Delta’s got the blues

Imaginați-vă cum ar fi să vă începeți săptămâna plutind, la propriu. Să alunecați pe canale de apă mărginite de verdeață densă, din care se mai vede din când în când vreun pescar concentrat la firul undiței ori se mai ridică vreo pasăre întârziată, care n-a luat încă drumul Africii. În loc de claxoane și motoare nervoase, să lăsați urechea în voia unei muzici care se înalță, pe viu, din corzi, clape, tobe sau frunze transformate în instrumente. Nimic din scenariul ăsta nu e un produs al fanteziei înțepenite la birou. Toate s-au întâmplat la primul festival de blues, încheiat de curând la Tulcea.

După două zile de Dichis’n’blues, în care la Tulcea au venit unii din cei mai buni muzicieni români care țin în priză acest gen, căruia-i datorăm mare parte din piesele care ne fac azi să batem ritmic din picior, artiștii s-au suit pe punte, cu destinația Delta Dunării, Lacul Nebunu. Aici, îmi spusese odată un pescar, oamenii se pierdeau în apă, prinși de vegetația bogată de dedesubt, și păreau s-o ia razna. Sau, după varianta altui pescar, aici și-a făcut demult colibă un pescar afurisit, care nu lăsa pe nimeni să-și întindă plasele în lac – ”Și-așa i-a rămas numele: Ce? Ai cum să te-apropii de nebun?”. Acum, nicio barcă și niciun pescar nu mai are voie să intre pe lacul protejat prin lege, unde păsări de toate soiurile își văd de viața lor păsărească.

Barca oprește lângă un grind din apropiere și încet, începe să facă loc unor acorduri de chitară, aceleași care, acum vreo sută de ani, intrau pe coloana sonoră a oamenilor obișnuiți din Delta Mississipi. Chitara își găsește imediat ecou în vocea lui Vali ”SirBlues” Răcilă, actor și psiho-sociolog ”convertit” deja de decenii la muzică blues. E nevoie de doar o scânteie sonoră, ca toți artiștii invitați la festival de directorul artistic Marius Cosmeanu, să intre-n jocul improvizației din care n-ai mai vrea să te trezești prea curând, ca spectator. Pianul lui Sorin Terinte se insinuează când melancolic, când groovy-drăcesc, vioara lui “El Lako” Jimi (Nightlosers) se joacă domol-ascuțit peste notele joase ale contrabasului intrat pe mâinile lui Peter Attila (Nightlosers). E greu să mai ții pasul cu fiecare sunet care se prinde în vârtejul de muzică: Cătălin ”Tzetze” (Blues Preachers) lunecă arcușul pe un joagăr, Nucu Pandrea (invitat al trupei Nightlosers) suflă într-o frunză, kazoo-ul Adelinei Chivu (Soul Serenade) puncta delicat-răgușit mandolina lui Codruț Andrei și muzicuța lui Andrei Rotariu, colegii ei de trupă.

Dintr-o dată, orice obiect găsit la îndemână putea deveni instrument muzical pe ”corabia beată”, care, din depărtare, ar fi putut părea o pasăre gigantică de tablă, înlocuind ciripitul cu blues. Din mijlocul acestui jam session pe fundal de sălcii și stuf, am înțeles dintr-o dată mult mai bine teoria prin care un grup de cercetători susțin că, atunci când mai mulți muzicieni cântă împreună, undele lor cerebrale se conectează ca într-un ”hipercreier.”

”Se prea poate să se întâmple asta, fiindcă are loc o comunicare fără vorbe, câteodată și fără priviri,” spune Vali ”SirBlues” Răcilă, care crede că relația cu muzica i-a fost mereu sursa de energie. Vali, a cărui simplă prezență îți dă impresia c-ai aterizat într-o altă lume, a vrăjitorilor înțelepți, e convins că Augusto Boal avea dreptate, spunând că ce asculți din burta mamei te conduce mai departe. Iar mama lui, care și-ar fi dorit să fie cântăreață, dar care, din lipsa banilor pentru Conservator, a ajuns coafeză, a fost mereu o prezență muzicală. ”Mama și tata cântau mereu împreună prin casă, iar de la tata am învățat să cânt la chitară,” își amintește Vali cu seninătate, la fel cum își amintește de de primele fumuri de țigară, din vremea prieteniei timpurii cu chitara. ”La un moment dat, într-o dimineață, când ascultam Europa Liberă, Cornel Chiriac a transmis Blues in C Sharp, a lui Jimi Hendrix. Așa de tare m-a emoționat, încât am simțit nevoia că trebuie să fac ceva în lume. Știam că mama păstra țigări în așternuturi, împotriva moliilor, așa că am deschis pachetul, mi-am aprins o țigară, dar am aruncat-o, fiindcă erau vechi. A doua zi, mergeam la repetiții cu colegii mei: învățam să cântăm Nights in White Satin și, fiindcă aveam o singură chitară, repetam pe rând. Înainte să-ncepem, i-am oprit, mi-am aprins o țigară și m-am întins pe banchetă. După ce-am terminat-o, m-am dus la microfon, dar între timp se dusese toată vraja.”

Între timp, Răcilă a ajuns un nume legendar al blues-ului în România, iar la Dichis’n’blues a oprit pentru mai bine de o oră timpul în loc, alături de cele șase chitări ale sale și de pianistul Raul Kusak. Cu toate astea, spune că mai are multe de aflat și de învățat în și despre blues, care, crede el, a fost creat și folosit ca formă de terapie. ”Mulți îmi spun azi că blues-ul e o muzică a elitelor, ceea ce e cât se poate de fals. Blues-ul a fost creat de oameni simpli, pentru oameni ca ei. Și am convingerea că și azi, numeroase manifestări muzicale sunt  o formă de terapie.” De altfel, muzicianul-actor și-a transformat de multă vreme arta într-o unealtă care îi face pe oameni să se simtă mai bine, mai buni. Atunci când nu cântă, ”SirBlues” lucrează cu oameni din centrele pentru recuperare neuropsihiatrică, pe care i-a învățat pulsul actoriei.  ”După 20 de ani de teatru, am făcut un spectacol cu ‹artiștii› de la centrul de recuperare de la Răcăciuni. La sfârșitul spectacolului, când m-au înconjurat și am văzut bucuria din ochii lor, chestia aia a contat mai mult decât toate aplauzele pe care le-am primit în toată viața. Acum lucrez la Centrul de Reabilitare și Recuperare Neuropsihiatrică de la Dărmănești și, după toți acești ani în care am lucrat cu astfel de oameni, nu mă lasă inima să plec de lângă ei.”

În timp ce-mi povestește despre ”copiii” de la centru, despre Rolling Stones sau Bob Dylan, aproape uit că plutim cu toții pe o barcă undeva la capăt de lume, unde, din când în când, cineva mai ia o chitară ori o muzicuță și dă voce unor acorduri din ”muzica asta ciudată, fără game minore.” De altfel, în cele trei zile de festival, dintre care primele două derulate pe esplanada de la Casa Avramide, din Tulcea, am înțeles că, înainte de toate, blues-ul e o artă a povestirii; iar cei doi Story Tellers – muzicuțistul Marcian Petrescu și chitaristul Florin Giuglea – au limpezit asta cel mai bine.

Aproape toate piesele pe care le-au cântat toate cele șase trupe de la Dichis’n’blues sunt poeme ritmate, înrădăcinate în viețile obișnuite ale unor oameni de demult, unii ajunși notorii, alții rămași la anonimat: balada biscuitelui Oreo, declarații focoase de iubire casnică, aventuri de drum și elegii ale sărăciei,  toate săltate însă în trambulina corzilor, peste timp. Muzicienii de blues sunt, în același timp, un fel de colecționari. Nu doar de muzică – fiindcă ei țin în viață și șlefuiesc constant formulele muzicale apărute în America de acum mai bine de-un secol -, ci și ai unei stări de spirit – fiindcă blues-ul e amprenta unei vremi în care goana după stimuli și scurtcircuitarea atenției nu ”explodaseră.” Și tocmai de aceea, un festival de blues e, într-un fel, un îndemn la slow living. La începerea săptămânii, dacă nu plutind pe o barcă în miezul unui jam session, măcar pe o bancă în parc, ascultând în căști Crazy for My Baby.