Dependența de superficialitate

Tulburările de memorie pot apărea în instanțe foarte diverse. Lăsând la o parte exemplele cotidiene, și referindu-ne strict la patologie, probleme grave de memorie pot fi prezente atât în demențe, cât și în tulburările depresive. În depresie, ele sunt variabile, dar uneori sunt atât de serioase, încât seamănă cu demența, și unii psihiatri le-au și numit așa: pseudodemențe. Cu tratament antidepresiv, pseudodemențele au însă un prognostic mai bun: odată cu remiterea depresiei, memoria își poate reveni complet. Asta pentru că, deși atât demențele, cât și pseudodemențele au cauze biologice, primele sunt și consecința unor defecte structurale (moartea neuronală), în timp ce cele din urmă sunt în mult mai mare măsură doar funcționale (chiar dacă depresia prelungită duce și ea la moarte neuronală).

 de Vlad Stroescu

Există un test simplu, deși nu întotdeauna sigur, pe care psihiatrii îl învață repede pentru a face diferența dintre cele două. La o întrebare precisă, care testează memoria, persoanele deprimate răspund de regulă „nu știu” sau „nu pot să-mi aduc aminte.” Persoanele cu demență fac altceva: dau un răspuns greșit. Uneori flagrant greșit, chiar fantastic, ca o poveste care umple un spațiu gol, fenomen numit „confabulație”. E mai mult decât o simplă minciună, este un reflex al creierului nostru, acela de a umple spațiile goale și de a încerca să reînnoade firul poveștii, așa cum poate. Lucrurile se petrec inconștient: dacă mecanismele conștiinței ar fi intacte, absurdul ar fi perceput și reflexul cenzurat. Persoana deprimată este conștientă de eșecul memoriei și nu confabulează, pur și simplu se recunoaște înfrântă.

Am prezentat fenomenul cât mai simplu. Sigur că realitatea ne contrazice de multe ori, și suntem toți unici, și lucrurile sunt de fapt mult mai complexe. Dar faptul că mintea noastră, în funcțiile ei fundamentale, preferă orice, chiar și invenția sau halucinația, unei absențe totale, este probabil adevărat.

Și lucrurile stau așa nu doar în patologic. Ceea ce înseamnă că adesea avem prea multă încredere în judecățile noastre rapide, dacă ele dau impresia chiar și a unui sens superficial, capabil cât de cât să astupe vidul. Câte dintre convingerile care ne ghidează viața de zi cu zi sunt cu adevărat informate? De câte ori încercăm să aprofundăm cu adevărat lucrurile? Mult prea rar: poate de câteva ori într-o viață. Și nu doar de lene sau din inerția rutinei. Ci și pentru că, dacă am face-o, am realiza repede că niciodată nu putem fi în deplină cunoștință de cauză. Nu putem ști totul, și putem prevedea foarte puțin. Tot e mai bine decât întunericul prejudecăților, dar paradoxul socratic, hen oida oti ouden oida, știu că nu știu nimic, ne pândește mereu, nu foarte departe de suprafață. Ori acest lucru atinge direct groaza noastră de vid, și nevoia creierului de a îl umple. Și alegem cel mai adesea calea ușoară de a o face.

Atunci când trebuie să vorbesc despre o adicție, trebuie să amintesc ce scrie în cărțile de psihiatrie despre dialectica și chiar conflictul dintre zonele mai vechi ale creierului, pe care drogul le „păcălește” în a crede că consumul său are o valoare (tractul mezolimbic și amigdala, printre altele), și zonele noi, evoluate (cortexul prefrontal), acolo unde probabil deciziile conștiente și informate, și adesea anti-instinctive, pot avea loc. Conflict care, pentru o persoană care a suferit cândva de o dependență toxică, nu va înceta cu totul, și ale cărui mici bătălii zilnice sau mari războaie intermitente alcătuiesc, până la urmă, măsura omeniei sale.

În mod asemănător, chiar dacă nu bem, nu fumăm, eventual nici măcar nu bem cafea, avem dependențele noastre, uneori la fel de toxice, sau mai mult. Suntem dependenți de propria noastră superficialitate liniștitoare și de propriile noastre confabulații. Toți le avem, toți le fabricăm – nu putem fi învinovățiți pentru ele, tot așa cum nu este moral să învinovățești un toxicoman pentru dependența lui, indiferent cât de mare e tentația. Mai curând, am putea fi măsurați după lupta pe care o ducem cu ele. După felul în care suntem dispuși să ne înfruntăm neștiința, și chiar absența, din noi.

Acest material a fost preluat de pe blogul specialistului în psihiatrie Vlad Stroescu.