Despre evacuări și rasismul cotidian în București

3

O comunitate locuiește în stradă de un an, ca formă de protest față de un stat rasist și disfuncțional, care neglijează problema lor și a altor mii de oameni aflați în situații similare.

De Michele Lancione

Tradus de Alina Huzui-Stoiculescu

Nicoleta este o femeie care muncește mult la cei 32 de ani ai săi. Tocmai l-a născut pe Iosif, al doilea ei băiat, cu care se va juca în curând Silviu, fratele lui de 5 ani. Tatăl lor este tânăr și lucrează la o firmă locală. Împreună, ar putea părea una din familiile care trăiesc într-un apartament perfect, având mâncăruri rafinate și zâmbind toată ziua, asemenea celor imaginate de nenumăratele reclame stradale din București. Ei nu au însă nici mâncăruri rafinate, nici apartament și nici motive de bucurie – cu excepția nașterii celui de-al doilea copil.

Nicoleta este una dintre cele 100 de persoane evacuate din casele de pe strada Vulturilor, aproape de centrul Capitalei, pe 15 septembrie 2014. De atunci, oamenii ajunși în stradă au trecut printr-o iarnă îngrozitor de friguroasă și printr-o vară tropicală, jumătate din familiile rămase fără locuințe trăind în stradă în fața vechilor lor case. Pe această stradă s-a întors și Nicoleta după perioada minimă de spitalizare de după naștere, și acesta este locul în care Iosif va îndura în curând greutățile vieții unui cetățean de mâna a doua din România de astăzi.

Nicoleta înfruntând statul

Există extrem de multe cazuri similare în lume (pentru un exemplu recent din Marea Britanie, se poate consulta studiul lui Sophie Hemery, „Sweets Way Resists in London”). Evacuările au loc ca urmare a incertitudinii dreptului la locuire (dacă a existat vreodată), care este doar o miză a negocierilor de pe piețele tehnocrate, unde un simplu clic poate muta proprietățile și disloca populația mult mai repede decât jetoanele pe o masă de joc. Dar lucrurile sunt mult mai complicate în România. Deși țara nu a traversat o criză a locuințelor ca Statele Unite, Irlanda sau Spania și nu prezintă obligații financiare care ar pune în pericol securitatea locuirii pentru cetățeni (precum în cazul Greciei), evacuările sunt totuși o chestiune la ordinea zilei.

Nu există date statistice oficiale, dar ONG-urile locale și cele internaționale, precum și critici ca Amnesty International sau AlJazeera, susțin cu convingere că există mii de noi cazuri de evacuați în fiecare an. Ce face situația din România mai deosebită este faptul că majoritatea evacuărilor afectează persoane ca Nicoleta și familia ei: romi amabili, curați și muncitori.

Nu este o noutate faptul că populația romă este discriminată în România. Romii s-au aflat în robie aproape 500 de ani (din secolul al XV-lea până în 1856) și au continuat să ducă o existență marginală și în regimul comunist. Sute de oameni au fost dislocați începând cu 1974, ca urmare a programului de „sistematizare” al lui Ceaușescu, care presupunea demolarea locuințelor „insalubre” de la marginea marilor și înglobarea așezărilor rurale în structurile urbane. În București, în majoritatea cazurilor, populația romă care locuia în așezări informale a fost relocată în case „naționalizate”, mai ales în cele care aparținuseră înainte de 1950 particularilor și care fuseseră preluate în fondul statului. Aceste case se aflau cu precădere în centrul orașului și erau clădiri de secol XIX ce fuseseră complet ignorate, timp de zeci de ani, de programele de restaurare, devenind mai puțin atractive ca locuințe pentru românii de rând, care au preferat să se mute în blocurile recent construite. Deși relocarea populației rome în aceste locuințe degradate era în concordanță cu marginalizarea de la nivel general din perioada comunistă, lucrurile s-au înrăutățit abia odată cu prăbușirea regimului.

După 1989, țările din Blocul Estic au promulgat imediat legi pentru retrocedarea proprietăților naționalizate către proprietarii inițiali. Nu a fost și cazul României. Deși au fost adoptate măsuri specifice pentru proprietățile agricole și cele ocupate cu unități industriale, problema locuințelor naționalizate (care, potrivit estimărilor, ar însuma 200.000 de clădiri) nu a fost clarificată. Prima măsură a venit în 1995 și nu a avut legătură cu retrocedarea, ci le-a oferit locatarilor posibilitatea de a cumpăra locuințele pe care le ocupau (același drept fusese atribuit locuitorilor din blocurile construite de stat).

Nu este surprinzător faptul că puțini romi au avut resursele financiare necesare pentru cumpărarea caselor în care locuiau, așa că cei mai mulți au rămas chiriași la stat. Scenariul s-a schimbat în 2001, când guvernul român, la mai bine de un deceniu de la căderea regimului comunist, a promulgat Legea 10/2001. Această lege permite proprietarilor clădirilor naționalizate să ceară retrocedarea acestora de către stat în natură, asta însemnând că nu există compensații financiare din partea statului, ci doar transferul dreptului de proprietate asupra clădirii (acesta trece de la stat la vechiul/noul proprietar).

Singura plasă de siguranță oferită de Legea 10/2001 pentru chiriașii care locuiau într-o clădire retrocedată a fost acordarea unei perioade de grație de 5 ani, timp în care aceștia puteau rămâne în casele lor, plătind chirie vechiului/noului proprietar al locuinței. După cei 5 ani, chiriașii trebuie să-și găsească o locuință nouă pe piața imobiliară, iar proprietarul este liber să facă ce vrea cu proprietatea retrocedată. În cele mai multe cazuri, el alege să nu prelungească contractele cu chiriașii actuali, ci să să vândă proprietatea unui investitor. În acest caz, chiriașii pierd orice drept legal de a rămâne în locuințe și, într-un final, sunt evacuați în stradă.

Legea retrocedărilor a fost ținta multor critici în ultimii ani. Ea a fost concepută astfel încât să protejeze interesele proprietarilor și pe cele ale investitorilor, fără a asigura o protecție reală chiriașilor. Argumentul pentru necesitatea unei astfel de protecții este faptul că, până în 2001, persoanele care încă mai locuiau în case naționalizate erau oameni săraci care nu și-ar fi permis să plătească chirie la prețul pieței. Cu toate acestea, piața imobiliară privată reprezintă singura opțiune pentru ei. Legea 10/2001 nu oferă o altă posibilitate. Cel mai șocant aspect e că statul știa că acești oameni evacuați erau condamnați să ajungă în stradă. Un lucru evident, din moment ce aproape toate familiile care locuiau la acel moment în case naționalizate completaseră deja cereri pentru locuințe sociale: singura soluție viabilă în cazul lor.

Autoritățile române sunt responsabile pentru viitorul acestor persoane, nu numai pentru că au ignorat situația lor în cadrul Legii 10, dar și pentru că locuințele sociale reprezintă o mare iluzie în România. Deși aceste persoane au dreptul la locuințe sociale în baza legislației actuale din România, statul nu a mai investit în locuințe sociale în ultimele decenii. În consecință, deși familiile sărace de romi au dreptul să solicite locuințe sociale, cererile lor rămân cel mai adesea niște simple hârtii, pentru că nu există nimic disponibil pentru ei. Dacă adăugăm la asta și faptul că Legea 10 a dat naștere așa-zisei „mafii a retrocedărilor”, care constă în mituirea funcționarilor publici, falsificarea documentației, folosirea unor proprietari falși și specularea valorii imobiliare, atunci suspiciunea că statul nu i-a protejat, ci i-a exploatat pe cei mai vulnerabili cetățeni ai săi devine mai mult decât legitimă.


Amnesty International și grupuri de inițiativă locală precum Frontul Comun Pentru Drept la Locuire (FCDL) au raportat în mai multe rânduri că populația romă este cu precădere subiectul evacuărilor în baza Legii 10. Deși o parte din vină pentru existența acestei situații poate fi pusă pe seama modului dezumanizant în care neoliberalismul contemporan transformă orașele, există și un alt factor ce poate fi considerat determinant în România: un rasism inoculat la nivel general, deloc disimulat față de populația romă. Aceasta este slab organizată politic, disprețuită de majoritatea electoratului român și, nu în ultimul rând, săracă.

Asta nu înseamnă că toți românii sunt rasiști față de romi, dar se poate afirma că romii sunt români cu mai puține drepturi reale decât restul cetățenilor. Nenumărate studii, asociații și cercetări au demonstrat acest lucru. Comitetul ONU pentru Drepturi Economice, Culturale și Sociale (CESCR) a identificat incapacitatea României de a respecta aproape toate tratatele internaționale cu privire la egalitate și incluziune socială pe care le-a semnat în ultimele două decenii. Cercetători și reprezentați ai ONG-urilor dinăuntrul și din afara României readuc constant în prim-plan discriminarea populației rome, care are drept consecințe excluderea acesteia din viața publică, speranță de viață scăzută, lipsa accesului la servicii medicale, lipsa unor condiții adecvate de locuire și a locurilor de muncă. Deși situația este vag mai bună în alte țări europene, ea capătă dimensiuni dramatice în România.

În acest păienjeniș de reminiscențe istorice, contradicții legislative, corupție, neoliberalism și rasism, este necesar ca situația Nicoletei și a familiei sale să fie pusă pe tapet. Pe 15 septembrie 2014, mai mult de 20 de familii au fost evacuate dintr-un gang de pe strada Vulturilor din București. Evacuarea a fost ultima picătură dintr-un proces început în anul 2002, când proprietatea a fost „retrocedată” proprietarului inițial. Până în 2007, după cei 5 ani de grație, timp în care chiriașii au făcut plata către proprietar, acesta din urmă a vândut terenul și drepturile litigioase unei companii de consultanță condusă de un cetățean norvegian. Situația a fost incertă de atunci și până în septembrie anul trecut: deși noul proprietar a obținut dreptul de a evacua oamenii în 2008, nu a făcut acest lucru și nici nu a demarat lucrări imobiliare în spațiul respectiv.

Dacă această lipsă de intervenție a fost motivată de alegerea sa de a lăsa oamenilor un răgaz să se mute – după cum a afirmat într-un interviu pe care mi l-a acordat – sau de persistența crizei economice globale, contează mai puțin. Trebuie menționat faptul că, în perioada 2007-2014, autoritățile locale, atât cele din Sectorul 3, unde se află strada Vulturilor, cât și municipalitatea București, nu au făcut nimic pentru a găsi o soluție viabilă pentru cele 100 de persoane evacuate de pe Vulturilor 50. Singurul sprijin primit după evacuare a constat în ajutoare pentru chirie pe piața privată sau mutarea persoanelor în adăposturi pentru oamenii străzii (femeile și copiii într-o parte, bărbații în altă parte). Prin refuzarea acestor „opțiuni”, care sunt inacceptabile pentru niște oamenii care au avut o locuință până nu demult și care erau îndreptățiți să primească una socială, comunitatea de pe Vulturilor a procedat într-un mod neobișnuit pentru contextul românesc: a început un protest masiv pentru revendicarea dreptului la locuire.

Având sprijinul imediat al ONG-urilor locale și al grupurilor de inițiativă, oamenii de pe Vulturilor au rămas în stradă, în fața caselor din care au fost dați afară, un an de zile, locuind mai întâi în corturi, apoi mutându-se în barăci improvizate. Au protestat pașnic și cu demnitate, prin marșuri publice, evenimente și demonstrații, prin ocuparea zilnică a trotuarului din fața fostelor case și prin interviuri publice. Poveștile lor au fost culese și pe un blog on-line, care documentează evoluția situației în ultimul an prin videoclipuri și articole adresate numeroșilor evacuați din România. Aceștia îi includ pe romii dați afară din locuințe în cartierul Rahova-Uranus (a căror poveste este ilsutrată de spectacolul La Harneală), pe romii din Cluj și care au fost strămutați din fostele lor case în apropierea unei halde de steril, pe cei din Eforie Sud și pe mulți alții.

Statul tace în mare parte și continuă să ignore aceste cazuri. E suficient să spunem că ambasadele Austriei, Danemarcei, Finlandei, Franței, Germaniei, Marii Britanii, Olandei, Norvegiei, Spaniei, Suediei, Elveției și Statelor Unite ale Americii au adresat o scrisoare primarului Sectorului 3 și ministrului român al Afacerilor Externe, prin care au solicitat clarificarea situației evacuărilor din Vulturilor. Scrisoarea a fost trimisă la trei săptămâni de la evacuare, pe 7 octombrie 2014. Cele 12 ambasade au primit un răspuns vag, mi-a spus una dintre ele, abia pe 4 februarie 2015, la patru luni de la înaintarea solicitării.

Oamenii de pe Vulturilor s-au îmbolnăvit, au ajuns mai săraci și mai vulnerabili. Copiii lor au învățat să facă dușuri improvizare la găleată, să se schimbe în toalete ecologice și să meargă la școală în haine spălate de mână, în stradă. Părinții și-au pierdut orice speranță și sunt epuizați de eforturile de a completa numeroasele documente pe care statul îi obligă cu încăpățânare să le depună, într-o spirală de birocrație și ineficiență kafkiene. Autoritățile române continuă să promită că locuințe sociale noi sunt în curs de construcție, deși singurele clădiri care urmează să fie inaugurate în București sunt hoteluri luxoase și catedrale uriașe. Evaluarea la nivel internațional a vinei pe care o poartă aceste instituții este singura modalitate de a pune capăt discriminării în România, de a obține dreptate în protestul în forță al oamenilor de pe Vulturilor și de a crea un nou viitor pentru Iosif și pentru copii ca el.

Puteți afla mai multe detalii despre povestea de pe Vulturilor pe blogul communității: www.jurnaldinvulturilor50.org. Pentru a-i ajuta, puteți contacta Frontul Comun Pentru Drept la Locuire, ONG-ul Carusel sau Active Watch.

Michele Lancione este entograf și specialist în geografie urbană, interesat de probleme ca marginalitate și diversitate, activism și filosofie continentală. În prezent, este cercetător la Departamentul de Geografie al Universității Cambridge, în cadrul unei burse oferite de Urban Studies Foundation. Michele este, de asemenea, editor al publicației ”City”. Noua lui carte, intitulată ”Rethinking Life at the Margins”, va fi publicată de Ashgate, în martie 2016. Îl puteți urmări pe Twitter, la @michelelancione și puteți descărca studiile lui publicate, pe www.michelelancione.eu.

Acest articol a fost publicat în limba engleză pe Open Democracy


3 comentarii

  1. Cati romani si-au cumparat cu buna credinta locuintele in care stateau cu chirie de zeci de ani in baza legii 112 din 1995. Si cati au fost apoi evacuati din aceste case cu legea 10 din 2001. Unii au mai fost pacaliti si cu legea 1 din 2009, pe care judecatorii au refuzat sa o aplice, pentru ca asa erau recomandarile. De cele mai multe ori au fost procese care au durat si zece ani, iar despagubiri aproape ca nu au existat. Cei care au avut noroc au primit inapoi cam aceeasi suma de bani, dupa 10-15 ani de inflatie galopanta. Statul si-a batut joc de doua ori de ei: odata ca le-a luat inapoi casele cumparate legal, si apoi pentru ca nu i-a despagubit. Acesti oameni si familiile lor (unii s-au imbolnavit si au murit de suparare) nu vor respecta niciodata Statul Roman. Niciun stat din lume nu a facut asa ceva: sa-ti vanda legal o casa si pe urma sa spuna “piua”, am gresit. Si ca de obicei, nimeni nu raspunde, nimeni dintre functionarii statului nu este vinovat.

  2. Acest articol este despre tigani.
    Traducatorul nu cunoaste limba romana.
    Iertare, traducatoare, ca e o femeie.
    Si vorbeste despre tiganii care isi insusesc lucruri care apartin unor proprietari(e ceva in neregula, deoarece ocolesc cuvantul potrivit pentru felul asta de “insusire”) si astfel devin ei proprietari. Folosesc cuvantul “proprietari”, desi cuvantul ptrivit e cu totul altul.

  3. Cata ura au astia contra romanilor. Cat rasism, sovinism si xenofobie au astia contra romanilor. Se vede din maniera de scriere cum veninul urii debordeaza din toata fibra lor, din tot ceea ce fac si zic.
    Pana la doborarea odiosului Ceausescu, tziganii erau logati in locuintele statului, gratuit, nu plateau un ban sa le cumpere, numai romanii erau obligati sa le cumpere. Li se ofereau locuri de munca, scolarizari, ucenicie la locul de munca, cine nu mergea la munca era sanctionat. Aveai libertatea de a munci. Dupa ce Iliescu a luat puterea si a creat regatul tziganilor in Romania si Imparatia lor tot in Romania si a facut legi prin care nici cu o floare sa nu atingi un tzigan si nici sa spui ceva de un tzigan, i-a desfiintat pe tzigani si ne-am trezit cu romii langa noi. Ba mai mult, Dl Ion Iliescu a gestionat implementarea legilor care incrimineaza neamul romanesc de criminalitate odioasa si de holocaustul tziganilor de pretutindeni din aceasta tara, ceea ce ii incita pe acestia la ura si aversiune fata de tot ceeaq ce este romanesc, ceea ce lasa impresia ca nu vor sa munceasca pentru ca nu mai pot suporta opresiunea statului romanesc contra lor, ei probabil crezand ca a venit vremea inca din 1989 ca romanii sa fie sclavii lor cum au fost ei, cica, sclavii romanilor.
    Eu nu inteleg de ce se cacaie atata si nu elaboreaza o constitutie in care Romania sa devina tara lor, luindu-se dupa experienta evreilor care si-au facut tara lor Israel dupa 2000 de ani. Speta nu prea se aseamana, dar ce mai conteaza. Nu va mai ascundeti dupa cires si procedati in consecinta, dati Romania pe mana romilor si de jure ca de facto este data si nu-i mai chinuiti pe romii vostri saraci ca sa aveti masa de manevra si pretexte de a ne injuria.
    Vorba regretatului si adoratului Tomazian, “Sal’ tare taica si noroc !”.

Leave A Reply