Depresia revoluționarului care a vrut să pună capăt suferinței lumii

0

„Suntem un singur popor. Suntem o nouă națiune. Vrem ca toată lumea să aibă control asupra propriilor vieți și să nu rămână indiferentă la ceilalți. Nu mai putem tolera atitudinile, instituțiile și mașinăriile al căror singur scop sunt distrugerea vieții și acumularea de profit.” Deși ne sună extrem de familiar, această declarație nu e decupată din mijlocul protestelor actuale, ci din manifestele generației Yippie, care în 1968 l-au propus la alegerile prezidențiale din SUA pe Pigasus Nemuritorul, un porc inventat care să pună capăt politicilor oficiale. Mare parte din limbajul actual al protestelor, din pulsul Occupy și din mesajele sarcastice care critică regimurile politice sunt moștenite din frenezia cu care generația anilor ’60-’70 ocupase străzile orașelor, pentru a înfăptui revoluția. La mai bine de 50 de ani de când protestatarii Yippie strigau „Hai să votăm cu noi înșine!”, mulți dintre radicalii acestei generații bântuie fantomatic străzile New Yorkului, visând la paradisul pierdut. Regizorul american Justin Schein spune, în documentarul Left on Purpose, povestea lui Mayer Vishner, unul dintre acești revoluționari pentru care prezentul nu a fost decât o cursă a dezadaptării.

Mayer Vishner a fost, alături de nume odată sonore, ca Abbie Hoffman, Jerry Rubin și Paul Krassner, unul din fondatorii Partidului Internațional al Tinerilor (Youth International Party). Așa-numiții Yippies au fost cei care, în anii ’60, au pus energic bazele unei contra-culturi bazate pe libertatea de exprimare, pe critica virulentă a războaielor și, în general, a autorității. Yippies au fost cei care, într-un fel, au inventat protestul ca operă de artă, folosind umorul ca armă: dacă, de pildă, în 1967, au organizat Marșul Pentagonului, în fața căruia au organizat o falsă levitație în masă, puțin mai târziu au păstruns în Bursa de Valori din New York, unde au aruncat, de la balcon, nenumărate bancnote adevărate și false, doar pentru a-i vedea pe unii dintre bursieri cum se ghemuiesc însuflețiți, să adune banii de pe jos.

Pigasus, candidatul Yippie la alegerile prezidențiale, reținut de poliția din Chicago, înaintea deschiderii Convenției Democrate Naționale, 1968. Sursa: Kings Academy

Pigasus, candidatul Yippie la alegerile prezidențiale, reținut de poliția din Chicago, înaintea deschiderii Convenției Democrate Naționale, 1968. Sursa: Kings Academy

Câteva decenii mai târziu, când în America se anunțau protestele mișcării Occupy, moștenirea Yippie era învelită într-un strat consistent de uitare și, odată cu ea, mulți dintre supraviețuitorii fie continuau să-și exercite idealismul rămas ca activiști implicați, fie se zbăteau neputincioși în anonimat. În acest context l-a cunoscut Justin Schein pe Mayer Vishner, unul dintre cei mai carismatici apartenenți ai generației Yippie, responsabil cu scrierea multor manifeste revoluționare și organizarea a nenumărate proteste la adresa războiului din Vietnam, fost apropiat al unor – azi – staruri ca Allen Ginsberg și Bob Dylan. Documentarul Left of Purpose, pe care l-am văzut toamna aceasta la Astra International Film Festival de la Sibiu, scoate la lumină finalul unei vieți odată fulminante, dar cotropită între timp de sărăcie, depresie și alcoolism.

Mayer Vishner (centru), la o conferință de presă de la finalul anilor '60. Sursa: Justin Schein

Mayer Vishner (centru), la o conferință de presă de la finalul anilor ’60. Sursa: Justin Schein

Fiindcă, dacă imaginile de arhivă îl arată pe Vishner fierbând în miezul revoltelor, camera lui Schein trage cortina din fața unui anti-erou. Rămas în sărăcie lucie, izolat de prieteni și foști colegi de revoluție, Vishner trăia în mizerie cruntă, anesteziindu-și diagnosticul de depresie căpătat din tinerețe cu supradoze de alcool. Filmul lui Justin Schein, în premieră proiectat pentru spectatorii europeni la Sibiu, nu face doar portretul decăderii unui fost protestatar radical, ci ridică nenumărate întrebări legate de tratarea depresiei, de stigmatul social al alcoolismului și, nu în ultimul rând, de dreptul la sinucidere asistată. După o îndelungată luptă cu depresia, Vishner încearcă din răsputeri să-i convingă pe medici că are dreptul să-și pună capăt zilelor într-un mod demn. Cum însă sinuciderea asistată nu este acceptabilă, în cele mai multe colțuri ale lumii unde este legală, decât în cazul bolilor în fază terminală, Vishner decide, în cele din urmă, să se sinucidă printr-o supradoză de medicamente.

Am stat de vorbă cu Schein despre destinul revoluțiilor contra-culturale și despre dileme morale.

 

La o căutare pe Google, aproape toate informațiile despre Vishner vin dinspre tine, după ce ai realizat documentarul Left on Purpose. În mare, e un personaj obscur, în ciuda rolului important pe care l-a jucat în mișcarea Yippie. Cum l-ai cunoscut pe Mayer Vishner?

L-am cunoscut în timp ce lucram la un documentar de mediu, No Impact Man, despre o familie care, timp de un an, a încercat să trăiască la New York, având un impact foarte mic asupra mediului. Au renunțat la electricitate, nu și-au cumpărat nimic nou, și-au redus consumul de apă și, printre altele, au încercat să-și cultive singuri hrana. Așa au ajuns la o grădină comunitară din New York, printre inițiatorii căreia se număra și Vishner. Mayer, un activist cinic, le-a spus că, dacă au impresia că refuzând să folosească liftul, vor schimba lumea, sunt duși cu pluta. După părerea lui, ar trebui să ne concentrăm asupra ”Generalilor”, cum sunt General Motors, General Electric, armata ș.a.m.d. Apoi, de fiecare dată când am proiectat No Impact Man, oamenii voiau să afle mai multe despre Mayer și așa am ajuns să ne împrietenim.

Mayer Vishner, la finalul anilor '70. Sursa: Justin Schein

Mayer Vishner, la finalul anilor ’70. Sursa: Justin Schein

Ce moștenire a lăsat generația Yippie societății americane din zilele noastre? Sunt reprezentanții ei recunoscuți sau sunt mai degrabă îngropați de istorie, așa cum e cazul lui Vishner?

Dacă îi întrebi pe tinerii sub 30 de ani din America despre generația Yppie, aproape nimeni nu știe nimic despre asta. Eu am crescut în anii ’80, când în State nu exista mai deloc o rezistență politică, și privisem mereu cu idealism mișcarea pentru drepturile omului din anii ’50-’60 și mișcarea împotriva războiului din anii ’60-’70. Dacă trăiești la New York, mereu întâlnești pe stradă ”fantome” ale trecutului, despre care îți dai seama că, la un moment dat, au avut parte de o viață extraordinară. Mayer Vishner face parte din acea generație, iar faptul că lumea de atunci a dispărut, joacă un rol în despresia lui clinică. Spre deosebire de alții din generația Yppie, printre liderii căreia s-a numărat, și care sunt și acum activiști implicați, Mayer vedea lumea prin filtrul depresiei: întunecată, lipsită de șanse.

Există o moștenire ideologică a acestei generații, fără însă ca ea să fie recunoscută ca atare. Mișcarea Occupy și folosirea umorului și a sarcasmului ca forme de protest se trag, în mare parte, de la Yippies, dar metodele lor erau așa de puternic anti-establishment, încât nu au fost incluși în cărțile de istorie. Aș spune că moștenirea lor sau, mai bine spus, amintirea moștenirii lor, se șterge văzând cu ochii. Din păcate, acest moment foarte puternic din istoria politică a Americii, când oamenii s-au reunit ca o forță pentru a schimba societatea, e privit, mai ales de către conservatori, ca o eră ”păgână” a desfrâului. Această abordare discreditează o întreagă mișcare, deși schimbările pe care ea le-a creat sunt azi de o importanță fundamentală: dreptul femeilor de a munci, drepturile LGBT și nenumărate drepturi civile fac parte din această moștenire.

Am văzut câteva documentare despre comunele hippie din America, iar mulți dintre copiii acestei generații, care promova dragostea liberă, respindea atotputernicia banului și încerca să creeze o societate cu propriile reguli, își criticau părinții. Îi acuzau că i-ar fi dezrădăcinat de ”lumea reală”, în care, în cele din urmă, au ajuns să trăiască. 

Contestarea părinților de către copii face parte din ciclul istoric. Iar mulți dintre copiii celor din generația hippie au ajuns să facă parte din America convențională. Jerry Ruben, de exemplu, unul dintre revoluționarii mișcării, a fost unul din primii investitori Apple la bursă, iar modelul lui a stârnit o uriașă controversă între Yippie și Yuppie [Young Urban Professional – termen care definește o categorie de adulți cu educație universitară, care au joburi bine plătite și locuiesc în orașe mari ori în apropierea lor, n.r.]. Azi, există extrem de puțini oameni cum era Mayer, care să-și păstreze intacte convingerile radicale, iar în cele din urmă, chiar ajunge să spună că regretă oarecum acest lucru. ”N-am apucat să trăiesc așa cum aș fi vrut,” mărturisește la un moment dat, tocmai pentru că mereu s-a situat în opoziție față de lume.

Mayer Vishner, 2012. Foto> Justin Schein

Mayer Vishner, 2012. Foto: Justin Schein

Mulți din colegii lui de generație, alături de care au pus la cale proteste vocale în anii ’60, și-au luat la rândul lor viața. S-ar putea vorbi de ”depresia” unei generații?

Una dintre mantrele acestor oameni ai revoluției din anii ’60-’70 era, după cum spunea Abbie Hoffmann, ”să nu te încrezi în oameni peste 30 de ani.” Or, Mayer avea 60 și ceva de ani și simțea că vremea lui a trecut. Acesta a fost, oarecum, una din capcanele pe care Yippies și le-au întins singuri. Deși mulți dintre ei s-au sinucis, nu cred că ar fi just să spun că la mijloc ar fi o problemă generațională – mulți dintre acești oameni aveau propriile probleme, la nivel individual. Și cred că alcoolul și toate drogurile pe care le-au consumat cei din generația lor nu i-au ajutat să creeze stabilitate, pentru a contracara efectele durerii pe care cu toții o simțeau vizavi de lume și problemele de sănătate mintală cu care ei se confruntau. După ce am aflat de la Vishner că își dorește foarte mult să-și curme zilele, am lucrat cu grupuri de prevenire a suicidului, care mi-au spus că sinuciderea este, uneori, ”contagioasă”. Atunci când cineva apropiat își ia viața, îți poate deschide această posibilitate, iar statisticile susțin această teorie. Pe de altă parte, Mayer spune că toată viața nu a făcut decât să încerce ”să alunge durerea [omenirii, n.r.]”. Prin asta s-a și definit, la nivel individual, povara încercării de a face lumea mai bună nu e deloc ușoară.

Cum a evoluat filmul tău de la intenția inițială, la rezultatul final, care abundă de dileme morale legate de decizia lui Vishner de a-și pune capăt zilelor?

Am vrut să recreez oarecum Grey Gardens, un documentar tulburător despre decăderea unor personaje cu vieți mărețe și tumultuoase. La început, am vorbit mult despre administrația Bush și despre efectele ei asupra unor cetățeni marginali, iar apoi a ieșit la iveală că protagonistul meu suferea și de alcoolism și depresie. După șase luni de la începerea filmărilor, mi-a spus că se gândea să apeleze la sinuciderea asistată, moment în care m-am întrebat dacă ar trebui să continui filmările. După ce am vorbit însă cu medicii lui, cu prietenii, mi-am dat seama că nu eram singurul care aflasem acest lucru și am decis să mergem înainte, mai ales că, după părerea medicilor, participarea la film îi era de ajutor lui Vishner.

În cele din urmă, Vishner se sinucide în apartamentul lui, chiar în timpul filmărilor. La un moment dat, spune că, din fericire, a ales să nu mai procrastineze și să-și ducă la bun sfârșit ceea ce numește ”Planul Existențial”: adică să își provoace singur sfârșitul. Crezi că participarea lui la documentar, de altfel singurul document istoric important despre el, i-a influențat decizia?

Perfect de acord: cred că filmul i-a prelungit viața, dar în același timp i-a asigurat moartea. Mi se plângea mereu că își pierde dorința de a muri, iar în cele din urmă cedează presiunii interioare și o face. În ceea ce privește, dilemele etice, cred că niciun film nu e scutit de dileme morale. În timp ce filmam Left on Purpose, am vorbit cu avocați, cu specialiști în etică, am discutat cu medici și cu specialiști în prevenirea sinuciderii, dar am ales să nu includ discuțiile în film, ca nu cumva să fie interpretate ca o justificare personală. Tot ce sper e ca acest film să stârnească dezbateri și să-i facă pe oameni să-și pună întrebări. Nu există răspunsuri corecte, dar important este să formulăm aceste întrebări.

Imagine din timpul filmărilor la ”Left on Purpose”. Sursa: Justin Schein

Imagine din timpul filmărilor la ”Left on Purpose”. Sursa: Justin Schein

Vishner era alcoolic și depresiv, abandonat de cei din jur. Care crezi că a fost cel mai important stigmat care i-a determinat izolarea: alcoolismul sau depresia?

Cred că alcoolismul e un simbol evident al decăderii și că poate fi criticat mult mai ușor. Nimeni nu vrea să fie în preajma celor care beau tot timpul, iar asta nu face decât să pună în umbră problemele importante. În cazul lui Vishner, adevărata problemă era depresia, iar el consuma alcool ca pe un fel de anestezic pentru suferință. Cu toții – familie, prieteni, chiar și eu – îi spuneam că, dacă n-ar mai bea, s-ar simți mai bine și ar avea și ceva mai mulți bani. Doar că, atunci când el se oprea din băut, asta nu-i făcea și suferința să înceteze.

Industria farmaceutică recomandă aproape invariabil, cel puțin în America, tratament medicamentos pentru depresie. În cazul lui Vishner, medicamentele n-au funcționat. 

Industria farmaceutică a luat avânt în America mai ales în ultimii 25 de ani, de când au început să se prescrie medicamente pentru toată lumea, pentru orice problemă. E limpede că, în cazul depresiei lui Mayer, dacă ar fi fost o soluție, ea nu ar fi fost de ordin farmaceutic, ci social: de a găsi o comunitate care să-l susțină pe Mayer și să-l ajute să-și recapete un sens. Vishner avea diagnosticul de depresie încă de foarte tânăr, dar câtă vreme a fost vital, implicat și susținut de cei din jur, i-a făcut față foarte bine. După părerea mea, ar trebui să ne concentrăm mai mult asupra cauzelor, nu a efectelor.

În documentar, spui inițial că nu-i susții decizia protagonistului de a se sinucide, pentru ca treptat să-i accepți dorința. Cum ți-a schimbat experiența asta opiniile despre sinuciderea asistată?

Cu câțiva ani înainte să-l cunosc pe Mayer, tatăl meu, care avea 80 de ani, s-a îmbolnăvit de cancer și a ales să nu treacă printr-o operație pe creier. În schimb, a ales sinuciderea asistată. După părerea mea, cuvântul ”sinucidere” nu face dreptate unor situații de viață extrem de complexe și ar trebui să fie analizat mult mai nuanțat.

De curând, California a legalizat sinuciderea asistată în cazul persoanelor care suferă de boli în faze terminale. E un pas important, mai ales pentru Mayer și ceilalți din generația baby-boomer, care au preluat controlul asupra propriilor vieți. Au căpătat libertăți și drepturi în ceea ce privește viața lor sexuală și de familie, iar acum, că îmbătrânesc, au multe de spus și despre modul în care vor să moară. Iar cazul lui Mayer deschide o dezbatere interesantă pe această temă: în SUA, dacă ai cancer, de exemplu, și vrei să-ți pui capăt zilelor, trebuie mai întâi să mergi la un psihiatru, care să constate că nu ai depresie. Dacă suferi de depresie, legea spune că nu ești eligibil pentru sinucidere asistată. Dar cum să nu suferi de depresie dacă ai cancer? Legea actuală e bazată pe teama de o pantă alunecoasă, că mulți oameni vor vrea să fie eutanasiați, chiar dacă nu suferă de boli în stadii terminale. Mi se pare însă important ca oamenii să simtă că au dreptul de a-și încheia viața într-un mod demn. În statele unde sinuciderea asistată e legală de mulți ani, mare parte dintre cei cărora li s-au prescris medicamente pentru a-și pune capăt zilelor, nu le folosesc. Ce contează însă este puterea de a avea acest drept de a alege.

Mayer Vishner, anii 60. Sursa: Justin Schein

Mayer Vishner, anii 60. Sursa: Justin Schein

Te-a bântuit povestea lui Mayer? 

În ultimii ani, am petrecut atâta timp cu Mayer în camera de montaj, încât am impresia că e încă viu. Acum, că am lansat filmul, cred că e timpul să ne despărțim. L-am visat de multe ori, încă de când era în viață, am visat că sunt acuzat de crimă, iar după ce i-am curățat apartamentul, după moartea lui, am visat că eram la el acasă și că am găsit un dulap ascuns. Înăuntru erau bani și m-am bucurat că voi avea cu ce să fac filmul, dar apoi mi-am dat seama că erau droguri, iar după câteva clipe, a ieșit dinăuntru brațul lui Mayer, cald și viu.

Ți-a fost greu să găsești banii pentru acest film, dat fiind faptul că nu e tocmai ușor de urmărit și deschide dileme morale?

Banii, în cele din urmă, i-am găsit. De exemplu, Sundance a avut generozitatea de a ne acorda o finanțare, după ce, au spus ei, au trecut printr-una din cele mai aprinse dezbateri interne, dar a refuzat să-l includă în programul festivalului. Asta pentru că ridică foarte multe întrebări despre regizori și rolul lor etic și, au spus ei, fiindcă în comunitatea lor au existat recent cazuri de suicid.


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger