Problema disperării existențiale e că plasează omul în afara lumii. La o întâlnire recentă cu un autor al unei cărți despre depresie, cineva a spus că, în ultimă instanță, depresia e justificată. Marea mirare ar fi că există oameni care nu sunt deprimați. Asta pentru că, spunea vorbitorul, în ultimă instanță întreaga noastră existență în Univers este lipsită de sens, și că, în fața acestei supreme futilități, revolta este singurul răspuns sănătos mintal („Rage, rage, against the dying of the light”, că tot sărbătorim centenarul Dylan Thomas). Un alt invitat vorbea despre sistemul de iluzii pe care trebuie să ni-l fabricăm ca să suportăm acest adevăr, și că orice depresie este de fapt prăbușirea acestui sistem de iluzii.
Autorul cărții (e vorba despre Andrew Solomon, despre care am mai vorbit aici), a zis un lucru interesant: poate că e adevărat că existența noastră este lipsită de sens și de scop ultim, că, după o viață de suferință, strădanie și zbucium, dispărem pur și simplu fără să lăsăm urme. Dar e un adevăr care minte.
Aș merge mai departe de atât. Lăsând orice considerent mistic-religios la o parte, și privind doar existența fizică a minții omenești, un ansamblu perisabil de molecule organice, apărut aleator, ocupând un spațiu și un timp infinitesimal la scară cosmică, nu este un lucru lipsit de sens. Tocmai pentru că existăm în lume, în ea și din ea ne-am născut, și nu suntem niște entități exilate sau incarcerate în ea, nu suntem lipsiți de sens. Suntem Universul reflectând asupra lui însuși. Conștiința există: iată un fapt de netăgăduit. Poate că e un fenomen paradoxal, dar să afirmi că ea ar fi doar o iluzie ar fi un paradox mult mai mare (cine ar percepe iluzia, dacă conștiința însăși nu există?) Conștiința generează sens. E treaba e, cu asta se ocupă ea și toate structurile care o susțin. Creierul nostru continuă să genereze sens, chiar în stare de avarie, nu doar la nivel de imaginație, nu doar cu cortexul frontal evoluat, ci și la cel mai instinctiv și bazal nivel. Sensul nu e așadar doar o fantezie, chiar dacă firul de praf care se învârte în jurul Soarelui ar putea fi singurul loc unde el este făcut. Dimensiunile noastre mici nu sunt de plâns, de fapt, simplul fapt că pe un fir de praf extrem de mic există minți care se tem de dimensiunile enorme ale Universului, e, după mine, lucru de mirare și de bucurie.
Pentru că, dacă suntem într-adevăr extrem de mici și, dincolo de limitele strâmte ale vieților noastre minuscule, nu există sens, atunci, cu atât mai mult, această fărmâmă de înțeles e extrem de prețioasă. Fizicianul R.H.Dicke observa că trăim o extrem de îngustă eră de aur a Universului, cea în care viața și mintea sunt fenomene posibile. Timpul nostru, atât de scurt cât e, e un timp de aur. Cum să justifice el depresia?
Angoasa și revolta existențială nu e altceva decât reflexia dorinței noastre (cu cele două fațete, speranță și disperare) de avea ceva mai mult decât o clipă de aur în lume. Dar simplul fapt că Universul, prin noi, își dorește să fie mai mult decât e, nu înseamnă oare nimic?
Tindem să considerăm speranța ca fiind un sistem de iluzii. Dar e la fel de logic să consideri deznădejdea ca fiind același lucru. Mintea noastră nu poate funcționa fără iluzii, deși cuvântul iluzii nu e tocmai corect, pentru că se condamnă singur.
Iluziile noastre sunt eșafodajul temporar pe care ne construim lucrarea. Nici măcar nu alegem să o facem, ne apucăm de ea de cum ne naștem. Până la urmă, schelele trebuie înlăturate, dar până atunci, mai avem de lucru. Suntem cu toții niște meșteri Manole.
Acest material a fost preluat de pe blogul specialistului în psihiatrie Vlad Stroescu.
Puteţi citi şi:
5 comentarii
Psihologia (si in general medicina) are probleme serioase din cauza ca nu accepta faptul ca omul este format din doua entitati: una materiala (trupul) si una imateriala (sufletul).
Bolile se impart in doua categorii: trupesti si sufletesti. Bolile sufletesti sint bolile pe care incearca sa le trateze psihologia (psihiatria).
Numai ca, fiind de la bun inceput pe o pista falsa (“stiinta” nu crede in existenta sufletului), nu are metodele si principiile de gindire corecte care sa ii permita acest lucru.
Toata vorbaria este egala cu zero, “pacientii” nu se vindeca prin iluzii sau medicamente (care afecteaza numai trupul).
Toate bolile “psihice” sint datorate vatamarii grave a sufletului (din cauza departarii sufletului de bunul Dumnezeu). In mod normal sufletul doreste comuniunea cu bunul Dumnezeu. Daca omul nu are grija de sufletul lui, in timp, diavolul incepe sa preia controlul.
Gindurile rele incep sa fie predominante si sa aiba efecte in plan material. Intrebati-l pe orice psiholog care este sursa gindurilor, ideilor, etc. O sa va raspunda ca este creierul dar nu o sa poata demonstra niciodata cum ceva material (creierul) poate sa produca ceva imaterial (ideile).
Gindurile (ideile) provin din trei parti: bunul Dumnezeu, om sau diavol. Trebuie sa ne cultivam constiinta pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu pentru a ne putea mentine discernamintul (capacitatea de a distinge binele de rau).
“Specialistii” nu o sa poata niciodata sa spuna de ce “pacientii” care sufera de “boli psihice” nu fac decit lucruri rele, de ce nu pot fi folositi la nimic bun.
Discutiile sint mai lungi, pentru cine vrea mai mult sa studieze (si) scrierile Sfintilor Parinti referitoare la atacurile diavolesti.
Pentru cei care au “ginduri negre”, repetati o rugaciune scurta dar de efect: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul si Cuvintul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)!
Spuneti asta incontinuu, gindurile respective nu o sa mai vina.
Sub nici o forma nu luati in considerare gindurile respective, incercati sa le ignorati cu desavirsire.
Seara inainte de culcare spuneti obligatoriu macar “Tatal nostru”.
NU UITATI un lucru: singura sansa a diavolului este atacul fulgerator. Daca spuneti rugaciunile de mai sus diavolul se indeparteaza relativ rapid, ajutorul bunului Dumnezeu vine sigur.
Singurul scop al omului in aceasta viata paminteasca este mintuirea sufletului (intrarea in Imparatia Cerurilor, acolo unde omul va fi din nou fata catre fata cu bunul Dumnezeu, asa cum a fost odata Adam).
Nimic altceva (bani, familie, sex, bautura, etc) nu conteaza, mai mult, acestea pot fi foarte daunatoare in conditiile in care sufletul are alte nevoi decit trupul iar nevoile sufletesti primeaza in fata celor trupesti.
Bunul Dumnezeu trebuie sa fie in centrul existentei fiecaruia dintre noi.
Nu exista bine in afara de bunul Dumnezeu!
Pentru cei care vor sa se salveze: mergeti la biserica (ortodoxa) rugati-va si postiti mult, spovediti-va si impartasiti-va cit mai des, faceti binele in orice imprejurare.
Nu uitati ca lupta pentru sufletul omului este totala, in foc continuu si fara menajamente.
Doamne ajuta!
Buna Ovi, spui ca “lupta pentru sufletul omului este totala” .. care ar fi scopul final al acestei “lupte” ? Ptr ce e acesta “lupta” ?
Mari, eu cred ca nu ai citit tot comment-ul meu.
O sa iti pun un citat:
“Singurul scop al omului in aceasta viata paminteasca este mintuirea sufletului (intrarea in Imparatia Cerurilor, acolo unde omul va fi din nou fata catre fata cu bunul Dumnezeu, asa cum a fost odata Adam).”
@Ovi, ala o fi scopul tau. Totusi hai sa nu generalizam aiurea bazat pe credinte subiective.
Daca tu crezi ca asta e scopul oamenilor in viata, treaba ta, n-am nimic cu tine. Dar la urma urmei universul nu ne e cu nimic dator ca sa ne dea fiecaruia vreun ‘scop’ pentru ceva.
OVI
EXAGEREZI SI ESTE CREDINCIOS.
LASA BIBLIA SI MIA PUNE MANA SI PE ALTE CARTI