Depresia nu este o joacă

23

Totul a început acum 7 ani. Sau cel puţin atunci am început să conştientizez cât de cât. Îmi aduc aminte şi acum ziua în care frica mi s-a instalat în suflet şi nu m-a mai părăsit. Veneam de la şcoală. Resimţeam o frică imensă, nu ştiu de ce anume, care mă paraliza fizic, iar sufletul parcă mi se zbătea ca şi cum ar fi vrut să iasă. M-am aşezat în pat în speranţa că mă voi linişti şi că totul va fi bine. M-am liniştit la vreo 4-5 ore distanţă, dar nu de tot şi nu înţelegeam de unde vine totul. Episodul s-a repetat în multe rânduri în următorii 4 ani, neştiind de unde, ce şi cum.

 

 

de Dana Costache

 

În primul an de facultate, am trăit primul atac de panică mare. Abia respiram, mi-era frică să merg şi până la pâine. Mă culcam odată cu găinile, dar nu puteam să dorm. Stăteam cu pătura în cap şi tremuram. Abia vorbeam. Senzaţia de claustrofobie mă urmărea peste tot, iar inima-mi sărea din piept la fiecare bătaie. Nu mai eram om. Nimic nu mă putea linişti. Nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine. Mă închideam în baie şi plângeam. Într-o baie minusculă, de 1 metru pătrat. Când terminam de plâns, mă învârteam între cadă şi uşă (loc în care puteam face doar un pas) şi cu mâinile tremurânde şi strânse în faţa pieptului mă rugăm. Era singurul lucru care mă liniştea puţin.

După a doua sesiune din primul an de facultate, m-am întors acasă la părinţi. Era momentul să mă relaxez, să dorm cât vreau, să-mi fie bine. Dar n-a fost aşa. În continuare simţeam o nelinişte care nu ştiam de unde provine. Pusesem tot ce simţisem până atunci pe seama stresului sesiunilor şi a mutării în Bucureşti. Dar acum? Eram acasă. Trebuia să fiu bine. Am avut curajul să-i spun mamei că, deşi nu am niciun motiv să nu mă simt bine, se întâmpla asta. Hotărârea luată a fost să merg la psihiatru. După câteva întrebări generale pe care mi le-a pus, mi-a recomandat nişte antidepresive şi nişte calmante. M-am întors în Bucureşti. M-am angajat. Restul verii s-a desfăşurat normal. Îmi luam antidepresivele şi calmantele şi dormeam mai mereu. Când nu munceam sau ieşeam în oraş, dormeam.

După cel de-al doilea an de facultate, am decis, împreună cu colegii, să mergem să sărbătorim încheierea cu succes a sesiunii cu un weekend departe de Bucureşti, acasă la unul dintre ei. Tot weekendul am stat în pat, cu sufletul tremurând, sub pătură. Nu dormeam, nu puteam să dorm. Îmi era doar frică. Îmi simţeam sufletul pe jos, un jos mai jos decât nivelul pământului. Şi atât de greu. Atât de greu, încât nu mi-l puteam căra după mine nici măcar până la baie. N-am mâncat mai nimic, n-am băut decât un pahar de apă în două zile, nu puteam să văd pe nimeni. Mi-am speriat colegii care nu înţelegeau ce se întâmplă cu mine. Nici eu nu înţelegeam. I-am minţit că mă doare stomacul şi că nu pot să mănânc şi nici să particip cu ei la diversele activităţi programate pentru respectivul weekend. Oricât de mult au încercat să mă convingă să merg cu ei afară, să jucăm volei, tenis, n-au reuşit să mă ridice din pat.

După prima îndrăgosteală zdravănă, când el nu mă voia, iar eu şr fi fost în stare să mă dezintegrez atom cu atom pentru el, a început declinul meu ca fiinţă umană şi căderea într-un abis din care am ieşit cu greu. N-o să număr nopţile nedormite, litrii de lacrimi, metrii de hârtie igienică pentru a le şterge şi kilogramele pierdute. Dar pot să număr săptămânile în care nu mă puteam da jos din pat, zăceam ca un câine, sufletul mi-era o groapă imensă, iar gândul sinuciderii mă însoţea la fiecare pas. Ispititorul gând al sinuciderii care m-ar fi scăpat de durerea adunată în atâţia ani, de frica ce-mi sugruma vocea, de tremurul care-mi cuprinsese sufletul, de negura care-mi ocupa mintea, de tot. Uff, de câte ori m-am gândit.

După câteva luni, îmi mai revenisem. Ieşeam în lume. Mă angajasem din nou. Afară eram bine, aşa păream, dar când ajungeam acasă gândurile de-a scăpa din această lume mă prindeau ca în piuneze. Mă obseda ideea aceasta. Mi-era teamă de mine. Mi-era teamă că într-o zi chiar n-o să mai suport tonele de durere ce-mi apăsau pe piept şi că o s-o fac. Mi-era teamă mai ales în zilele când mă gândeam că de asemenea dureri n-ai cum să scapi, că fac parte dintre cele mai mari şi mai dense dureri de pe lumea asta, că nu există leac şi va mă vor însoţi toată viaţa mea. Gândul era înfricoşător. Să trăiesc toată viaţa în frică, încarcerată în închisori de durere în cel mai adânc loc din Iad? Mai bine mor. Asta nu e viaţă. Eram transformată. Gândurile limpezi nu mai aveau loc de cele negre. Eu nu mai existam decât ca trup şi ca o iluzie pe care ceilalţi o văd că fiind eu.

Când mi-am dat seama că ceva nu e în regulă cu mine, am început să caut informaţii, să citesc articole, să merg la workshop-uri, astfel încât să înţeleg de unde aceste simptome şi cum să le fac faţă. Autodiagnosticarea a fost uşoară: depresie şi atacuri de panică. Am căutat ajutorul unui specialist, convinsă fiind că nu mă pot descurca fără sprijin venit din afară. Au trecut doi ani şi jumătate de atunci. Viaţa mea s-a schimbat complet, eu m-am schimat. Depresiile şi atacurile de panică au scăzut considerabil atât ca număr, dar şi ca intensitate şi durată. Gândurile de sinucidere la fel. A fost un drum lung, de acceptare, de schimbare a tot ceea ce reprezenta scheletul meu psihic până la acea oră. Încă mai am de lucru, drumul nu s-a terminat şi nu cred că există destinaţie finală.

Mult timp n-am vorbit despre asta. Mi-era frică să recunosc că eu trec prin aşa ceva, că sufăr de depresie. Mi-a fost teamă de reacţia şi de judecăţile şi prejudecăţile oamenilor şi nu m-am înşelat. Când am început să accept asta şi să pot vorbesc despre depresia mea, despre manifestările ei şi despre cum m-a schimbat, am întâlnit diverse reacţii. Oamenii cunosc puţin despre depresie – cel puţin oamenii cu care eu am interacţionat – şi înţeleg şi mai puţin. Unii oamenii m-au privit cu milă (am văzut-o în ochii lor), alţii cu indiferenţă, alţii m-au judecat pornind de la ideea că nu e posibil să te simţi aşa atâta timp şi să nu poţi să faci nimic singur să ieşi din asta (de-ar fi aşa uşor!!!), alţii se uitau la mine derutaţi, alţii chiar m-au ironizat. Extrem de puţini au fost cei care au înţeles, cei mai mulţi m-au înţeles la nivel raţional, foarte puţini şi la nivel emoţional (aceia care au trecut prin asta). Dar mai puţini au făcut ceva pentru a mă ajuta – psihologul şi mama.

Acum sunt bine, deşi trăiesc cu teama că nu cunosc momentul următorului atac de panică sau a următoarei depresii, unde mă va prinde şi cu cine. S-a dus, în schimb, teama că nu le voi face faţă.

Depresia e un lucru real, e o boală care afectează în România 1 din 10 oameni (şi aici vorbim de oameni care sunt diagnosticaţi de un doctor/psiholog, numărul lor fiind sigur mai mare). Numărul celor care suferă de depresie este mai mare decât cel al suferinzilor de diabet. E o boală care afectează vieţi, suflete, vise, speranţe. Leacuri există (nu vorbesc de medicamente, pentru că, deşi am luat o dată, nu le recomand – şi aici e doar părerea unei persoane care a avut depresie, nu a unui specialist – decât în cazuri excepţionale). Pe lângă lupta pe care o duci tu, ai nevoie şi de înţelegerea şi sprijinul apropiaţilor, lucru care cred că lipseşte în cele mai multe cazuri. De cele mai multe ori, cei apropiaţi nu ştiu ce se întâmplă cu tine, iar când află, nu înţeleg.

Am scris asta în dorinţa de a atrage atenţia către probleme nevăzute şi nespuse ale celor din jurul nostru. Ştiu că fiecare are problemele şi grijile lui, dar cunoscând mai mult despre această boală şi înţelegându-i pe aceia care trăiesc cu depresia, am putea (sper din suflet) să salvăm o viaţă, poate chiar a celui de lângă noi (frate, părinte, iubit, coleg etc).

R.I.P Robin Williams!

Foto: Eva Bee


23 de comentarii

      • În primul rînd, dacă vrei să vorbești cu mine lasă ironia ieftină.În al doilea rînd, trebuie să renunți la atitudinea tipic ateistă: prostească, puerilă și agresivă.Iar în al treilea rînd, să-ți dau un răspuns politicos și amabil la întrebarea ta: am trecut și eu prin multe și oricum ar fi fost mă simțeam rău, iar pacea aia sufletească, pe care o urează lumea de sărbători fără să știe despre ce vorbește nu era nicăieri.Nu ceream fericire, voiam doar să am pace, să fiu liniștit în interiorul meu, sătul de gînduri rele, zbucium interior, conflict și așa mai departe.Credeam în Dumnezeu, în Iisus Hristos dar ceva tot nu era în regulă.Pînă la un moment dat, cînd am vorbit cu un om, care mi-a spus despre Dumnezeu, despre puterea dragostei divine și despre pacea pe care o poate da El dacă crezi, și ești convins că El poate, evident și eu suspicios și neîncrezător!Nu mi-a spus despre religii, nu despre ritualuri, nu despre bani, mi-a spus despre o credință, despre o relație dintre mine și un Dumnezeu real, autentic și atotputernic, o relație reală, nu una ipocrită, o relație sinceră.S-a rugat pentru mine, printr-o rugăciune simplă și nu prea lungă, nu o carte de rugăciuni.Mi-a spus să mă rog și eu, nu să pup moaște sau să fac mătănii, ci să mă rog eu, cu ale mele cuvinte tot simple și să vorbesc cu El ca cu cel mai bun prieten.Am făcut-o, încă neîncrezător.A fost suficient să-mi primesc pacea iar acum, nici dacă m-ai bate, nici dacă mi-ai da bani, nici dacă m-ai face nebun și prost NU renunț la asta.Am găsit o cale poate nu prea ușoară pentru că sunt mulți batjocoritori, dar sigură și mai ales gratuită.Nu datorez nimănui nimic.

        Dacă ai un răspuns demn, respectuos îl aștept.La altele, nu mă voi obosi să mai răspuns.

        Te salut.

  1. Suntem multi in situatia asta, Dana. Multi incearca sa-si usureze suferinta inainte de a sti ce e cu ei prin alcool, droguri, etc. Altii aleg metoda sinuciderii inainte de a cauta un ajutor la psihiatru sau aiurea. Prea putini reusesc sa lupte si sa continue lupta cu suferinta asta. Cei care sufera au o cale lunga pana la acceptare si a face ceva pentru a scapa de durere si a atinge stareade “bine” pe care multi o au in mod natural. Societatea in general nu e informata si sunt atatea lucruri nerezolvate in lumea asta precum foametea, razboaiele, bolile incurabile incat cred ca a pune pe lista ca prioritate depresia si anxietatea ii lasa pe multi cel putin nepasatori, nestiind ca asta e ceva ce i se poate intampla oricui. Felicitari pentru curajul de a scrie!

  2. Psihologia (si in general medicina) are probleme serioase din cauza ca nu accepta faptul ca omul este format din doua entitati: una materiala (trupul) si una imateriala (sufletul).

    Bolile se impart in doua categorii: trupesti si sufletesti. Bolile sufletesti sint bolile pe care incearca sa le trateze psihologia (psihiatria).
    Numai ca, fiind de la bun inceput pe o pista falsa (“stiinta” nu crede in existenta sufletului), nu are metodele si principiile de gindire corecte care sa ii permita acest lucru.
    Toata vorbaria este egala cu zero, “pacientii” nu se vindeca prin iluzii sau medicamente (care afecteaza numai trupul).
    Toate bolile “psihice” sint datorate vatamarii grave a sufletului (din cauza departarii sufletului de bunul Dumnezeu). In mod normal sufletul doreste comuniunea cu bunul Dumnezeu. Daca omul nu are grija de sufletul lui, in timp, diavolul incepe sa preia controlul.
    Gindurile rele incep sa fie predominante si sa aiba efecte in plan material. Intrebati-l pe orice psiholog care este sursa gindurilor, ideilor, etc. O sa va raspunda ca este creierul dar nu o sa poata demonstra niciodata cum ceva material (creierul) poate sa produca ceva imaterial (ideile).

    Gindurile (ideile) provin din trei parti: bunul Dumnezeu, om sau diavol. Trebuie sa ne cultivam constiinta pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu pentru a ne putea mentine discernamintul (capacitatea de a distinge binele de rau).
    “Specialistii” nu o sa poata niciodata sa spuna de ce “pacientii” care sufera de “boli psihice” nu fac decit lucruri rele, de ce nu pot fi folositi la nimic bun.

    Discutiile sint mai lungi, pentru cine vrea mai mult sa studieze (si) scrierile Sfintilor Parinti referitoare la atacurile diavolesti.

    Pentru cei care au “ginduri negre”, repetati o rugaciune scurta dar de efect: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul si Cuvintul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul (pacatoasa)!
    Spuneti asta incontinuu, gindurile respective nu o sa mai vina.
    Sub nici o forma nu luati in considerare gindurile respective, incercati sa le ignorati cu desavirsire.
    Seara inainte de culcare spuneti obligatoriu macar “Tatal nostru”.

    NU UITATI un lucru: singura sansa a diavolului este atacul fulgerator. Daca spuneti rugaciunile de mai sus diavolul se indeparteaza relativ rapid, ajutorul bunului Dumnezeu vine sigur.

    Singurul scop al omului in aceasta viata paminteasca este mintuirea sufletului (intrarea in Imparatia Cerurilor, acolo unde omul va fi din nou fata catre fata cu bunul Dumnezeu, asa cum a fost odata Adam).
    Nimic altceva (bani, familie, sex, bautura, etc) nu conteaza, mai mult, acestea pot fi foarte daunatoare in conditiile in care sufletul are alte nevoi decit trupul iar nevoile sufletesti primeaza in fata celor trupesti.

    Bunul Dumnezeu trebuie sa fie in centrul existentei fiecaruia dintre noi.
    Nu exista bine in afara de bunul Dumnezeu!

    Pentru cei care vor sa se salveze: mergeti la biserica (ortodoxa) rugati-va si postiti mult, spovediti-va si impartasiti-va cit mai des, faceti binele in orice imprejurare.
    Nu uitati ca lupta pentru sufletul omului este totala, in foc continuu si fara menajamente.

    Doamne ajuta!

  3. Teama nu este fireasca. Desi ne-am obisnuit cu ideea sa spunem despre teama ca “este omeneasca”, o asociem inconstient cu un defect. Nu spunem noi despre cutare ca “a gresi e omeneste”? Problema e ca nu ne amintim si continuarea propozitiei: respeciv “a fi perfect este Dumnezeieste”.

    Vorbesti de iad acolo, dar hai sa ne amintim si definitia “locului”: Iadul este absenta Binelui”.

    Ori binele nu vine niciodata din exterior, ci numai din interior. M-am convins pe pielea mea, dupa o experienta nereusita in dragoste, dupa care parea ca nimic nu mai merita trait.

    Dar n-a fost asa. Si asta am inteles-o dupa ce L-am reintalnit pe Hristos. Nu e un cliseu, dar teama si panica au disparut in momentul in care mi-am pus nadejde a in El.

    Depresia este o ruptura. Este constientizarea prapastiei care s-a nascut intre noi si dumnezeirea din noi. Mana nu te doare pana apare ruptura. Asa este si cu sufletul.

    Spovedania este pansamentul sufletului, iar sfanta euharistie este medicamentul care vindeca. Definitiv. Impaca-te cu Hristos.

    Ca sa nu mai urmeze nimic dupa “Acum sunt bine,”. Curaj!

    • De la primul atac de panica constientizat au trecut 9 luni si 5 zile. Semne au fost, dar le-am pastrat pentru mine si le-am pus pe seama oboselii. Momentul cand ti se pare ca iti iese inima din piept, ca nu ai aer si uiti sa respiri, cand sistemul digestiv o ia razna, cand crezi ca totul s-a sfarsit, acela te schimba. După ce am experimentat atacurile de panica cu drumurile la urgenta cu salvarea si ironia “mai marilor doctori” cu care imi tratau agonia, am vazut lumea cu alti ochi. Am refuzat sa ma tratez cu anxiar si seroxat (primisem droguri prin prescriptie medicala). De altfel, nu mi-am ascuns starea, m-am temut prea putin de ceea ce ar fi crezut cei din jur. Am continuat sa merg la serviciu, sa am o viata sociala, sa tin cont de un regim echilibrat prin respectarea orelor de somn, alimentatie potrivita si miscare regulata. De asemenea, am inceput sa ma rog. Dupa ce spun “Tatal nostru”, anxietatea dispare. Am inceput sa cred, avem nevoie sa credem. Cum raul exista, asa si binele exista . Cand experimentezi depresia ai doua oportunitati: te afunzi in tristete, te bazezi pe pastile si ajungi o leguma sau inveti sa traiesti, lasi frica deoparte (credinta in Bunul Dumnezeu iti da putere)si te bucuri de sansa pe care o ai la viata. Eu am ales varianta a doua si acum ma bucur de culori, simturi, natura, posibilitatea de a face miscare. Simt ca m-am trezit si ii multumesc lui Dumnezeu ca sunt sanatoasa, plina de voie buna, lucida. Sa aveti credinta, oameni buni! 🙂

  4. am aproape pas cu pas povestea ta. din pacate, depresia nu se poate dovedi clinic, altfel probabil ca as fi scutita de tot. ceea ce nu se vede, nu exista, din perspectiva multora, iar adevarul e ca oricine care nu e/ a fost afectat nu poate intelege oricat s-ar stradui. multi confunda depresia cu tristetea provocata de probleme pasagere si iti zic ca daca ei au putut trece peste asta prin vointa, nu-i asa de greu, iar tu esti principalul vinovat pt. ca te complaci in situatie. iar religia, de care pomenesc multi pe aici, e intr-adevar un panaceu, dar doar atat, un fel de anestezic al carui efect nu tine mult daca, in ciuda depresiei, reusesti sa privesti lucid. in rest, iti urez la fel de multa liniste pe cata imi doresc si mie.

  5. Dragi prieteni si eu am trecut prin aceleasi momente de depresie si atac de panica , initial am refuzat internarea in clinica de psihiatrie, considerand ca sunt un om normal si nu necesit control de specialitate, apoi mi-am dat seama ca, singura nu ma pot ajuta sa ma ridic fara ajutorul medicului s i a tratamentului prescris de el.
    Conteaza foarte mult si medicatia , insa cel mai important lucru este ,ca noi sa ne controlam si sa analizam fiecare stare sufleteasca ,orice moment sau emotie traita !Stresul de zi cu zi isi pune amprenta asupra psihcului nostru si distruge tot ce avem mai bun si mai scump inlauntrul nostru ,dar noi trebuie sa stim cum sa il combatem si sa-l inlaturam .
    Suntem ceea ce gandim si ceea ce simtim!
    Va doresc sanatate si incredere in sine!

  6. din “Iubirea neconditionata “

    ..stiti care este criteriul dupa care poate fi recunoscuta iubirea reala ? Este Bucuria . Cand iubesti cu adevarat esti fericit . Te simti implinit si nu mai ai nevoie de nimic.In primul rand ,nu ai nevoie sa primesti ceva in schimb pentru iubirea ta.Nu ai nevoie de cineva care sa te iubeasca ! Tu nu iubesti pentru a primi la schimb iubirea celuilalt. Iubesti pentru ca a iubi este ceva care te face fericit/a. iubirea reala exista doar atunci cand nu mai ai nevoie de un alt om! Intr o exprimare deloc eleganta sau diplomata , tu nu ii iubesti pe oameni. Te folosesti de ei pentru a ti satisface nevoile. Putem numi asta “ iubire “ in cazul in care convenim ca a iubi fara a astepta nimic in schimb este ceva ce nu poate face parte din realitate ..mi se pare ca lucrurile stau exact pe dos . A iubi neconditionat este o expresie a realitatii , pe cand orice alta forma de “iubire” , este iluzorie .Realitatea , Sinele , Constienta , Dumnezeu , Fericirea – acestea sunt degete care arata spre ceva ce , de fapt , nu poate fi cuprins in cuvinte , dar poate fi simtit , experimentat , trait plenar .

    Este ca si cum cineva care traieste la campie se urca la un moment dat pe o movila si e convins astfel ca stie ce este un munte .

    Iubirea interesata , adica amestecata cu nevoi pesonale , fara sa iti dai seama stirbeste libertatea celuilalt.daca am nevoie de ceva de la tine pentru a fi fericit, daca fericirea mea depinde de tine , te voi manipula , adesea inconstient .

    Iubirea reala daruieste si uita . Iubirea care cere se transforma intr o inchisoare cu pereti transparenti.un numa incredibil de mare de oameni cred ca sunt liberi numai pentru ca peretii inchisorii in care traiesc sunt invizibili ..

    intre a oferi , cu bucurie , respectiv dintr un sentiment al datoriei , exista aceeasi diferenta ca intre un leu si un motan. Amandoua sunt feline , insa numai unul este regele animalelor .

    ..In psihoterapie exista opinia ca multe tulburari se datoreaza agresivitatii neexprimate . Eu cred ca o serie de patologii au la baza iubirea neexprimata .Fiind blocata inlauntrul tau , energia isi schimba polii . Ceea ce era benefic si creator devine, prin reprimare statornica , malefic si distructiv .

    ..Din iubire nu se poate suferi , tot asa cum nu poti cadea in sus. Iubirea este fericire. Iubirea reala . Daca suferi , acestaq e un criteriu minunat de clar prin care esti informat ca nu ai iubit. Ceea ce tu numesti iubire nu a fost decat agatare , atasament , dependenta , posesivitate …iubeste adevarul si te vei vindeca de iluzii .

    Iubirea este confundata cu dorinta sau cu nevoia. “te iubesc” in traducere inseamna adesea “ Am nevoie de tine”. Ar trebui retrasa licenta de practica . Traducerea corecta este : “ Am ceva sa iti ofer. Gratuit. “

    fragment din Ghidul Iluminarii pt lenesi , de Andrei Nuta

    • Foarte interesant! Cati dintre noi isi dau seama ca a iubi inseamna a te preda neconditionat? A trai… asa cum se asterne in fata ta. Fara sa ceri, fara sa ti se ceara. Ar fi ideal. Insa, in lumea reala, lucrurile sunt putin pe dos. Evident ca ai avut o nevoie pe care celalalt ti-a satisfacut-o: de siguranta, de fericire, de senzatii noi si nebanuite. Orice lucru bun pe care il pierzi, iti produce o trauma. Mai mica sau mai mare. Este greu sa te abandonezi. Tine de instinctul de conservare.

      Pentru Dan: niciodata nu poti sa stii daca tu sau urmasii tai nu vor face o descoperire care ar putea sa salveze vieti. Asta este un gand incurajator. Mai multi oameni sunt mai presus de mine! Simplu si curat.
      Daca reusesti sa identifici motivele si lucrurile pentru care este obligatoriu sa mergi inainte, atunci totul va fi mai bine.

  7. Singura cale de a iesi din toata suferinta este sa ne rugam sa iubim asa cum Dumnezeu , ne iubeste .Sa intelegem calea care ne-a lasat-o catre Lumina , Pace si Bucurie.Iata calea : Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima , tot sufletul si toata puterea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti ~Iisus Hristos~
    Unul dintre graiurile prin care Dumnezeu isi cheama copii este cel al suferintei
    “Sfantul Arsenie Boca ”

    Adresa mea de facebook : https://www.facebook.com/ciprian.stancu.71?fref=photo

  8. Articolul este prost, autorul confunda depresia cu anxietatea in conditiile in care sunt afectiuni diferite. Dar ce ma frapeaza mai mult sunt comentariile. Pentru cateva secunde am avut impresia ca ma aflu pe site-ul BOR. Pareri ale unor indivizi spalati pe creier, fara dram de cultura. Vai de tara asta. E intr-adevar, deprimant!

  9. Ma regasesc in unele pasaje din acest text. Nu demult, mi-am zis ca renunt la a mai citi astfel de articole/povesti pentru ca nu imi fac chiar bine. Dar nu m-am putut abtine. Sper ca intr-o zi sa las in urma trecutul si sa merg inainte fara sa ma uit mereu inapoi.
    Una peste alta, comentariile articolului sunt usor dezamagitoare. Nu toate. Ma bucur ca unii au putut gasi o scapare in Dumnzeu, credinta, biserica si altele de genul. Insa trebuie sa incetati a mai generaliza. Nu toti gasim pacea acolo unde vreti voi. Nu va voi povesti istoria mea cu biserica pentru ca oricum nu veti intelege. Prin urmare, eu consider ca singura sansa pe care o ai si care te poate duce spre vindecare *completa in multe cazuri*, este tratamentul. Trebuie sa ceri ajutor. Trebuie sa mergi la un psihiatru. Psihiatrul iti va recomanda terapia saptamanala + medicatia. Terapia + medicatia merg mana in mana. Medicatia nu va face rau, nu creaza dependenta decat daca vi se spune asta si alegeti sa credeti in asta.
    Asa cum Dumnzeu nu te ajuta sa scapi de diabet sau alte afectiuni, nu te va ajuta nici daca te rogi zilnic. Trebuie sa te tratezi la medic.

  10. Depresia-o problema intr-adevar! Pana nu o ai nu stii despre ce e vorba. Se incearca intotdeauna o minimalizare a ei, poate in necunostinta de cauza. Cred ca dragostea este ceea ce vindeca depresia. Dar, astazi lumea este foarte ocupata, de unde atata dragoste? Si mai ales gratuita? Astazi, totul costa!Secolul vitezei…informationale! Tu ceri dragoste? Ha! Lucru’ scump ceri! Sau mai bine zis, rar! Cine mai iubeste astazi? Totul e un business!
    Depresia nu te lasa…! Nu te lasa…sa fii bun, sa ai liniste, sa te bucuri, sa simti ca traiesti, sa te rogi, sa ai prieteni, sa comunici, …sa fii Om! Cam asta este Depresia!

  11. Am fost si eu acolo…
    Am depasit cu rugaciune, yoga, miscare, activitati care imi faceau placere, cu activitati creative si sustinerea celor apropiati..
    Am facut terapia Bach ( esente florale pentru diverse trairi interioare puternice).
    Am facut meditatie cu muzica de vibratie inalta ( Anugama, Merlin Music, muzica de meditatie cu boluri tibetane)
    Am facut un “Naikan”, am scris 7 zile seara pentru ce eram recunoscator zilnic…( de ex. Ca vad, aud, traiesc, pot citi, am maini si picioare…s.a.m.d.)
    Am ascultat si vazut materiale motivationale ( Nick Vujicic, Robin Sharma, Lizzy Velasquez ( scuze dk am gresit numele), D. Walsh, Louise L. Hay……
    Acestea sunt o parte din “solutiile” care au functionat pentru mine…poate vor fi un bun sprijin si altora.

    Va doresc regasirea increderii, credintei in divinitatea din voi, a iubirii neconditionate si a scopului personal. ( Misiunea in aceasta viata).

  12. DA ai f. mare dreptate cei care cei care nu au trecut prin asta habar nu au ce simti si nu vorbesc din proprie experienta eu nu am fost asa doar in adolescenta eram mai negativista, am vazut in jurul meu probleme de genul si cand am vrut sa ajut am ascultat ce are de zis persoana in cauza si am incercat sa-l conving ca totul este din minte si trebuie sa ingenunchiem mintea ,chiar daca totul pare rau noi vom spune e bine cu convingere pt ca daca avem rabdare binele va fi acolo , daaa stiu ca e greu, degeaba ii spun si fiicei mele sau altcuiva nu prea sunt ascultata din pacate, numa bine iti doresc!

  13. Realist si foarte placut cu maiestrie scriitoreasca a redat un caz care nu este singuratic si mullt prea general.Multi sunt suferinzii psihic , depistati , sau nu.Multi sunt etichetati si putini gasesc un mediu favorabil iesirii din boala! Dar acest mediu este societatea in care nu ne regasim noi fiecare.Dar societatea perfecta nu exista.Suntem in dilema ” homo homini lupus!” Singura sansa este ” inarmarea” cu tot ce trebuie si lupta pentru viata,pentru scopuri si idealuri.

Leave A Reply