Despre croitorie, 1 Mai și fast-food-uri

2

Trei femei care au lucrat la stat și la patron toată viața și-au deschis propriul atelier de croitorie în piața Timpuri Noi. Deși nu câștigă mai mult decât dacă ar fi fost angajate, măcar nu le cere nimeni socoteală și muncesc mai cu spor pentru propria afacere. De 1 mai, femeile au ales să sărbătorească prin muncă, pentru că majoritatea clienților sunt liberi și vin la atelier. Am intrat și eu acolo să le întreb ce mai înseamnă să muncești în ziua de azi și, inevitabil, s-a ajuns la o discuție despre manifestațiile de 1 Mai și mâncarea de la fast-food.

 

ramna_croitorese.preview

de Roxana Bucată 

 

Doamna Măndica: Muncă întotdeauna a fost. La croitorie e muncă și bani puțini. Eu am învățat croitorie la mine în sat, la Broșteni, în județul Ialomița. Nu era din familie, m-am dus la cineva care știa meserie și am învățat un an de zile. La 15 ani am învățat. Mi-a plăcut. M-a dat mămica la croitorie că așa era atunci, băieții se făceau tractoriști și fetele croitorese. Era o meserie la modă. Făceai bănuți, măcar nu te duceai să dai cu sapa. Nu prea aveam de ales – ori croitorie ori agricultură. Mai plecau în București cine avea pe cineva să o angajeze la fabrică. După ce m-am măritat și am plecat din sat am lucrat la Crinul și la Apaca. Mi-a plăcut la Apaca, dar n-a fost bine pe nicăieri. Aici stăm de la 9 dimineață la 7 seara. Înainte, la fabrică, era programul de 8 ore, da acuma stai de îți vine rău. Dacă vine un client și ești aproape de plecare, nu poți să-l dai afară.

Între timp, o clientă intră în atelier:

Clienta: Cine lucrează cel mai bine?

Doamna Măndica: Noi lucrăm în colectiv, doamnă.

Clienta: Am niște rochii care mi s-au desfăcut prin talie. Și pantaloni bărbătești de scurtat.

Doamna Măndica: Facem.

Clienta: Cât costă?

Doamna Măndica: 15 lei scurtatul.

Clienta: Și la rochii?

Doamna Măndica: E tot 15 lei, depinde ce aveți, dacă e lărgime mare sau e făcută de mână…

Clienta: Să văd dacă merită. Peste tot e 10 lei… Am crezut că la pantaloni e mai ieftin…

Doamna Măndica: Aceeași muncă e…

Clienta: Știm noi, unde muncim noi e muncă.

Doamna Măndica: Muncă e peste tot. Dacă era ușor făceați dumneavoastră. Noi suntem doctori fiecare pe meseria lui.

Doamna Măndica a deschis atelierul în urmă cu trei ani împreună cu alte două doamne, Andra și Ioana. Doamna Andra vine din marketing, publicitate, nu se pricepe la croitorie, iar doamna Ioana este croitoreasă tot de mic copil, dar a lucrat ca cizmăreasă 25 de ani pe cheiul Dâmboviței. Le întreb ce înseamnă 1 Mai pentru ele:

Doamna Andra:  1 Mai este ziua liberă a muncitorului. Pentru tineri e bine că se duc la pădure, la distracție, dar pentru noi e o zi obișnuită.  Sărbătorim prin muncă, pentru că majoritatea clienților sunt liberi și vin la atelier, deci avem deschis.

Doamna Măndica: Acum chiar dacă putem sta acasă, nu vrem.

Doamna Andra:  Ce făceam de 1 Mai? La manifestații, deci nu-mi aduce aminte, da? Ne zăpăceau cu manifestațiile cu o lună înainte. Era obligatoriu. Ne scotea din producție, ne ducea pe stadioane, ne învăța dansuri. Umflam o minge mai mare ca mine, cu tricolor pe ea și a plouat în anul ăla și s-a făcut la Sala Polivalentă. Eram locomotivă. Dacă n-am repetat locomotiva aia, găsi-o-ar să o găsească… Și era o căldură… Și eram îmbrăcată în pantaloni scurți albaștri, tricou roșu și șapcă galbenă, ziceai că suntem bolnavi de icter.

Doamna Măndica:  Am și eu o poză îmbrăcată în salopetă de muncitor de 1 Mai, cu cască în cap…

Doamna Andra: Eu nu regret vremurile alea, absolut deloc…

Doamna Măndica: Da’ să știi că mie îmi plăcea să mă scoată din producție și să mă ducă pe stadion.

Doamna Andra:  Prima și a doua zi era bine, da’ după aia repetai de nu știu câte ori pentru nu știu ce prost ca să iasă cum vrea el… Nu mi-a plăcut.

Doamna Ioana: Lasă, Andrușca, că făceam sport, că acuma cine dracu’ mai face sport. Tineretul stă la calculator.

Doamna Andra: Da, acum mâncăm de la fast-food.

Doamna Ioana: Ei, da, dar acum mâncăm din străinătate. Atunci nu erau atâtea boli.

Doamna Andra:  Nu erau că nu erau atâtea chimicale, nu le descoperiseră ăștia.

Încerc să revin la discuția despre muncă și  timp liber:

Doamna Andra:  Aveam timp liber și ce făceam cu el? Ni-l băgam în popou..

Doamna Ioana:  Aveam, lucram 8 ore, aveam timp să ne și odihnim, aveam…

Doamna Andra:  Nici nu aveai la ce să te uiți, eu nu regret.

Doamna Ioana:  Da nu mă interesează, mă, pe mine de televizor.

Doamna Măndica:  Erai odihnită, veneai la 2 de la servici, aveai tot timpul, nu ca acuma la 7.

Doamna Andra:  Munca nu era deloc apreciată. Munceai de-ți venea acru. Dacă lucrai în trei schimburi, primul schimb lăsa schimbului doi, schimbul doi trebuia să-și facă norma lui plus norma de la schimbul unu, iar schimbul trei, la fel. Înainte de revoluție am lucrat în Pipera, la fabrica de mobilă. Terminasem școala și nu găseam serviciu și trebuia să ai un loc de muncă, altfel te arestau pentru prostituție dacă te găseau pe stradă. Singurul job pe care l-am găsit era acolo și munceam de-mi venea acru.

Doamna Măndica: Noi eram în două schimburi, fiecare era cu lucru’ lui. Când eram la domnul Dan, la echipamente de protecție, ne plătea pe bucată, fiecare trăgea cât putea să ia mai mult.

Doamna Andra: Aveau banii altă valoare, nu poți compara. Pe vremea aia dacă aveai bani nu aveai pe ce să-i cheltui. Dacă cheltuiai prea mult venea Ilicitu – de unde ai bani, ce-ai făcut?

Doamna Ioana:  Dar pe timpul ăla, lumea se ducea la mare, își făcea concedii, îți cumpărai mobilă, îmbrăcăminte în rate și îți oprea pe ștatul de plată, nici prea mult ca să rămâi fără. Da’ acum care se mai duce, mă? Atâta lume în șomaj…

Doamna Andra: Și atunci erau și criminali și homosexuali…

Doamna Ioana:  Erau de toate, n-am spus că nu, dar nu era atâta lume șomeră. Oamenii trăiesc de pe o zi pe alta. Ce concedii? Unde naiba să mă mai duc? Doar la balamuc. E declin peste tot.

Doamna Andra:  Frate, da’ înțelegeți, este criză mondială.

Doamna Ioana:  Ei, este criză numai pentru prostime, pentru ăștia care au palate nu e criză, pentru parlamentari nu e criză…

De la criză ne-am mutat la meseriile de azi:

Doamna Ioana: Care meserii? Calculatoarele? Asta-i totul. Ce-a mai rămas?

Doamna Măndica:  Eu am două fete, de 37 și 31 de ani. Asta mică a făcut școală profesională și una de manichiură și cealaltă de vânzător. Nu prea sunt mulțumite, cam ca peste tot. Nu se câștigă.

Vă mai place meseria, le întreb:

Doamna Măndica: Ne place meseria, dar când e prea mult nu-ți mai place.

Doamna Andra:  Sunt cheltuieli, avem chirie, contabilă, bancă… După ce scad costurile, mâna de lucru ajunge la 2,7 lei la un produs. Se mai uzează mașinile, mai chemi pe cineva…

Doamna Ioana: Am învățat croitoria singură acasă, de mic copil.  Am început cu o față de pernă, o rochiță cu bretele, încet, încet. Am fost și cizmăreasă 25 de ani, pe cheiul Dâmboviței. Mi-a plăcut și cizmăria, am fost mașinistă întotdeauna. Totul a fost frumos o perioadă când te duceai și cu drag la serviciu. Dar după ‘90 nu te mai duceai cu drag pentru că era toată lumea după pricopseală, să muncești cât mai mult, să nu îți dea bani, ei își cumpăraseră clădirile, nu aveau de salarii, dar TIR-ul aștepta în curte…  Acum se caută meseriile astea pentru că lumea s-a săturat de chinezării și acum le repară pe cele vechi pe care le aveau pe acasă, că erau materiale bune.

Doamna Măndica:  Aoleu, comunisto…

Foto: banaterra.eu


2 comentarii

Reply To Adi Dohotaru Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger