De vorbă cu Dr. Abrams despre marijuana medicinală

Când crezi cu adevărat în ceva, timpul stă în multe feluri pe loc. E uşor să fii consumat de ceva când eşti pasionat. Partea proastă este că acest gen de angajament şi pasiune duce la pierderea obiectivităţii şi a perspectivei. Pentru cei implicaţi în mişcarea pentru legalizarea cannabisului, genul ăsta de implicare este necesară. Într-o bătălie în care adevărul şi dreptatea au fost înlocuite de înşelătorie şi manipulare, trebuie să te desprinzi de realitate pentru a supravieţui. Dar, după cum spuneam, acelaşi angajament – şi lipsa perspectivei la care duce – poate fi până la urmă o barieră. Din fericire, oamenii noi vin cu perspective noi.

de Zach G. Moldof (Vice România)

Săptămâna asta vreau să vă povestesc despre cineva care are un rol foarte important în mişcarea şi industria cannabisului, deşi nu este consumator, nu vinde, nu cultivă şi nu ajută la producerea sau vinderea lui în niciun fel. Dr. Donald Abrams este un medic oncologist în San Francisco care a făcut multe pentru îmbunătăţirea rezultatelor cannabisului în tratamentele clinice prin intermediul cercetării medicale. Dr. Abrams se intersectează cu industria în diverse feluri. Este un “outsider” care aduce o perspectivă nouă care ajută la întărirea credibilităţii acestei mişcări.

Dr. Abrams şi-a început cariera în domeniul cannabisului în anii ’90. Ca asistent în cadrul programului pentru tratamentul SIDA din cadrul Spitalului General din San Francisco, Dr. Abrams a intrat în lumea cannabisului în cel mai imprevizibil mod posibil. Înainte ca faptul că iarba poate fi un medicament să fie acceptat, Dr. Abrams s-a luptat pentru a conduce primele teste clinice care au demonstrat beneficiile cannabisului în cazul pacienţilor de SIDA cu sindromul degradării (wasting). Acest sindrom este numele folosit pentru a denumi declinul treptat şi gradul al corpului până în stadiul în care nu mai poate absorbi nutrienţi. Cum Dr. Abrams era asistentul conducătorului programului pentru SIDA din San Francisco, se afla într-o poziţie unică. Pacienţii lui care sufereau de sindromul de pierdere se autotratau folosind cannabis. Pe atunci, nordul Californiei era de departe cel mai prietenos loc din ţară cu marijuana. Nu exista un loc mai bun pentru studiile lui Abrams.

Înainte să se poată gândi măcar la cercetări, a existat o negociere dură cu birocraţia guvernamentală, care a durat cinci ani. Lui Abrams i s-a spus că iarba nu are cum să aibă efecte bune pentru că este toxică. Campania de dezinformare condusă de Anslinger şi de Nixon a continuat, iar Dr. Abrams a încercat să conducă studii pentru a testa valoarea cannabisului în tratamentul pacienţilor cu sindromul pierderii, într-o vreme când nu exista nici un alt medicament pentru această problemă. I s-a spus că nici o agenţie guvernamentală nu-i va sprijini cercetările. Cum s-o fi făcut? Cum poate o instituţie care răspândeşte mituri să permită unui doctor să facă un studiu care le-ar putea contrazice?

Dar Dr. Abrams a fost persistent. Multe din propunerile lui de studii au fost refuzate, când avea nevoie de aprobarea DEA a fost ignorat şi în general a fost tratat ca şi cum nu încerca să facă nimic folositor. Nici măcar nu era şi nu este consumator de cannabis, este doar un medic cu o cauză corectă. După cinci ani în care a încercat şi a eşuat să obţină aprobări a avut o epifanie. În loc să propună testarea efectelor benefice ale cannabisului ca atare, Dr. Abrams a venit cu idea să testeze modul în care cannabisul interacţionează cu inhibitorii de protează. Aceştia erau o nouă clasă de medicamente care întăreau sistemul imunitar în cazul infecţiei cu HIV. Pentru că erau noi, şi multor pacienţi cu HIV foloseau şi cannabis, era important să fie stabilit în ce mod interacţionează cele două substanţe. Studiul avea să fie realizat pornind de la premisa că a examina efectele potenţial negative ale consumului simultan de cannabis şi inhibitori de protează, în timp ce documenta de asemenea cum afectează cannabisul simptomele pacienţilor.

Abram a mai realizat apoi încă câteva teste şi a creat un corp de cunoştinţe în continuă creştere, care sprijină folosirea cannabisului în scopuri terapeutice. Deşi munca sa nu este la prima vedere esenţială pentru cineva oarecare implicat în mişcare/industrie, este extrem de importantă. El a reuşit ceva ce nici un fel de activism nu poate face. A mişcat sistemul din interior şi a îndreptat atenţia asupra contradicţiilor sale interne, în interesul pacienţilor. Faptul că guvernul interzicea pacienţilor de SIDA să folosească cannabis era neconstituţional. Abrams şi-a dat seama de asta şi s-a ridicat la înălţimea idealului Visului American.

Mi se pare că această întoarcere la clasicul arhetip american – tipul neînsemnat care câştigă în faţa celui puternic – apare foarte des în cadrul mişcării şi industriei cannabisului. E amuzant, pentru că personajul ăsta negativ este chiar guvernul. Poate că îmi place mie prea mult Duchamp, dar văd ironia din treaba asta. Eroii contemporani americani se luptă cu Instituţia America. În ultimii 20 de ani, această lupta împotriva sistemului a devenit pentru mulţi o afacere. La început numai “hipioţilor liberali” le păsa de legalizarea cannabisului, acum a devenit o preocupare pentru din ce în ce mai mulţi cetăţeni cu identităţi foarte diverse. Această preocupare este exprimată în mai multe feluri şi nu toţi se identifică cu fiecare. Oricine a suferit de cancer ar fi putut beneficia de pe urma cannabisului, iar cei mai mulţi oameni care cunosc pe cineva sau au iubit pe cineva care a avut cancer. Tot conceptul de “legitimare” se întâmplă în acelaşi timp cu diversificarea celor cărora le pasă de asta, mai puţin evidentă. Cannabisul a devenit rapid o temă de discuţie relevanţă dincolo de lumea consumatorilor. Modele ca Dr. Donald Abrams ajută ca această chestiune să ajungă să intereseze pe toată lumea.

Acest articol a fost preluat de pe site-ul partener Vice România.