Nu demult, psihiatrul Vlad Stroescu semnala apariţia în limba română a unei cărţi fundamentale nu doar pentru literatura confesiunii, ci mai ales pentru literatura care tematizează sănătatea psihică. Volumul lui Andrew Solomon, Demonul amiezii. Anatomia unei depresii, publicată la Editura Humanitas, în traducerea Danei-Ligia Ilin, cu o prefaţă de Mircea Cărtărescu, e o mărturie cât se poate de sinceră şi sfâşietoare a unui om care, după ce a cunoscut din plin intensitatea vieţii, ajunge să cunoască adâncimile infernale ale angoasei şi depresiei. Cartea a fost nominalizată la Premiul Pulitzer şi inclusă de multe publicaţii prestigioase în lista cărţilor care merită neapărat citite.
Demonul amiezii scoate la iveală fără menajamente cele mai intime detalii ale luptei cu depresia, trecând deopotrivă prin disperarea înfrângerilor şi gloria micilor victorii și invitând totodată la empatie şi la reflecţie pe marginea unei teme simptomatice pentru o generaţie întreagă. Mai jos, vă invităm să citiţi un fragment din această carte, în care Solomon, acum doctor în psihologie şi autor apreciat, povesteşte cum s-a petrecut prima lui întâlnire cu “demonul” depresiei.
***
La trei ani, hotărâsem că vreau să mă fac romancier. De atunci încoace, abia aşteptam să public un roman. Când am avut treizeci de ani, mi s- a publicat primul roman, şi planificasem un turneu de lectură, dar uram ideea asta. Un bun prieten se oferise să facă pentru mine o serată literară pe 11 octombrie. Îmi plac reuniunile şi iubesc cărţile. Ştiam că ar trebui să fiu în al nouălea cer, dar eram prea pleoştit ca să invit multă lume şi prea sleit ca să stau mult în picioare la petrecere. Funcţiile memoriei şi cele ale afectelor sunt distribuite în tot creierul, însă sistemul cortical frontal şi cel limbic sunt esenţiale pentru ambele, iar când prejudiciezi sistemul limbic care controlează afectele, lezezi şi memoria. Îmi amintesc de acea reuniune doar ca de nişte contururi fantomatice, în culori spălăcite: mâncare cenuşie, oameni bej, lumini tulburi prin camere. Îmi amintesc că transpiram cumplit tot timpul şi că ardeam de dorinţa de a pleca. Am încercat să pun toate astea pe seama stresului. Eram hotărât să păstrez cu orice preţ aparenţele, un impuls care avea să-mi fie de mare folos. Aşa am făcut: nimeni n-a părut să observe nimic ciudat. Am trecut cu bine seara.
Când am ajuns acasă, am început, în noaptea aceea, să simt spaima. Am zăcut în pat, fără să dorm, strângând în braţe perna, ca să mă simt bine. În următoarele două săptămâni şi jumătate, lucrurile s-au înrăutăţit tot mai tare. Cu puţin înainte de ziua în care împlineam treizeci şi unu de ani, eram făcut bucăţi. Întregul meu organism părea că se surpă. Nu aveam în acea vreme nici o relaţie sentimentală. Tata se oferise să facă o petrecere de ziua mea, dar nu puteam suferi ideea, şi ne-am înţeles să mergem mai bine la unul dintre restaurantele mele preferate, împreună cu patru dintre prietenii mei cei mai buni. În ajunul zilei mele, am ieşit din casă o singură dată, ca să cumpăr câte ceva de-ale gurii. Când mă întorceam de la magazin, mi-am pierdut deodată controlul intestinului gros şi am făcut pe mine. Simţeam, pe măsură ce grăbeam pasul spre casă, că pata se întinde. Când am ajuns acasă, am lăsat punga cu cumpărături, m-am repezit în baie, m-am dezbrăcat, după care m-am aşezat în pat.
N-am prea dormit în noaptea aceea, şi n-am putut să mă scol a doua zi. Ştiam că n-o să mă pot duce la nici un restaurant. Am vrut să-mi sun prietenii, ca să contramandez întâlnirea, dar n-am putut. Am zăcut, fără să mă clintesc, şi m-am gândit la faptul de a vorbi, încercând să-mi dau seama cum s-o fac. Îmi mişcam limba, dar nu ieşea nici un sunet. Uitasem să vorbesc. Am început apoi să plâng, dar nu aveam lacrimi, doar o opintire incoerentă. Eram culcat pe spate. Am vrut să mă întorc pe burtă, dar nu-mi puteam aminti nici cum s-o fac. Am încercat să mă gândesc la asta, dar sarcina părea colosal de grea. Mi-am zis că poate avusesem un atac cerebral, şi apoi iar am plâns un pic. Pe la trei după-amiază, am reuşit să cobor din pat şi să mă duc la baie. M-am întors în pat dârdâind. Din fericire, a sunat tata. Am răspuns. „Trebuie să anulezi masa din seara asta“, i-am spus cu vocea tremurată. „Ce s-a-ntâmplat?“ mă tot întreba, dar nu ştiam.
Există un moment – atunci când te împiedici de ceva sau aluneci, înainte ca mâna să se repeadă în faţă ca să-ţi amortizeze căderea – când simţi că se repede pământul spre tine şi nu poţi face nimic, o spaimă trecătoare, de o fracţiune de secundă. Mă simţeam aşa oră după oră. Să fii neliniştit la acest nivel extrem e bizar. Simţi tot timpul că vrei să faci ceva, că există un afect pe care nu-l poţi avea, că există o nevoie fizică imposibil de urgentă şi neplăcută pentru care nu există uşurare, ca şi cum ai voma tot timpul ce ai în stomac, dar n-ai gură. În depresie, vederea ţi se îngustează şi începe să se închidă; e ca şi cum ai încerca să te uiţi la un televizor cu foarte mulţi paraziţi, unde parcă ai vedea imaginea, dar nu de-a binelea; unde nu poţi vedea niciodată feţele oamenilor, cu excepţia vreunui prim-plan; unde toate sunt lipsite de margini. Aerul pare dens şi-ţi opune rezistenţă, de parcă ar fi plin de pâine cleioasă. A deveni depresiv e ca şi cum ai orbi, întunericul e la început treptat, apoi atotcuprinzător; e ca şi cum ai surzi, auzi din ce în ce mai puţin, până ce în jurul tău e o tăcere cumplită, până ce nu mai poţi face ca vreun sunet de-al tău să străbată tăcerea. E ca şi cum ai simţi că hainele se prefac cu încetul în lemn pe trupul tău, o înţepeneală a coatelor şi a genunchilor care se transformă treptat într-o povară cumplită şi într-o nemişcare izolatoare care te va atrofia şi, cu timpul, te va distruge.
Tata a venit la locuinţa mea împreună cu unul dintre prietenii mei, târându-i după el pe fratele meu cu logodnica lui. Din fericire, tata avea cheile. Nu mâncasem nimic de aproape două zile, şi au încercat să mă determine să mănânc un pic de somon afumat. Toţi credeau că luasem probabil un soi de virus fioros. Am luat câteva îmbucături, apoi am vomat pe mine. Nu mă puteam opri din plâns. Îmi uram casa, dar nu puteam să plec din ea. A doua zi, am reuşit cumva să ajung la cabinetul psihoterapeutei mele. „Cred că va trebui să încep să iau medicamente“, am zis, căutându-mi cu greu vorbele. „Îmi pare rău“, a zis ea, şi a sunat un psihofarmacolog, care a fost de acord să mă vadă într-o oră. Ea a ştiut, cel puţin, că trebuie să cerem ajutor, oricât de târziu era. În anii ’50, în acord cu gândirea din acea vreme, analistul supervizor i-a spus unui psihoterapeut pe care-l cunosc că, dacă are de gând să-i recomande unui pacient medicamente, va trebui să înceteze psihoterapia. Poate că ceva de modă veche o făcuse pe terapeuta mea să mă încurajeze să evit medicamentele? Ori poate că a fost şi ea amăgită de aparenţele pe care mă străduiam să le păstrez? N-o să ştiu niciodată.
Psihofarmacologul părea ieşit din cine ştie ce film despre doctori de nebuni; cabinetul îi era tapetat în mătase decolorată de culoarea muştarului, avea aplice de modă veche pe pereţi şi, peste tot, erau teancuri înalte de cărţi cu titluri ca Dependent de suferinţă şi Comportamentul sinucigaş: căutarea organizării psihice. Trecuse de şaptezeci de ani, fuma trabuc, avea accent central-european şi purta pâslari. Avea în comportament eleganţa de dinainte de război şi un zâmbet blând. Mi-a pus o serie rapidă de întrebări specifice – Cum mă simt dimineaţa în comparaţie cu seara? Ştiu de ce anume mă tem? S-au modificat tiparele somnului şi dorinţele? – şi mi-am dat toată silinţa să-i răspund. „Bun, bun“, a zis liniştit, pe când îmi etalam spaimele. „Cât se poate de clasic, chiar aşa. Nu te teme, curând te facem bine.“ A scris o reţetă pentru xanax, apoi a scormonit primprejur, până a dat de un pachet de începător pentru zoloft. Mi-a dat instrucţiuni amănunţite cum să încep să-l iau. „Te întorci aici mâine“, a spus zâmbind. „Zoloftul n-o să-şi facă efectul decât după o vreme. Xanaxul o să-ţi reducă pe dată anxietatea. Nu-ţi face griji despre faptul că dă dependenţă şi aşa mai departe, căci, pe moment, nu astea sunt problemele tale. După ce scăpăm cumva de anxietate, o să putem vedea mai limpede depresia şi să ne ocupăm de asta. Nu-ţi face griji, ai un grup de simptome cât se poate de firesc.“
În prima zi de medicaţie, m-am mutat în apartamentul tatălui meu. Tata avea atunci aproape şaptezeci de ani, şi cei mai mulţi dintre bărbaţii de această vârstă nu suportă uşor schimbări totale în viaţa lor lor. Pe tata trebuie să-l laud nu numai pentru generosul său devotament, ci şi pentru flexibilitatea minţii şi a spiritului, care i-au permis să înţeleagă că poate fi sprijinul meu în clipele grele, precum şi pentru curajul care l-a ajutat să fie acel sprijin. M-a luat de la cabinetul doctorului şi m-a dus la el acasă. Nu-mi adusesem haine curate, dar nici n-aveam cu adevărat nevoie de ele, căci în săptămâna care a urmat aveam să mă dau rareori jos din pat. Pe moment, panica era singura mea senzaţie. Xanaxul alunga panica dacă luam destule pastile, dar „destule“ însemna destul ca să mă facă să mă prăbuşesc cu totul într-un somn greu, ameţitor, cu vise apăsătoare. Zilele curgeau în felul următor: mă trezeam, ştiind că ceea ce simt e o panică imensă. Nu voiam decât să iau destule medicamente împotriva panicii ca să pot dormi iar, şi apoi voiam să dorm până mă fac bine. Când, peste câteva ore, mă trezeam, voiam să mai iau somnifere. Suicidul, ca şi îmbrăcatul erau lucruri prea complicate ca să mă pot gândi la ele; nu petreceam ore întregi gândindu-mă cum să fac aşa ceva. Nu voiam decât ca „asta“ să înceteze, n-aş fi putut nici măcar să izbutesc să precizez ce anume era „asta“. Nu izbuteam să spun prea multe; cuvintele – cu care fusesem totdeauna în relaţii foarte strânse – păreau dintr-odată foarte complicate, metafore grele, a căror folosire implica mult mai multă energie decât eram în stare să adun. „Melancolia ajunge, în cele din urmă, la pierderea înţelesului […]. Devin tăcută şi mor“, scria Julia Kristeva. „Persoanele melancolice sunt străine faţă de limba lor maternă. Limba moartă pe care o vorbesc le prevesteşte sinuciderea.“1 Depresia, asemenea iubirii, e plină de clişee, şi e greu să vorbeşti despre ea fără să cazi în retorica şlagărelor siropoase; e atât de vie când o trăieşti, încât ideea că alţii au cunoscut ceva asemănător pare aproape imposibilă. Emily Dickinson a făcut, probabil, cea mai elocventă descriere a căderii psihice care a fost pusă vreodată pe hârtie:
I felt a Funeral, in my Brain,
And Mourners to and fro
Kept treading—treading—till it seemed
That Sense was breaking through—
And when they all were seated,
A Service, like a Drum—
Kept beating—beating—till I thought
My Mind was going numb—
And then I heard them lift a Box
And creak across my Soul
With thouse same Boots of Lead, again,
Then Space—began to toll,
As if the Heavens were a Bell,
And Being, but an Ear,
And I, and Silence, some strange Race
Wrecked, solitary, here—
And then a Plank in Reason, broke,
And I dropped down, and down—
And hit a World, at every plunge,
And Finished knowing—then—2
1. Observaţiile făcute de Julia Kristeva sunt din Black Sun, p. 53.
2. Poezia lui Emily Dickinson, care se numără printre preferatele mele dintre toate poeziile din lume, se află în The Complete Poems of Emily Dickinson, pp. 128–129 (trad. rom. şi postfaţă de Veronica Porumbacu, în Emily Dickinson, Versuri, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1969, pp. 84–85: „Simţii o-Nmormântare-Creier / Şi-n Doliu Oamenii jeleau / Şi se-agitau – până ce Mintea / Întreagă şi-o pierdeau – / Şi-odată aşezaţi – o Slujbă / Ca Toba se porni – / Bătând – bătând – încât credeam / Că-ndată voi surzi – // Şi-i auzeam cu un Sicriu / Prin Suflet cum îmi trec – / C-un scârţâit de Tălpi de Plumb – / Şi-n Hău – un dangăt – sec – // Văzduhul tot precum un Clopot / Şi-Ureche îl simţii – / Tăcerea – eu – ciudate Specii / Naufragiate – aci – // Apoi – o Scândură în Minte / Se rupse – şi-am căzut – / De Lumi lovindu-mă-n cădere – / Nimic n-am mai ştiut –“ – n.ed.).
ANDREW SOLOMON s-a născut în 1963. Şi-a făcut studiile la Yale şi Cambridge. Trăieşte la New York şi Londra. Este doctor în psihologie şi scrie literatură de factură politică, culturală, psihologică şi de ficţiune. Apare în mod regulat – cu o largă şi diversificată sferă de subiecte despre depresie, artiştii sovietici, renaşterea culturală afgană, politica libiană şi altele – în New Yorker, New York Times Magazine, Artforum, Travel and Leisure şi în alte publicaţii. Cartea sa The Noonday Demon: An Anatomy of Depression a câştigat în 2001 Premiul Naţional al Cărţii, în 2002 a figurat printre finalistele pentru Premiul Pulitzer, fiind inclusă în lista publicaţiei The Times a celor mai bune o sută de cărţi ale deceniului. Opera: The Irony Tower: Soviet Artists in a Time of Glasnost, Alfred A. Knopf, New York, 1991; A Stone Boat, Faber & Faber, New York, 1994; The Noonday Demon: An Anatomy of Depression, Scribner, New York, 2001; Far from the Tree: Parents, Children, and the Search for Identity, Scribner, New York, 2012.
Foto: Joe McLaren
Un comentariu
Este un volum ieșit din comun. Am scris și eu ceva despre carte:
http://www.cyberculture.ro/blog/2014/05/05/demonul-amiezii-anatomie-depresie-andrew-solomon/