Veterană într-ale filmelor documentare, Jennifer Fox este genul de persoană care, atunci când o auzi vorbind despre ceea ce face, reușește să te inspire și să-ți transmită prin fiecare gest că, orice ai face, e esențial să rămâi prezent în orice ai face. Invitată specială a Festivalului One World, fără să fie însă la prima vizită în România, țară cu care a mărturisit că are o ”relație specială”, Fox a realizat până acum câteva proiecte documentare pe care, cu toată desuetudinea termenului, le-am putea numi monumentale.
de Andra Matzal
Pentru Beirut: The Last Home Movie, filmul de debut care i-a adus multe premii, a locuit alături de o familie din Beirut mai bine de un an, în plin război, iar prin Flying: Confessions of a Free Woman a realizat o serie de șase ore prin care nu atacă doar probleme-cheie pentru femeia modernă, ci și aspecte formale, filmul fiind un exemplu clasic de cinéma vérité.
Pentru My Reincarnation, cel mai nou documentar al său, Jennifer Fox l-a filmat pentru aproape 20 de ani pe Chögyal Namkhai Norbu, un celebru maestru tibetan, fiind singurul caz în care un astfel de învățător își expune viața privată publicului. Înainte să plece la aeroport spre următoarea destinație din aglomerata ei hartă profesională, am stat puțin de cu Jennifer Fox despre rigoarea din spatele unui film, despre inspirația budistă și despre cât de greu ne este să mai fim prezenți într-o lume care ne cere absenți.
Urmărindu-vă filmele și, ținând cont de faptul că la My Reincarnation ați lucrat 20 de ani, iar Flying: Confessions of a Free Woman are o durată de mai bine de șase ore, m-a surprins simțul un simț al disciplinei de care dați dovadă. Cum ați ajuns la această disciplină?
Cred că e ceva ce am moștenit de la familia mea. Părinții mei erau niște oameni foarte disciplinați, ambii cu proiecte individuale pe care le-au urmat cu foarte multă perseverență. Așa m-au crescut și pe mine și, de pildă, îmi amintesc când eram la școală, mă prindea și ora 3 dimineața lucrând la un proiect, însă ai mei nu mă certau niciodată, ba dimpotrivă, mă susțineau, iar mama îmi aducea unoeri ciocolată în toiul nopții. Amândoi ai crezut în puterea de a-ți inventa propria cale și de a o urma: tata era antreprenor, iar mama muzician profesionist, deopotrivă de motivați. De asemenea, provin dintr-o familie numeroasă, cu cinci copii, așa că a trebuit să mă remarc într-un fel. De altfel, cred că e important faptul că am crescut în preajma animalelor; când eram mică, aveam un cal de care trebuia să am grijă, ceea ce mi-a cultivat ideea de responsabilitate. Când eram tânără, n-aș fi răspuns în ruptul capului așa, însă cred că toți avem tendința de a ne forma modele după părinții noștri. Pe măsură ce avansez în vârstă, îmi dau seama cât de mult preluăm din aceste modele și uneori mă trezesc analizându-mă: sunt 15% din mama, 15% din tata și, în tot calculul, poate doar 1% ceea ce numim caracter. Părinții mei, deși nu au avut o relație prea reușită, ne-au insuflat foarte multă susținere și, atâta vreme cât noi am fost capabili să avem un vis, ei ne-au sprijinit.
De peste 20 de ani, practicați budismul, maestrul dvs. fiind chiar protagonistul documentarului My Reincarnation, Chögyal Namkhai Norbu. Cum v-a influențat acest lucru felul în care vă implicați și raportați la filme și la realizarea lor?
Chögyal Namkhai Norbu și Dalai Lama, 1988. Foto: Yeshi Namkhai
Cred că, în primul rând, faptul că sunt budistă m-a ajutat să-mi găsesc un limbaj și un cadru prin care să-mi articulez metodele de lucru în realizarea de filme. Prin naștere, sunt evreică, lucru care a avut o mare influență asupra educației și formației mele: faptul că pe primul loc se află copiii, că disciplina este foarte apreciată sau că familia mea era foarte interesată de dreptatea socială sunt elemente ”foarte” evreiești. Mi-l amintesc pe tatăl meu spunându-mi în copilărie că, orice aș face, trebuie să restitui lumii o parte. Aceste lucruri se aflau deja în mine când am făcut cunoștință cu budismul, pe vreme când aveam vreo 20 de ani. Unde am simțit cea mai puternică influență din partea budismului e în dobândirea unei conștiințe a prezenței. Chiar și intuitiv, atunci când percepem realitatea putem distinge între ceea ce numim un moment ”adevărat” și unul ”fals,” iar eu aveam această abilitate în ceea ce privește filmul. Pot recunoaște, de pildă, un casting bun, iar când am realizat Beirut, știam că doar personajul principal este unul ”real” – dar doar de atât este nevoie într-un film, care va ține toată povestea în picioare. Însă budismul a intervenit peste acest strat prin definirea unui limbaj: ce este prezența, ce înseamnă să lucrez cu mine însămi, cum reacționez în fața camerei?
Când am pus pentru prima oară mâna pe cameră, mi-am dat seama că mi-e mult mai ușor să fiu prezentă și că gândurile se dispersează, însă n-aș fi aprofundat acest lucru fără învățăturile budiste. Însă, cu sau fără budism, aceasta este singura cale de a nu face filme ”false”, să fii prezent. Trebuie să fii acolo, altfel nimeni nu este, așa cum se întâmplă și acum, cu tine și cu mine. Dacă nu m-ai privi în ochi și ți-ai citi întrebările de pe foaie, eu aș dispărea la rândul meu, pentru că nu mi-ar păsa. Un alt lucru pe care l-am mai deprins a fost crearea unei conștiințe asupra conștiinței mele, o formă activă pentru că, deși fac asta de 26 de ani, trebuie s-o practic în fiecare zi, în feluri diferite însă.
Nu credeți în așa-numita ”obiectivitate”?
Jennifer Fox o filmează pe pe Duska, refugiată bosniacă ce trăiește la Londra. Secvență din Flying: Confessions of a Free Woman
După părerea mea, e imposibil să realizezi o scenă obiectivă. Chiar dacă montezi o cameră în perete și pleci din încăpere, tot afectezi într-un fel scena respectivă. O persoană nu va uita niciodată că pe perete se află o cameră, decât dacă nu va ști din capul locului că este filmat. Pentru mine, conceptul de obiectivitate este esențialmente defectuos. Dacă ceri oamenilor să uite că ești acolo, printre ei, vor începe să joace, să disimuleze activ. Ca regizor însă, ești parte din lumea lor, iar ei trebuie să te includă în ea, ești ”fantoma” din cameră.
Lumea în care trăim este pe fast forward, iar ritmul, la fel ca și mutarea în mediul virtual ne afectează masiv prezența. Dumneavoastră, care călătoriți foarte mult și care lucrați mai tot timpul, pe mai multe planuri, cum reușiți să rămâneți prezentă când lumea ne oferă toate pistele absenței?
Cred că avem de-a face cu o lume în care ni se distrage din ce în ce mai mult atenția. Însă pentru a te adapta în lumea modernă e nevoie să înveți arta distragerii, a multitaskingului. N-aș putea sub nicio formă să-i sfătuiesc pe oameni să n-o facă, e necesară supraviețuirii și are atuurile ei: facem mai multe lucruri, ne ajută să ne desăvârșim anumite competențe etc. În realizarea filmelor, trebuie să ne asigurăm că celălalt ”mușchi”, al prezenței conștiente, e la rândul lui bine dezvoltat. Atunci când faci multitasking, nici măcar nu mai reușești să vezi, ci doar să gândești; iar când ești tot timpul exclusiv înăuntrul minții tale, nu prea poți merge înainte, bazându-te doar pe ceea ce ai acumulat până atunci. Și eu, ca și toată lumea, trebuie să fim atenți la această capcană – lucrez mult, călătoresc tot timpul și comunic pe fusuri temporale diferite, așa că duc la rândul meu o luptă.
Apropo de multitasking, sunteți producător, regizor și, ce m-a surprins foarte plăcut, a fost să vă văd în postura de cameraman. De ce preferați să vă filmați singură filmele?
Maestrul tibetan Chogyal Namkhai Norbu și Jennifer Fox, la inaugurarea Institutului Shang Shung, 1988. Foto: Alex Siedlecki.
În primul rând, sunt o persoană pentru care contează mult prezența fizică. Filmarea e un act cât se poate de corporal, plasându-te în cadrul evenimentului într-un mod special. Nu mai ești observator, ci participant. Când m-am apucat însă să filmez am făcut-o pentru că nu aveam bani să angajez pe cineva care să facă acest lucru. Am vrut să lucrez longitudinal, pe intervale de timp extinse și nu am fost dispusă să fac compromisuri. În principiu, eram cea mai ieftină persoană pentru această întreprindere, iar când vine vorba de muncă voluntară, sunt cel mai bun om pe care-l cunosc. În orice caz, atunci când am început s-o fac, a mai existat o latură circumstanțială: începusem să lucrez la My Reincarnation și nu puteam aduce pe nimeni altcineva în lumea maestrului Chögyal Namkhai Norbu. Eram cumva secretara lui și, în timp ce călătoream cu el prin lume, m-am și apucat să-l filmez și atunci am prins și gustul. E o mare plăcere să-ți filmezi propriul film și mulți regizori renunță la această parte, de multe ori ca semn al puterii. Mai intervine și o chestiune estetică: eu mă pricep foarte bine să filmez din mână, nu de pe trepied, iar majoritatea filmelor mele au un aer brut, ca rezultat al acestui lucru. În funcție de film, mă gândesc foarte bine cum să abordez partea de filmare: dacă pentru Beirut, unde aveam nevoie de o privire estetică foarte pronunțată, am lucrat cu un operator rus, în Flying ideea principală era că nu există un observator, și atunci camera a fost pasată de la un personaj la altul.
Pasul de ficțiune aveți de gând să-l faceți?
Vorbind despre acest lucru, următorul meu film, care va fi de ficțiune, nu-l voi filma eu, însă nu știu deocamdată cum voi rezolva acest aspect, pentru că povestea este încă în construcție. Când am început să fac film, în 1979, am crezut că voi face ficțiune și asta am studiat în singurul an de facultate pe care l-am făcut; am renunțat însă la școală și am început să fac film documentar. Desigur, perspectiva este foarte diferită însă, în esență, nu mă influențează atât de mult; pentru mine, totul este ficțiune sau totul este realitate, depinde cum pui problema. Subiectul nu vi-l pot spune, însă tema este memoria, iar pentru a o explora, voi fi nevoită să ficționalizez.
În cei 20 de ani, cât ați lucrat la My Reincarnation, spuneați că ați așteptat foarte mult până când fiul protagonistului a decis să facă marea călătorie în Tibet. Fără acest moment crucial, nu ați fi avut o narațiune suficient de articulată pentru a realiza acest film care să intre într-un circuit public. De ce credeți că narațiunea rămâne în continuare atât de importantă?
Filmul e un limbaj foarte simplificat și tocmai de aceea te forțează să alegi atât de direct narațiunea preferată. Ce cred este că din vremuri imemoriale oamenii au avut nevoie de narațiuni pentru a da un sens haosului. Vrem să ne alegem o poveste pentru a ne înțelege lumile și altminteri lumile noastre sunt neinteligibile. Avem nevoie de o narațiune predominantă, chiar dacă ea nu va ține decât pentru un foarte scurt timp și așa ajungem să învățăm și să evoluăm.
Un comentariu
Pingback: One World România ne invită la Nocturna Jennifer Fox | TOTB.ro - Think Outside the Box