în alte state-națiune, în raport cu inexistența ori sfărâmătura bugetelor pentru Sănătate ori Educație. Acest lucru s-a întâmplat pentru că elita economico-politică a creat statul modern pentru a prezerva interacțiunile dintre actori privați cu stare și de a-i apăra pe deținătorii de capital de cei lipsiți de proprietate. Ca să dau o pildă simplă, dreptul de vot exista doar pentru deținătorii de proprietate. Doar din cauza presiunilor cetățenești / muncitorești s-au realizat reforme și alocări de resurse pentru sănătate, educație, asigurări sociale etc. Din nefericire, la peste un secol de la aceste presiuni, noi trebuie să le reluăm pentru că statul acela social creat treptat în ultimul secol se prăbușește și este preluat de corporații. Apoi, drepturile pentru egalitate politică, pentru a fi reale, trebuie deplasate înspre economie. Trebuie să ne extindem imaginarul social, chiar și așa băltiți de o lume clujeană provincială. De pildă, cum ar arăta o întreprindere corporatistă în care am avea dreptul de a vota, de a stabili prin consens ori prin delegări, diverse direcții și decizii?

4. G.F.: Ce înseamnă nesupunere civică și ce se urmărește prin aceasta?

Adi Dohotaru: Am ajuns la praxisul nesupunerii civice citindu-i pe Thoreau, cel care a propus conceptul, apoi pe Gandhi, Martin Luther King, dar și scrierile altor reprezentanți radicali din cadrul unor mișcări altermondialiste, care au continuat ori îmbogățit demersurile scriitorului anarhist american. Cum e greu să îi filtrez pe toți trei, o să fac referire la măcar unul dintre ei. Mi-a rămas impregnat eseul lui King scris pe marginile unui ziar într-o închisoare din SUA. King a fost arestat ca urmare a unei demonstrații împotriva segregării rasiale care nu era autorizată de autorități. El a explicat simplu acțiunile directe de acest fel prin faptul că există o diferență între lege și justiție, între legi juste și legi nejuste etc. Tot în acest sens, când performam acte simple de nesupunere civică asemenea blocării unor artere sufocate de mașini alături de câteva zeci de bicicliști în vreun critical mass sau când participam la proteste care nu erau supuse notificării către autorități etc., atacam acele legi injuste, pentru că ele nu sunt rezultatul unor negocieri sociale largi. Iar dacă nu sunt rodul unui contract social, aceste legi pot fi încălcate. Apoi, văd nesupunerea civică, asemenea unor fenomene similare ca mișcările de tip occupy (ocuparea piețelor în ianuarie în marile orașe ale țării întră în această paradigmă) ori sit-in-urile anilor 1960, ca pedagogii critice negative. Rolul acestor pedagogii este de a contesta un sistem considerat injust. Apoi, ca în mișcările de tip occupy se caută formule consensuale de negociere asupra problemelor structurale ale capitalismului, însă nu se articulează la modul pozitiv și programatic modalitățile de coagulare politică largă pentru a răsturna, din varii perspective reformiste sau revoluționare, actualele dezechilibre de putere. Mult mai greu de creionat teoretic și ca praxis sunt acele principii și mișcări de „supunere” civică și politică disciplinate, consensuale, și totuși pluraliste, care să își propună răsturnarea sistemului. Avem destule exemple anterioare de coagulare largă: partide, sindicate, coaliții asociative naționale și trans-naționale, cooperative, avangarde revoluționare și artistice etc. Se pot căuta formule noi de coalizare ori revitaliza altele provenind dintr-o tradiție radicală. Dacă respect nesupunerea civică, m-am ghidat adesea după acest concept și mă va mai călăuzi pe viitor, miza ar fi totuși de a articula pozitiv alternative la actualul sistem, nu doar a-l destructura printr-o atitudine fermă ori flamboaiantă la mici proteste sectoriale. E oricum interesant succesul acestei sintagme. Atâta timp cât ne menținem într-un spațiu „civic” lucrurile sunt relativ acceptabile, putem fi priviți cu o oarecare benevolență, dar cum ar suna „nesupunere politică”? Nesupunerea politică însă este imposibilă atâta timp cât „politicul” este un spațiu murdar, corupt, de neatins în imaginarul nostru colectiv, ceea ce conduce la o acaparare a politicului de către coruptibili mediocri sau simpli interpuși ai marilor agenți economici.

5. G.F.: Am observat ca inițiatori în majoritatea mișcărilor sociale din Cluj au fost Grupul de Acţiune Socială (GAS) și Grupul de Lucru al Organizaţiilor Civice (gLOC). Cum reușiți să mobilizați oamenii și prin ce canale comunicați?

Adi Dohotaru: Din start, trebuie declinată responsabilitatea pentru majoritatea campaniilor din Cluj în 2010. Și dacă era așa, ar fi fost tare trist, pentru că ar însemna că lucrurile s-ar mișca în oraș super unidirecționat. Am participat la diverse manifestații sindicale, legate de Roșia Montană, la mobilizările în contextul „indignados”, dar de inițiat cu GAS-ul au fost câteva manifestații cu privire la gestionarea ineficientă a celor două mari parcuri ale orașului: Parcul Central și Parcul Feroviarilor. Iar cu gLOC-ul ne-am implicat pentru a veni în sprijinul, pe cât posibil, comunităților de romi din ghetoul format în preajma gropii de gunoi de la Pata Rât, unde trăiesc aproape 2.000 de oameni în condiții de locuire dezastruoase. Mobilizarea e relativ simplă atâta timp cât se face în câteva zeci de oameni sau o sută-două, cum am făcut noi. Nu există rețete, doar determinare, intensitatea la care s-a făcut referire înainte. Apelăm la mail, facebook, câteva site-uri ca slicker, TOTB, CriticAtac, ori chiar media locală care transmite mesajul, dar nu mobilizează neapărat lume. Există totuși niște instituții mediatice locale cu care am colaborat, dar ele funcționează în parametri calitativi deplorabili, chiar dacă oamenii pe care i-am întâlnit acolo îmi sunt mai dragi decât în media privată, care oricum funcționează managerial în termeni puțin prietenoși cu jurnalismul (profit sau interese politice). Mă gândesc la media publice ca TVR Cluj, Radio Cluj sau chiar reviste culturale ca Tribuna. Acestea nu sunt folosite la un randament minimal măcar din cauza lipsei unei gestiuni comunitare asupra instituțiilor media publice și a unor conduceri dependente de controlul politic.

6. G.F.: Dacă facem excepție de protestele din ianuarie, mobilizarea la nivel de oraș in general pare destul de scăzută totuși. Care crezi că sunt motivele: resemnare, neîncredere în posibilitatea unei schimbări reale, sau dificultatea de a identifica nedreptatea socială?

Adi Dohotaru: Sunt toate motivele enumerate de tine, cu accent pe faptul că nu se diagnostichează corect înghițirea spațiului politic de economie și de către marii decidenți economici, iar asta s-a văzut chiar și la manifestațiile din ianuarie axate unilateral spre clasa politică, ocolind oligarhia financiară. Marii decidenți economici au colonizat politicul. Sunt chiar mai puțini decât acel 1% faimos, iar noi suntem mai mulți de 99%, deși suntem colonizați interior de ei. Un bun exemplu este Parcul Feroviarilor, care ani de zile a stat în paragină pentru că Arpad Paszkany a avut interesul ca acele hectare de teren să dispară din conștiința publică. Când în urmă cu aproape patru ani am desfășurat o campanie de „salvare” a parcului toți politicienii, care candidau pentru diverse funcții la alegeri, mi-au zis că o să propună primăriei trecerea parcului în gestiune de la Căile Ferate Române. Cu toate acestea, politicienii au uitat rapid de promisiuni. Parcul este concesionat autorități clubului de fotbal CFR, unde patronul Paszkany plănuiește să construiască în apropiere un mall. Când clubul de fotbal a început să reamenajeze parcul fără avize și strict în beneficiul sportivilor CFR, s-au organizat manifestații și s-au trimis sesizări către instituțiile publice. Lucrările care tăiau accesul general în parc au fost sistate, iar parcul a rămas un teren semi-viran. Neîncrederea vine din faptul că este dificil să te lupți cu oameni atât de influenți economic, politic și mediatic cum e Paszkany. Atâta timp cât trăim într-o lume care permite inegalități atât de drastice între diverși actori din sistem resemnarea va fi regula, iar mobilizarea excepțională. Repet, bătălia trebuie să fie pentru egalitate economică, după acea va veni și cea politică. O vreme a funcționat o formă de echilibrare prin redistribuirea resurselor făcută de statul social, acum atacat, dar sper să fie și destule alte opțiuni. La nivel de Cluj ori, mai larg, România, speranța mea este de a participa la organizarea unor mișcări sociale ori politice alternative care acceptă ca premisă fundamentală contradicția dintre democrație, ca participare cât mai largă la luarea deciziilor, și capitalism, ca muncă salarială și apropriere privată a profitului. Cum poate fi atenuată sau rezolvată această contradicție rămâne de văzut.

7. G.F.: Care dintre mișcările sociale din Cluj din ultimul timp a avut succes în ideea stabilirii unui dialog cu autoritățile publice în ceea ce privește soluționarea diverselor probleme existente?

Adi Dohotaru: Din punctul meu de vedere, succesul constă în primul rând în acea coagulare spontană, critică și tenace în a aduce pe agenda publică diverse probleme. Până la urmă, succesul nu trebuie să fie doar acel output al soluționării, al rezultatului, al unei logici secvențiale, cronofage. Poate contează mai mult procesul, relațiile de prietenie și rudenie ideatică ce se formează, camaraderia, momentele kairotice de interacțiune, senzația de împuternicire a cetățenilor, egalitatea de relaționare propusă… Că tot pomenesc de egalitate, nu mă gândesc la acest concept în termeni cuantificabili, ci ca la egalitatea ca sentiment. Ceea ce presupune dorința de a trăi într-o comunitate solidară ca interese și armonică, în ciuda diversității de comportamente și aptitudini. Este mai mult decât o egalitate în fața legii, este o egalitate în care omul este referentul. Ca să ne simțim egali între noi, trebuie să ne identificăm ca atare. Și cine se identifică atunci când trece pe la Pata Rât cu acei oameni „inferiori” cu tenul închis și, desigur, „jegoși”? Cine se identifică cu „superiorul” „gras” în costum și pipiței blonde cu țâțe superbe care își parchează jeepul în fața vilei? Dacă vom avea o societate cu asemenea dizarmonii, egalitatea este imposibilă, iar egalitatea este precondiția libertății, de aceea trebuie să ne luptăm cu dușmanii ei până la capăt pentru ea. Dar, ca să îți răspund la întrebare, succesul nostru pare limitat la prima vedere. Nu se știe cum vor funcționa, de pildă, comisiile de dialog social anunțate în urma protestelor. Cât despre manifestații mai vechi, la presiunile mișcării bicicliste, Primăria a început să amenajeze o infrastructură specifică, deocamdată prost gândită pe trotuare, dar în câțiva ani practicabilă, cred eu, dacă va fi mutată pe străzi. În ceea ce privește Parcul Feroviarilor, sunt bucuros că am obținut stoparea lucrărilor. Cu privire la oamenii de la Pata Rât e mai complicat pentru că va fi nevoie de investiții masive, dar am reușit măcar să punem problema pe agenda instituțiilor publice locale, regionale și supranaționale, astfel încât se caută soluții pentru rezolvarea parțială a excluziunii sociale și locative. Noul primar, Radu Moisin, a acceptat în urma protestelor din ianuarie să fie membru al unei sub-comisii de dialog social pe problema ghetoului din Pata Rât, să vedem dacă vom mișca lucrurile.

8. G.F.: Ce înseamnă „Mișcarea Occupy Wall Street” și cum se pliază ea pe democrația noastră? Și cum ar putea ea să ne ajute sa înțelegem/problematizăm democrația din România?

A.D.: Dincolo de critica bail out-ului financiar și a inegalităților economice, mișcarea presupune punerea în paranteze a democrației reprezentative și a problemelor legate de delegarea deciziei. De aceea, nu existau oameni care să negocieze seturi fixe de revendicări cu autoritățile, ceea ce a făcut ca mișcările de tip occupy să devină un fel de bulă utopică, de discuții politice avangardiste, bazate pe principii radical-consensuale, așa cum nu vedem în viața noastră de zi cu zi. În urma acestor mișcări, cred că reiese necesitatea găsirii unui nou contract social care să presupună o participare și deliberare mai largă asupra deciziilor care ne afectează viața. E nevoie de noi constituante care să legifereze o altă democrație, care să amendeze major sistemul reprezentativ. Noi suntem oarecum în urma acestor mișcări, negocierile bazate pe consens ale manifestanților din ianurie erau subliminale în raport cu o voce a pieței care își formula nemulțumiri variate.

9. G.F.: Cum vezi atitudinea presei față de aceste mișcări sociale?

Adi Dohotaru: Media este doar un canal, un receptor chiar de ajutor, dar nu mă aștept să fie o oglindă fidelă a acestor mișcări, nici nu doresc să fie un canal de propagare. Chiar dacă filtrul de redare este uneori grosier, își face treaba relativ ok, în ciuda limitărilor de rigoare determinate de profit și interesele elitelor economice care împiedică media să devină un spațiu de diseminare autentică. Dar nu acolo este problema reală. Totuși, dacă media ar ieși dintr-o logică a prezentării cu precădere a conflictelor și a „noutăților” și ar mediatiza mai des astfel de exemple de succes de participare cetățenească în viața publică și negociere a conflictelor, cred că ar fi mai multă încredere și speranță de rezolvare a diferendelor în spațiul public (și nu amortizate în spatele ușilor închise). În sensul paradigmei conflictuale, la a doua manifestație în Parcul Central niște jurnaliști mi-au spus că ei nu mediatizează evenimentul pentru că a mai fost un protest în parc și nu apare un element vizual radical și conflictual care să fie demn de știre.

10. G.F.: Ce mesaj ai transmite studentului clujean cu privire la implicarea sa în comunitate?

Adi Dohotaru: The personal is political…

 

 


Un comentariu

  1. Greu de spus! Fiecare trebuie sa judece dupa propria constiinta!
    Eu pot sa exemplific cu o situatie ce ar trebui sa dea de gandit!
    În Bucureşti se protestează! Încă! Lumea e necăjită, e speriată, unora le e foame, alţii nu vor ca animalele, în special câinii, să fie eutanasiaţi, ba chiar ar vrea cu căruţa pin capitală sau măcar pe drumurile europene…E dreptul fiecăruia să-şi aleagă „domeniul” şi registrul în care protestează.
    Este, totuşi, un fapt mai greu de înţeles chiar şi pentru cunoscătorii întru ale protestelor, darămite pentru neiniţiaţi…
    De când a început freamătul în Piaţa Universităţii, la Fântână, sprijinind chioşcul de Fornetti sau căţărat pe o umilă florărie verde, un grup de tineri agită un steag al Republicii Moldova, trag de un banner cu „Basarabia e România”, împart flayere cu „Obiectiv Basarabia”.
    Care ar fi revendicările lor şi legătura cu protestatarii antisistem ticăloşit? Ce nemulţumiri au unioniştii noştri?
    O scurtă căutare pe „google” pare că lămureşte problema.
    Ei sunt reprezentanţii Platformei Civice „Acţiunea 2012” care încearcă să facă dreptate. Adică, „ceea ce ne-a fost luat în mod nedrept să revină acasă prin unirea Republicii Moldova cu România”. Un proiect îndrăzneţ, lăudabil atâta timp cât nu reîncepem să mâzgălim pereţii clădirilor, drumurile şi podurile cu „Basarabia, pământ românesc”, adică ceea ce făcea „Noii Golani” cu foarte puţin timp în urmă.
    Şi totuşi, o căutare mai atentă, intrigă şi dezamăgeşte!
    Liderul „Acţiunea 2012” se cheamă George Simion şi e din gaşca „Noii Golani”, cochetează cu „Noua Dreaptă” şi are un magazin reprezentativ pentru pacea şi prietenia între popoare -„Hooligans”.
    Militează deschis pentru unire, are un discurs coerent, frumos desenat, organizează şcoli de românism, dezbateri publice, se împrieteneşte cu oameni politici de dincolo de Prut, ar vrea să-şi facă şi un partid…..
    Dar care e legătura dintre toate aceste idealuri şi Legea 4/2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia manifestărilor sportive? Răspunsul l-ar putea da tot George Simion, un neînfricat luptător pentru orice cauză, mânat acum de nobilul ţel al unirii….galeriilor de fotbal, pentru care vrea libertatea de a face orice pe stadioane, să rupă scaune, să intre cu torţe şi bannere obscene, să bată jucătorii când au ei chef, primind, cel mult, o bătaie cu arătătorul în obraz de la forţele de ordine.
    George Simion a abandonat ideea unirii Republicii Moldova cu România în favoarea înfrăţirii câinilor roşii cu ultraşi stelişti, sidexploziştii gălăţeni, şepcile roşii clujene etc.
    Le-a făcut Asociaţia Suporterilor Români. I-a chemat în piaţă. Le-a insuflat dragostea de unire! I-a împăcat! Le-a dat steguleţe şi bannere cu „Basarabia e România” şi le-a zis să nu dea cu pietre! Unii poate l-au ascultat, restul i-a adunat de pe la secţiile de poliţie!
    Treabă grea! Aşteptăm returul, când stadioanele se vor umple de bannere cu Basarabia şi suporterii vor încerca să facă poduri de flori pentru jucători! Ce lider adevărat!
    Sau, poate, doar exersează pentru Marea Unire?
    Unde urmărim subiectul, pe Romanian Global News sau Gazeta Sporturilor?

Leave A Reply