Deși fericirea este un concept fără o definiție mulțumitoare, intuim cu toții ce înseamnă și trăim sub tirania așteptării ei. Psihiatria nu are ca scop fericirea omului, ci funcționarea lui. Un om sănătos psihic nu este neapărat fericit, ci unul ce se adaptează cerințelor vieții în mod adecvat. Un om sănătos, atunci când se întâlnește cu fericirea (precum în cântec), știe să se bucure de ea. Psihiatria se ocupă așadar cu capacitatea omului de a fi fericit, ceea ce nu înseamnă fericire, ci libertate.
Libertatea a fost singurul ideal al psihiatriei încă de la început, din vremea când Pinel descuia lanțuri la propriu. Așa că nu am competența de a postula originile fericirii. A postula – nu, a specula însă e dreptul meu fundamental. Sigur, fericirea vine, ca toate lucrurile, din interacțiunea genelor cu mediul. Cum această explicație, cât se poate de reală, nu mă apropie mai mult de fericire, merită să dezvoltăm nițel.
Arthur Schopenhauer susținea că fericirea izvorăște exclusiv din interiorul nostru, este o endogenie. În pesimismul său zbuciumat, atât de tipic spiritului secolului XIX, el credea că nu există nimic în lume care să ne poată satisface pe deplin. Să zicem că ne dorim foarte mulți bani, sau o mare iubire, sau completați dumneavoastră ce. Obținerea obiectului dorințelor noastre nu generează, zice Schopenhauer, decât o bucurie de scurtă durată, după care revenim la starea noastră de dinainte. Așa că dacă unii oameni sunt fericiți, în mod stabil, asta nu se poate datora decât unor lucruri aflate în ei, unor idiosincrazii indeterminabile (dacă le-am determina, ar fi dintr-o dată factori externi). Echivalează cu a spune că fericirea vine de niciunde, sau chiar că nu există. Schopenhauer e citat de un important manual contemporan (Kaplan & Saddock) ca fiind o influență majoră asupra psihiatriei. Nu că psihiatrii nu ar crede în fericire, ci prin faptul că psihiatrii, mai mult decât alții, recunosc că o bună parte din viața afectivă vine dinăuntru, și nu din afară, și că suntem cu toții mai idiosincratici decât am vrea să credem.
Există alții care susțin că fericirea este, din contră, cu totul exogenă. Așa se face că suntem fericiți doar în anumite momente, adesea imprevizibile. Fericirea ne ia prin surprindere, trece peste noi ca un val, și dispare foarte repede. O putem asemăna cu fenomenele meteorologice, supuse fizicii haosului. Putem căuta o ploaie de mai, dar nu putem să știm sigur când va apărea, nici putem să îi determinăm durata. Uneori suntem atât de nepregătiți pentru fericire, încât o trăim doar retrospectiv, sub specia nostalgiei. Sau anticipativ, cum e înainte de plecarea într-o vacanță. Și de fiecare dată când încercăm să refabricăm contextul fericirii noastre, să recreăm momentul, rezultatul e dezamăgitor.
Tindem să ne imaginăm fericirea pe care ne-o dorim ca pe un fel de Paradis, sau un liman, adică ceva definitiv și stabil. Încă din vremea lui Heraclit din Efes știm însă că viața noastră este instabilă prin definiție. Suntem în permanentă schimbare și în același timp predeterminați în bună măsură, exact ca un râu care curge mereu, dar despre care știm sigur că se varsă în Mare. Pentru picăturile de apă, peisajul din jur este în continuă mișcare, și nimic, fericire sau altceva, nu rămâne pe loc.
În sfârșit, există psihologii și școli de psihoterapie care consideră că fericirea, dacă există, e sinonimă cu “auto-actualizarea”, sau “îndeplinirea propriului potențial”. Una dintre problemele acestor psihologii este circularitatea: de unde știi că ți-ai îndeplinit potențialul? Fiindcă ești fericit. Este ca în paradoxul popular al cognitivismului, care susține că ești deprimat pentru că ai niște idei (scheme cognitive) greșite. Dar de unde știi dacă nu cumva ai idei greșite tocmai pentru că ești deprimat? Ca psihiatru, sunt de părere că tocmai cercurile astea vicioase înseamnă de fapt depresie, și nu unul sau altul din fenomenele din ele. “Sunt nefericit pentru că nu mi-am îndeplinit potențialul? Și dacă cumva mi l-am îndeplinit, dincolo de el ce mai e?” Oricum ar fi, trebuie să postulez un om ideal, inexistent, dar permanent fericit, și unul real, care încearcă să fie cel ideal, și e nefericit atunci când nu reușește, adică în majoritatea timpului. Nu e chiar raționamentul ăsta, de fapt, nefericirea?
Cu alte cuvinte: a face din fericire scopul ultim nu e cumva un fel de a fi nefericit? Fericirea este un concept abstract. Abstractizarea îi este extrem de utilă lui Homo sapiens, îi permite să clasifice lumea înconjurătoare şi să simplice enorm procesele gândirii. Însă, în cazul fericirii, o noţiune sintetică e căutată ca şi când ar fi un obiect natural. Uitând că ceea ce noi numim fericire e probabil o consecinţă, un efect secundar, o urmărim ca şi când ar fi disociabilă de ceea ce o produce.
Adevăratul meloman ascultă muzica de dragul muzicii. Pseudomelomanul caută plăcerea şi ratează aproape tot ceea ce muzica are de oferit.
Una dintre metodele de a ieși dintr-un cerc vicios e schimbarea de perspectivă. O capacitate a omului e transcendența, posibilitatea de a imagina lucrurile și altfel decât egocentric, decât prin proprii ochi. De asta putem fi fericiți când citim o carte bună: e o altă privire. Suntem toți capabili de transcendență în anumite condiții, de exemplu când e vorba de copiii noștri. Sunt fericit de copilăria fiicei mele, prin simpla ei existență. Ce fel de om aş fi dacă această fericire a mea ar fi un scop în sine?
La modul ideal, fericirea e existența lucrurilor bune, independent de noi înșine. Marea mă face fericit. Aș vrea să pot fi fericit doar pentru că există Marea, nu doar ducându-mă la malul ei, în vacanță.
Dacă aveți rețete de fericire, nu ezitați să le împărtășiți aici cu toată lumea 
.
Foto: Empowermentweekly.com
8 comentarii
Eu am descoperit fericirea lucrurilor mici. Si am chiar si un carnetel in care imi notez zilnic, ce ma face fericita. Mic.
Am invatat sa ma bucur de chestiile simple din viata mea, si sa le primesc cu un nivel de bucurie mai mare sau cel putin egal cu cel cu care ma enerveaza lucrurile neplacute.
E un soi de echilibru pe care l-am gasit si care ma mentine mereu zambind.
Ma bucura o melodie frumoasa in casti, ma bucura soarele pe fata atunci cand merg pe jos, ma bucura sa ma trezesc dimineata fara alarma, ma bucura fiecare inghetata, ma bucura oamenii frumosi din jur, ma bucura cand cineva imi zambeste sincer. Si bucuria asta imi da oarecare fluturi in stomac. E frumos.
Mie imi vin in minte cateva citate despre fericire care desi sunt amuzante au o nota de realitate.
“Cine a spus ca banii nu aduc fericirea nu stia de unde sa-si faca cumparaturile.”
“Daca nu poti cumpara fericirea, fur-o.”
“Nu poti cumpara fericirea, dar poti cumpara inghetata si e cam acealsi lucru.”
Fericirea e o stare a mintii pe care o poti dobandi oricand vrei tu inderefent de situatie.
Fericirea, fiind un concept abstract dupa cum si tu ai zis, se naste in interiorul nostru si iese spre exterior de obicei dar nu exclusiv. Cu siguranta exista si fericiri interiorizate care nu vad lumina zilei nciodata, fiind pastrate la loc de cinste in interior…In fapt fericirea se auto-alimenteza, fiind si cauza si efect deopotriva. Daca ar fi sa dau o definitie as spune ca fericirea este absenta lanturilor impuse si auto-impuse, libertatea interioara. Indiferent ca te afli intr-o inchisoare sau afara, in societate, libertatea se poate atinge din interior, facand pace cu tine si totul din jurul tau. Da, fericirea este absenta lanturilor, prin atingerea si pastrarea echilibrului interior si dezicerea de ochiul din exterior care te judeca…Cred ca poti atinge fericirea cand redevii tu insuti si incepi sa te bucuri de bucuria pe car e o vezi in ochii celorlalti cand le daruiesti ceva sau ii faci sa simta ca iti pasa intr-adevar de ei…Fericirea se poate atinge si cand imbratisezi un copac fara sa iti mai pese deloc daca vreun nene/tanti te considera nebun… 🙂
http://www.psihologpentrucopii.ro/2012/02/psihologia-fericirii/
Pingback: Psihiatria – știință sau filozofie? | TOTB.ro - Think Outside the Box
Fericirea nu vine de nicaieri, e mereu prezenta.
Fericirea este parfumul etern al momentului.
Cel care vine si pleaca din ea, este un gind, iar de cele mai multe ori acest gind e luat ca fiind singura realitate, de catre prezenta care-l percepe.
Prezenta stie parfumul fericirii, dar nu-l va gasi niciodata atita timp cit il cauta din acel gind.
Numai cind cautarea este abandonata, si prezenta uita sa se mai identifice cu un gind, aparent de nicaieri, se simte parfumul …
Este chiar parfumul nostru, al prezentei insasi.
Pingback: Fobia socială – o pandemie? | TOTB.ro - Think Outside the Box
Pingback: Există droguri care nu dau dependență? | TOTB.ro - Think Outside the Box