La placinte, inainte,
…la conflicte, inapoi. Si asta nu are nimic de a face cu faptul ca nu suntem curajosi sau ca am fi lasi. Desori nu stim ce sa facem atunci când suntem implicati intr-un conflict, mai mult decât sa-l evitam, sa-i intoarcem spatele, sa ne retragem. Atitudine asociata cu pacea si cu pacifismul, cu a „nu-i deranja pe ceilalti”. In „cutia noastra cu instrumente” avem adesea doar cele doua variante: „atacam” si ne impunem sau batem in retragere. Fuga o fi ea rusinoasa, dar…ce altceva mai putem face? Las cartile la o parte si scriu din ce am invatat din experiente mele. Nu pentru ca oi fi cine stie ce specialist ci pentru ca fiecare din noi a trecut prin asta, a experimentat una sau alta din cele de mai jos. Poate gasiti folositor unghiul din care privesc eu lucrurile.
de Sabin Muresan
Cum iti asterni, asa dormi.
Cred ca primul pas e o problema de atitudine. Daca ne e frica de conflicte, ne vom feri de ele pana cand nu vom fi nevoiti sa actionam si atunci o vom face, probabil agresiv. Daca in schimb le intelegem ca pe un fapt de viata si le acceptam ca atare, putem sa ne pregatim sa avem „n” raspunsuri intr-o situatie conflictuala. Pentru mine un principiu de baza e nonviolenta: in orice fel de conflict ma aflu solutia pe care o aleg trebuie sa fie nonviolenta. De ce? E mult mai greu (asta in cazul in care se poate cu adevarat) de reparat o greseala in cazul unei actiuni violente (lovesti pe cineva, strigi la cineva). In plus viata e sfanta (in orice forma a ei), rolul pe care mi-l asum e sa caut toate solutiile sa o protejez. Stiu din experienta ca daca fac rau cuiva imi fac mie rau: am remuscari, regrete, stau si ma perpelesc gandindu-ma ce „prost am fost”. Asa ca imi e mai usor sa am gandurile clare din start si sa elimin violenta de pe lista posibilelor solutii.
Sunt atent la ceea ce simt atunci cand ma implic sau sunt atras intr-un conflict. Sentimentele de obicei sunt pozitive sau negative, in functie de nevoile mele care sunt sau nu satisfacute. Odata ce am identificat sentimentul, inteleg ca problema nu e a celorlalti ci a mea, a ma exprima intr-un fel in care ei sa inteleaga ca actiunea lor m-a nemultumit. Cu alte cuvinte conflictul imi ofera oportunitatea sa ma descopar, sa fiu constient de cine sunt, cum interactionez cu cei din jur si care sunt actiunile pe care vreau sa le aplic – actiuni ce vor modela lumea in care traiesc. Fascinant, nu-i asa?
Vorba dulce mult aduce…
…e un cliseu vechi, stiu. In practica – nimic mai adevarat! Daca sunt constient de cele de mai sus, reusesc sa-mi stabilesc o „strategie” de raspuns / actiune. Vorbele si faptele vor incerca sa fie clare, simple, oneste, sa transmita ceea ce ma deranjeaza si o dorinta / propunere referitoare la solutia posibila. Un ton sau gesturi iritate nu fac decat sa tensioneze atmosfera si mai mult. Invat mereu sa fiu calm, bland si ferm; mai ales ultima trasatura e uneori dificil de exprimat si de aici impresia ca a fi pasnic in limbaj inseamna a te lasa calcat in picioare. E vorba de fapt de exercitiu si de a reusi sa transmiti un mesaj cu claritate.
Ce mie nu-mi place…
…probabil ca nu-i va place nici altuia. La cele de mai sus adaug empatia cu care ma angajez in dialog. Cei care striga sau se uita urat la mine nu-mi sunt dusmani, ci partneri intr-un dans nastrusnic in care inca de calcam reciproc pe picioare, cu toate ca vrem sa dansam impreuna pentru ca inter-relationam de cand ne stim ca specie. Nu putem trai singuri si asta e in avantajul tuturor. Toate lucrurile care eventual ma ranesc vin din nestiinta sau nedorinta celorlalti de a exprima altfel aceleasi sentimente negative pe care le simt si eu. Nu e nimic de luat personal, degeaba se bucura ego-ul meu flamand de mai multa atentie. Modul in care ma angajez intr-un conflict depinde deci si de felul in care reusesc sa citesc printre randuri, sa inteleg mesajele nespuse de ceilalti: care e de fapt cauza reala a episodului agresiv, cum pot sa ajut persoana din fata mea sa-si dea seama ca un conflict nu e lupta cu cei din jur ci o oportunitate de auto-descoperire?
Cine nu are batrani…
…sa incerce sa le aplice intelepciunea. Care vine din practica si reflectie/observatie. Creativitatea e una din chei pentru ca un conflict se rezolva mereu la un alt nivel decat cel la care a fost produs: solutia transcende si include momentul cauzator de tensiune. Daca intelegem cauzele reale ale problemei, aplicam principiile de mai sus, ajungem la faza in care solutiile propuse sunt mai multe decat una si cu adevarat relevante pentru situatie. „In afara cutiei” nu e un slogan tocit: e crucial ca intr-un conflict sa maresti / maximizezi numarul de posibile solutii. Reducerea la una singura (bataie, pedeapsa, razboi, concediere, divort, dragoste cu forta etc.) e o matematica prea saraca pentru a satistace complexitatea ecuatiei unui conflict. Conflictele nu au niciodata doar doi actori, niciodata doar o singura solutie. Sunt mereu uimit de cat de mult ne e „adormita” creativitatea de sistemul nostru de educatie, de toata societatea care ne „scufunda” de mici in sistemul bipolar, dualist si dihotomic bun-rau, alb-negru, bogat-sarac, Rai-Iad. O incercare de a iesi in afara cutiei a fost pentru mine dezvatul unor astfel de credinte. Si doar pentru faptul ca traim intr-o lumi multi-multi-polara.
Repetitia e mama invatarii
Desigur, fac greselile mele, care ma straduiesc sa fie mici si sa nu le repet – deci sa invat in urma lor. Cateva „trucuri” pe care le aplic pentru a-mi perfecta felul in care particip la conflicte si care mi-au fost de mare ajutor (in familie si pana la conflicte armate sau zone de/post – razboi):
– Nu exprim sentimentele negative pe moment, incerc sa inteleg care e mesajul lor pentru mine si sa le transform energia in ceva pozitiv
– Vorbesc mereu sincer si practic „adevarul selectiv” (evit sa spun lucruri care ar cauza rau gratuit, doar pentru ca ele sunt adevarate)
– Nu ma duc la culcare suparat – asta mai ales in relatia de cuplu J – dar dorm o noapte „peste” deciziile dificile
– Zambesc constant si sincer, fiind constient ca generez acelasi tip de raspuns
– Ascult cu atentie si imi prezint sugestiile pentru solutii sau nelamuririle sub forma de intrebari
– Refuz sa particip la conflicte la care cred ca nu pot contribui pozitiv
– Evit sa barfesc si raspandesc zvonuri, sa vorbesc cu altii despre lucruri care nu ma/ne intereseaza/privesc, nu ajuta pe nimeni implicat in discutie sau nu sunt hilare
Unele din comentariile la articolele trecute au sugerat abordarea unor cazuri concrete. Invitatia mea e sa scrieti cat de relevante sunt subiectele din text pentru experientele voastre personale si cum va ajuta ce am scris sa va raportati la ele. Iar daca aveti intrebari si cazuri concrete putem sa le aprofundam intr-unul din articolele urmatoare.
22 de comentarii
Nu sunt un adept al violentei, fie ea verbale sau fizice. Accept (cu toata inima) preceptul ca e un pacat sa raspunzi la rau cu rau, pt ca sporesti raul.Cred, in aceeasi masura, ca nu intotdeauna “agresorul” e capabil sa primeasca pozitiv, constructiv o lectie de buna-purtare, sa se supuna “psihoterapiei” pe care pot eu sa i-o furnizez in momentul agresiunii pe care mi-o furnizeaza el. A riposta FERM,fizic sau principial in conflictele generate de cel care ma agreseaza, pastrandu-mi convingerile si sistemul valoric, este nu doar de dorit, ci si vital, uneori, atat pt mine, cat si pt datoria mea fata de propria persoana si fata de principiile si valorile in care cred.
“fie ea verbala sau fizica”-scuze!
Cred că ar trebui predate în şcoli ore de rezolvare a conflictelor şi rezultatul ar fi o lume mai paşnică.
De acord. In alte parti se lucreaza deja la asta, iata cateva linkuri utile:
http://www.transcend.org/tms/2008/11/antonio-c-s-rosa-interviews-lars-thyholdt-about-sabona-a-conflict-resolution-program-being-applied-to-school-children-in-norway-sabona-is-a-practical-application-of-the-transcend-method-of-conflict/
http://www.efpinternational.org/index.php/What-We-Do/curriculum-development.html
http://www.un.org/cyberschoolbus/peace/home.asp
Pingback: Despre experimentele mele cu conflictele « Reflecţii pe o frunză
Ce combinatie post-moderna, Sabin! Suunto si ie. Sper sa ne vedem curand!
Numa’ghini
PS Se-nsoara Dredea:)
Aia cu “Nu ma duc la culcare suparat – asta mai ales in relatia de cuplu” e foarte tare… o aplic de multa vreme si o recomand oricui.
Singurul dezavantaj este ca acum chiar nu pot sa adorm daca sunt certat cu jumatatea, si uneori tare mi-as dori asta… dorinta de a dormi ma face sa ma impac cu ea chiar daca imi calc pe inima.
Felicitari pentru articol. Mi-a placut foarte mult.
Personal am observat ca atunci cand cineva are un ton nepotrivit sau o atitudine nepotrivita si i se raspunde cu un zambet, acea persona nu stie cum sa reactioneze si conflictul se stinge.
Pai nu? Sa nu treaca asfintitul peste tine certat fiind cu cineva…
Sunt culturi in Africa in care e interzis sa te certi cu strainii / oaspetii…pentru ca nu stii cand / daca te poti impaca vreodata si nu e bine sa tii supararea tot restul vietii.
Superba poveste despre un fel de-a fi. Conflictul, alaturi de pace, este o stare mereu prezenta care ne intregeste experienta fiintala. Negarea acestor experiente nu ne face decat sa semi-fiintam si de aceea sunt de acord cu Sabin in a ne asuma acesta traire astfel incat doar cunoscand-o sa o putem transfera catre oglindirea ei pacea. Asa cum a spus Dani aceste lucruri ar trebui sa faca parte din “materiile” care se predau in scoli pentru a ne putea asigura plinatatea educarii copiilor. Copii vor intelege atat pacea cat si conflictul oferindu-le asfel echilibrul manifestarii si nu extrema un-imanisfestarii.
– Vorbesc mereu sincer si practic „adevarul selectiv”
– Zambesc constant si sincer
Daca eviti sa spui un lucru adevarat, cu bun motiv, dar eviti asta oricum, cum reusesti sa zambesti sincer? In cazul asta poti sa zambesti, dar esti constient ca nu esti chiar sincer.
– Evit sa barfesc si raspandesc zvonuri, sa vorbesc cu altii despre lucruri care nu ma/ne intereseaza/privesc, nu ajuta pe nimeni implicat in discutie
Cum determini ca o discutie nu ajuta pe nimeni? Si ce faci daca te implici intr-o discutie si doar pe parcurs te prinzi ca nu ajuta pe nimeni? De obicei altii stabilesc ca un lucru nu te priveste pe tine, de ce nu ai discuta tu despre acel lucru, doar pentru ca asa vor altii?
“adevarul selectiv” – Am fost intrebat odata de un ofiter ce am vorbit cu un lider al fortelor de gherila din aceasi zona. Amandoi stiam ca celalalt stie adevarul (aveau informatorii lor), intrebarea a fost de verificare. I-am raspuns ca nu e un secret ca m-am intalnit cu toti comandantii militari din zona (de ambele parti) si ca stie ca suntem impartiali si echidistanti fata de gruparile militare in conflict. Iar pentru a proteja colegii si civilii cu care lucram nu transmitem astfel de informatii intre ‘tabere’.
Alte ori schimbarea subiectului e foarte utila, in anumite culturi oamenii inteleg ca nu vrei sa continui discutia intr-o directie anume.
“zambesc sincer” – Ma refeream la zambetele fortate, false, in spatele carora nu exista intentie de conectare cu adevarat.
“discutia…” 🙂 Da, nu e mereu usor de ales si a fost mereu o cauza a conflictelor in multe din grupurile cu care am lucrat/trait. Evit barfele si zvonurile pentru ca stiu ca in cazurile mai serioase (desi aparent nevinovate) pot cauza moartea cuiva. Ma opresc din discutiile respective, refuz sa dezvolt subiectul sau incerc sa-l schimb. Si incerc sa-mi folosesc energia pentru altceva decat sa scotocesc prin discutiile altora. Insa daca ceva ma afecteaza si altii decid ca nu-i treaba mea, incerc sa exprim ce simt/gandesc.
Mia sa fie , ai last cartile de-o parte si spui “refuz sa particip la conflicte la care cred ca nu pot contribui pozitiv” asa vorbesti in mod normal? In ….care normal? Ala copiat din cartile despre care minti? Sau … un copy-paste?
HotNews, cand veti termina cu articolele astea semidocte si contrafacute???????
Vorbeam de conflictele in care eram privit ca ‘neutru’ si chemat sa mediez sau sa facilitez procese de solutionare. Am invatat ca am limite impuse de identitatea mea personala si organizationala, experienta, capacitatea si starea mea de moment. Ca trebuie sa fiu modest in a-mi asuma un rol de interventie. Ma bucur mereu cand am timp sa reflectez la asta inainte de a ma implica.
In rest nu inteleg exact ce te nemultumeste, as aprecia daca ai clarifica putin. Promit sa nu trag cu ochiul in nici o carte.
Principiul “nonviolentei unilaterale” nu functioneaza intr-o “lume bipolara/multipolara”. Intr-o societate civilizata te ajuta sa zimbesti si sa vorbesti frumos, dar cind iti sare talibanul in fata nici zimbetele, nici buna cuviinta, nici sentimentele nobile si dragostea de oameni te vor ajuta, ci pumnul. Pacifismul este o ideologie aroganta care a dus la moartea a milioane de oameni, asta pentru ca lumea in care traiesc pacifistii este o lume utopica.
Si este si normal sa fie asa, pacifismul occidental fiind finantat de sovietici in timpul razboiului rece pentru a-i slabi. Asta este motivul pentru care pacifismul este indreptat doar impotriva fortelor armate ale occidentului. “Cycle of violence” al lui Chomsky este un mit, si unul prost.
Iar miscarile, ong-urile si retorica pacifista sint toate niste excrocherii.
Multumesc pentru link, un articol interesant, apreciez efortul de traducere. Totusi, articolul e simplist si cu multe argumente indoielnice, omul si-a formulat o ipoteza si incearca sa o demonstreze. Nu e foarte greu sa arunci cu noroi, cu atata informatie la dispozitie si usurinta cu care se pot arunca acuzele. Pacat ca citeaza din Galtung si din ceilalti ce-i convine…sunt sigur ca ar fi gasit din acelasi autor zeci de pasaje care sa-i infirme ipoteza (din cele 130 de carti scrise). Pana la urma sunt multi care ajung cunoscuti pentru ca ii critica pe alde Galtung, Oberg si Chomsky (pe ultimul nu-l cunosc si nici nu am citit nimic de el).
“Pacifismul este o ideologie aroganta care a dus la moartea a milioane de oameni, asta pentru ca lumea in care traiesc pacifistii este o lume utopica.”
Aici m-ati prins. Ma predau si pledez vinovat 🙂 Si eu care incercam sa ies din cutie 🙂 (sper ca gustati o gluma)
Afirmatia asta e foarte tare, sunt contrariat de claritatea ei si impresionat de efortul depus pe blog pentru a demasca adevaratii dusmani ai planetei, oamenii din cauza carora mor milioane de oameni: pacifistii! 🙂 O accept insa ca pe o parte din parerile dumneavoastra (autorilor de pe blog) si a cauzei pe care o aparati.
Orice ideologie care proclama superioritatea unora e aroganta. In cazurile in care ‘pacifismul’ face asta, e acelasi lucru. Daca largiti definitia pacifismului / pacii dincolo de eticheta ingusta pe care o aplicati, toate afirmatiile/acuzatiile din comentariul dumneavoastra se dizolva.
prefer sa vbim la per tu
“omul si-a formulat o ipoteza si incearca sa o demonstreze.”
citeste mai atent. nu este o ipoteza, este un fapt. pacifismul functioneaza cu oameni care respecta regulile jocului, dar regimurile totalitare/sau semitotalitare au tendinta de a interpreta genul acesta de abordare ca slabiciune, moment in care vor lovi mai tare. uite de exemplu cum a reactionat rusia la mina intinsa de pacifistul obama.
“Pacat ca citeaza din Galtung si din ceilalti ce-i convine…sunt sigur ca ar fi gasit din acelasi autor zeci de pasaje care sa-i infirme ipoteza (din cele 130 de carti scrise).” sabin, discutia asta nu este un execitiu de retorica ci o confruntare intre doua puncte de vedere, iar intre cele doua viziuni cea mai apropiata de realitate este cea corecta.
si ma tem ca nu se dizolva nimic din ce am spus pentru ca asa doresti tu 🙂 ma tem ca nu este de ajuns sa invoci alte ” zeci de pasaje care sa-i infirme ipoteza”. ignori faptul ca sovieticii finantau miscarile pacifiste si daca intri intr-o disputa ignorind ce nu “da bine”
“iar intre cele doua viziuni cea mai apropiata de realitate este cea corecta.”
Diferentele intre punctele noastre de vedere sunt esentiale. Nu contrazic sau ignor faptele. Problema mea e cu viziunea din articolul citat si din comentariile tale, care pare sa nu vrea decat sa inghete realitatea (sau parte din ea) asa cum este acum: o lume dualista si dihotomica, plina de violenta si ura si ghidata dupa legea junglei (imbunatatita). Asta nu e nici o viziune ci un demers masochist; dar fiecare e liber sa aiba visele si placerile lui.
E rau ca unii oameni incearca sa reduca nivelul de violenta si agresivitate? E rau ca nu vreau sa contribui la omorarea/mutilarea/suferinta altora?
Prefer sa continuam (daca e cazul) dialogul pe blogul vostru.
Salut
mi-a placut ce ai scris, pentru ca esti pozitiv si orientat pe solutii 🙂
Ma intereseaza cum esti tu ‘ferm’? Familia si colaboratorii te percep ferm, ii deranjeaza sau inteleg nevoia unei fermitati?
Pentru mine fermitatea este in ‘alb sau negru’. Tu spui ca este nevoie de multe culori pentru a deal with multipolaritatea conflictelor. Cum se impaca fermitatea (principialitatea) cu aceasta flexibilitate?
Merci,
Ioana
Salut, multumesc pentru aprecieri.
Fermitatea nu e una din calitatile mele native asa ca am invatat-o pe parcurs (si inca mai lucrez la asta), ajutat de reactia familiei si colaboratorilor. Vad doua aspecte importante: sa inteleg cand e nevoie sa fiu ferm (daca de exemplu grupul imi confera o autoritate pe care se asteapta sa mi-o exercit) si sa imi construiesc relatii cu cei din jur care sa-mi ofere o marja suficienta de incredere din partea lor, pentru ca atunci cand imi manifest autoritatea ea sa-mi fie acceptata. Am avut probleme cu familia sau colegii atunci cand increderea nu era suficienta pentru a-mi accepta faptele si deciziile. Pentru mine autoritatea e legata de capacitatea de a lua o decizie care sa fie acceptata de grup, nu impusa. Iar fermitatea impune explicare deciziei / pozitiei cat mai clar celor eventual afectati.
Nu pot fi ferm fara a fi flexibil, cred ca e o chestiune de definitie. Inainte de a fi ferm incerc sa fiu flexibil in a afla cat mai multe despre situatie / a asculta cat mai multe pareri. Asta imi da mai mult spatiu de manevra in cautarea de solutii si ma ajuta sa nu confund fermitatea cu ideile fixe 🙂 De exemplu daca intru intr-o situatie cu o anumita atitudine si-mi dau seama pe parcurs ca gresesc, incerc sa repar asta. Ferm-flexibil-ferm.
Multumesc pentru raspuns.
Ai dreptate in tot ceea ce spui, este un punc de vedere intelept si profund.
Ma gandesc la atitudinea ferma fata de droguri, violenta, minciuna. Am in mintea mea multi oameni fermi, de la Iisus la Maica Siluana :), marii crestini mi se par destul de fermi.
Eu locuiesc in Anglia acum si oamenii de aici mi se par foarte fermi. Lucrurile sunt clare referitor la munca, la viata in societatea, respect reciproc, etc. Cred ca in Romania este prea mult ‘arbitrariu’. Orice merge oricum.
Am observat ca in special in fata tinerilor (copii, adolescenti) este important sa ai ‘coloana’, sa fii constant si consistent. Nimeni nu este perfect, si eu fac multe comportamente gresite, dar undeva in adancul meu, fiinta mea este eminamente pozitiva si valoroasa, si este Ferma in anumite privinte, fata de anumite lucruri. Indiferent daca fac aceleasi greseli ca toata lumea, sunt ferma in ceea ce priveste ce este bine si rau. Binele nu cred ca este ‘colorat’ nu?
Anyway, este o atitudine care ma intereseaza. Fermitate, flexibilitate, toleranta, disciplina, intoleranta. In raspunsul tau tu ai pus totul in context si ai mare dreptate ca autoritatea nu trebuie impusa ci acceptata.
Fermitatea cred ca este in primul rand ceva ce iti asumi si traiesti tu cu tine. Si atunci cand vine din interior, din modul in care tu iti traiesti viata, pe un drum clar, curat si fara compromisuri, ceilalti observa asta la tine, si pot dori sa modeleze. Sau nu. Deci ferm cu mine, cu comportamentele mele, cu mesajele mele, cu ceea ce spun si transmit celorlalti, dar nu impun.
Hmmm, ar fii bine sa si aplic 🙂