Decizii (de) la rece, din Kazahstan

0

De ce ți-ai duce sufletul într-o țară unde i-ar fi ușor să înghețe? De ce ți-ai pune limba din nou să învețe? De ce ți-ai anunța plămânii că sunt mai în pericol decât sânii? De ce ai apăsa pe oase cu un bagaj cu haine groase?

de Delia Marinescu

După ce am dat luni de zile răspunsuri în care nici eu nu știam dacă cred, fără să mă vaccinez anti-TBC, necunoscătoare a limbii locale, a venit ziua în care mi-am asumat alegerea făcută. 20 ianuarie. La 21 de ani.

Plecam a treia oară de acasă, preț de câteva luni. Pentru prima dată, mama n-a plâns în gară sau în aeroport, ci în fața blocului. Am plecat dimineața, cu puțin înainte ca trenul care mă ducea până la jumătatea distanței, să fluiere pe peronul Gării de Nord. Pe drumul spre gară, cu prietenul din copilărie și prietena de copilării, mi se blocase în gând despărțirea de mama: „Vin repede, patru luni trec imediat”, „Da, dar o să pleci iar…”. Sufletul ar fi pus frână, dar mintea avea deja viteză mare.

După 27 de ore numărate într-o cușetă cu miros de linte, spanac, portocale și frici (a)normale, alte 12 ore așteptate pe străzile plouate ale Kievului și alte patru, zburate cu prețul celui mai scump bilet dn viața mea de nomad; după ce mi-a urat succes un nene care rezistase unui război în Yemen; după ce am schimbat un singur euro la exchange-ul din aeroport pentru o chiflă și o cafea; după ce am declarat că am venit la studiat, am pășit pe tărâmul care s-a lăsat atât de mult visat. Kazahstan, Asia Centrală. În capitala Astana.

Am ajuns la 7 dimineața ora locală, ora 3 pentru o mamă al cărei somn n-a existat. Ușa aeroportului se dechide, vântul mă ia în brațe și mă învârte. E gata să-mi taie obrajii și să imi contureze ochii ca cei ai localnicilor.

Îmi urc bagajul și întrebările, într-o mașină din care fac cunoștință cu locul care mă va adopta până la sfârșit de primăvară. Zăpada concurează în înălțime cu zgârie norii care te fac să crezi că ai greșit continentul. Partea veche a orașului e despărțită de cea nouă printr-un râu deghizat în patinoar, ministerele sunt toate la un loc, reședința președintelui te salută țanțoș, clădirile au etaje câte nu poți cuprinde și căminul studențesc mă așteaptă cuminte.

La intrare, aflu regula de aur. După ora 23.00, nu mai intră și nu mai iese nimeni. Pronunț pe zâmbete primul cuvânt în rusă- „Harașo!”(bine) și primesc cheia care deschide o ușă de la etajul șase. Miros de praf, baie, bucătărie, două paturi, nicio oglindă. La ferestre, tâmplărie de lemn pe post de boxe pentru vântul care îmi va fi muzica cea de toate zilele.

Sunt din nou căministă. Aici, însă, primul salut de „bună dimineața” e dat în engleză de un lituanian care bate mingea de baschet cu aceeași pasiune cu care scrie analiză politică. O oală pentru fiert licori primesc de la un student din Afganistan. Când entuziasmul se aude dincolo de ușa închisă, un chinez vine de la un etaj mai jos să-ți arate că prietenia nu are nevoie de o limbă comună. Pe tastatura de la laptop se adaugă limbile kazahă, rusă și chineză și primesc, prin Google Translate, lecții despre responsabilitate, despre respectarea regulilor, despre motivația deciziilor luate.

Numită pe rând aventură, fugă, nebunie sau copilărie, plecarea în Kazahstan e încă o stație din drumul spre omul mare.

Foto: Flickr / RubenPapian


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger