De sub zarzăr la Big Bang

Bunicul e fizician. Respectat de toată familia pentru că munceşte mult şi e pasionat de ce face. Are 82 de ani şi merge în fiecare dimineaţă la ora 6 la serviciu. Nu a vrut să iasă la pensie. Obligat, totuşi, a fost pensionat în 2008 la vârsta de 77 de ani; 66 de ani vechime în “câmpul muncii”. Bunicul a fost primul din familie care a început să plece “afară”. Cele mai importante episoade din viaţa familiei de 5 persoane în care am crescut erau plecarea şi venirea lui. Când pleca, era o zi de grijă, când venea, era sărbătoare. Tata mergea la aeroport cu un unchi sau vecin cu maşina, şi noi- eu, mama şi bunica stăteam acasă. Îi aşteptam. Uneori, avionul ajungea târziu. Stăteam treze până la unu noaptea şi din când în când alergam la geamurile de la camera “din spate” când se auzea o maşină parcând. Intra zâmbitor, gâfâind uşor de la scări (bloc de patru etaje fără lift), trăgând după el bagajele.

 

de Vera Ion (Scrie despre tine)

 

Venea cu cel puţin 3 geamantane mari, din care unul era plin cu cadouri. Mi-a adus ouă Kinder Surprise până la 25 de ani. Şi cutii de bomboane Mon Cheri pentru toată familia. Multă ciocolată. Toblerone. O sticlă de whiskey pentru tata. Şi de fiecare dată câte un cadou care marca progresul tehnologiei. Walkman, apoi cd player. Casetofon, apoi video. Televizor color. Video simplu, apoi video recorder şi DVD.

Avea un aparat Praktica şi studioul lui de developat, amenajat în baie, unde se închidea câteva ore în întuneric total şi apoi scotea pozele. Acolo s-a scris istoria tuturor plecărilor în vacanţă ale familiei. Primele mele zile de şcoală. Serbările şi coroniţele. Aniversările familiei. Pozele de grup cu cele 11-12 mătuşi şi familiile lor adunate la aniversări, zi de nume, nunţi, botezuri.

Niciodată, până recent, nu am realizat că bunicul are o poveste, dincolo de persona lui de cap de familie. Cât am crescut, nu am considerat că el ar fi altcineva decât ce vedeam acasă: cel care avea grijă de mine să nu răcesc dacă mâncam prea multă îngheţată, care pronunţa apăsat numele norilor pe care îi vedea, privindu-i minute în şir (“ăsta e cumulus nimbus”), care fluiera mereu Beethoven şi mergea cu mâinile la spate, îi plăceau prunele şi nu vorbea despre trecut.

În timp, am aflat că participa la realizarea unor proiecte de cercetare cu impact major asupra vieţii ştiinţifice: proiectul Alice de la Large Hadron Collider, Geneva; proiectul CBM de la Fair Darmstadt. Şi am început să mă întreb: cine e bunicul? Care sunt anii încâlciţi ai copilăriei? Cum s-a hotărât să facă fizică? De ce nu ştiu mai multe despre familia lui?

Au fost mai multe tentative de a-i lua interviuri. Un prieten filosof a zis că trebuie să citească vreo 3 cărţi de fizică până când să-şi dă seama ce întrebări ar trebui să îi pună. Proiectul “interviu cu bunicul” a rămas blocat câţiva ani în aceste cărţi de fizică niciodată citite.

Într-o dimineaţă m-am hotărât să merg la el cu reportofonul, cu două ore înainte de a-mi începe cursurile, şi să vorbim la o cafea. Sâmbătă, înainte de plimbarea lui de la prânz. A făcut o cafea, “un pochetino” cum spune el, şi am început.

Aflu mai întâi că între momentul când a terminat clasa a 6-a şi momentul când şi-a dat Bac-ul au trecut vreo 13 ani. Clasa a şasea a terminat-o în sunetul bombardamentelor.

Era în primăvara anului 1944 şi începuseră bombardamentele masive asupra oraşului Ploieşti. Se apropia Paştele. Preotul satului avea bineînţeles normă didactică, ceea ce el ne preda ca religie în şcoală trebuia să se încheie cu spovedania noastră. Şi întrucât eram o şcoală întreagă care trebuia spovedită, omu’ s-a gândit să crească productivitatea şi ne băga câte doi sub patrafir. Aşa că eu am intrat sub patrafir cu încă un coleg de clasă şi când să înceapă taica părintele să ne întrebe despre păcatele făcute, năzbâtii şi aşa mai departe, a început să sune alarma. A început să sune alarma că veneau avioanele de bombardament. Şi atunci taica popa a zis: fugiţi! Şi am fugit amândoi de sub patrafir şi a fugit şi popa. Aşa am încheiat eu şcoala primară, clasa a şasea. Clasa a şaptea n-am mai făcut-o.

Stăm lângă aparatul de gimnastică pe care şi l-a cumpărat în urmă cu câţiva ani. Un stepper pe care îl ţine în sufragerie, în faţa televizorului. Stă în Drumul Taberei, la capătul lui 90, într-un apartament plătit în rate timp de 30 de ani, când s-a mutat din Ploieşti cu soţia şi copilul. Stepperul nu îl foloseşte, că i se pare plictisitor, însă face în fiecare sâmbătă câte o tură de o oră în jurul cartierului, pe jos. Ca să ţină corpul viu. Şi-a luat de câţiva ani şi un baston, dar nu îi place să îi spună baston. Îi spune “spazieren stock”, “baston de plimbare”. Citeşte în italiană, mai ales romane poliţiste.

Mai ia o gură de cafea. Îmi povesteşte că a fost foarte greu să nu aibă continuitate cu anii de învăţătură. După clasa a şasea, au continuat bombardamentele în Ploieşti şi tatăl i-a dus la munte. L-a dat argat, ca să înveţe meserie. “Ca slugă eram bun”, povesteşte bunicul. Ştia să coasă cojoace şi căciuli, să argăsească piei, să facă căciuli, să împletească, din răchită, fructiere și coşuri. Doar că nu îi plăcea nimic din toate astea. Şi în ’45 a avut primul click cu o altă lume, una care îi plăcea mai mult. A văzut o coloană de ucenici de la Astra Română, mergând pe stradă. Aveau uniformă, număr matricol pe mâna şi şapcă.

Eu îi văzusem din întâmplare prin Vălenii de Munte, i-am văzut pe băieţii de la liceu care pe vremea aia aveau uniformă, cu şapcă, aveau numărul aicea pe mână… pe vremea aia mi se păreau ca nişte zei, nu altceva. Şi i-am zis lu taică-meu când a venit “vreau să mă duc şi eu la liceu!” “Ce mă? Vrei să te duci la liceu? Da’ ce crezi că eu sunt popă, mă? Numai băiatu’ popii poa’ să se ducă acolo, că popa are bani. Voi la stăpân să învăţaţi meserie”. Şi care erau meseriile preferate: frizer, cizmar, croitor, cojocar. Astea erau meseriile pe care el le considera bănoase, însă astea mie nu-mi plăceau. Mă apucase un dor nebun de carte, de a citi. Vroiam să citesc. Citeam noaptea la lună, stăteam cu patul aşa încât luna bătea exact prin geam, şi lumina aşa de bine încât citeam… Era o carte de poveşti. Am stat la nea Gică până în iunie ’46, şi în ’46 am şters-o.

Bunicul apasă pe unele cuvinte. “Vroiam să citesc.” Mai apasă pe nume, ţine minte toate numele şi mai ales numele satelor prin care a trecut. Fiecare nume pe care îl pronunţă capătă un fel de importantă istorică. De-a lungul conversaţiei se perindă tot felul de figuri prin faţă mea: domnul sanitar Moțoc de la Astra Română, care prima oară când a încercat bunicul să dea la şcoala de ucenici, în ’46, l-a pus pe cântar şi a strigat “28 de kile! Respins!”. Cei cinci fraţi ai bunicului- Mitică, Petre, Ion, Tudor şi Niculai, care au fost lăsaţi de mama împreună cu el în faţa casei tatălui, după ce o cumnată o sfătuise “du-te fă şi pune-i acolo la poartă să vezi cum îi ia şi vine înapoi”. Fratele Mitică, stins de dorul mamei după ce copiii aceştia au fost luaţi de tată şi împărţiţi argaţi pe la câte un stăpân. Tatăl, care, după ce l-a bătut crunt prima dată când a fugit de la stăpân şi a dat la ucenici, în următorul an l-a ajutat să intre la examen punându-l să mănânce un pepene ca să dea bine la cantar (“Mănâncă tot, şi coaja mănânc-o!”).

Paznicii liceului, care, când intrase în sfârşit la şcoala profesională, îi zâmbeau de câte ori îl vedeau trecând poarta pentru că era cel mai mic şi i se spunea “chiştoc”. Coana Firfirică, a două iubita a tatălui, la care au locuit o vreme până să migreze către a treia iubită, şi căreia trebuia să îi pună pe masă banii câştigaţi când lucra ilegal, copil fiind, la sticlărie. “Geamul Românesc”, sticlăria unde o vacanţă întreagă, copil fiind, a sortat cioburile de sticlă, fără mănuşi, făcându-şi mâinile terci. Învăţătorii din primele clase, despre care povesteşte când îşi aduce aminte de primii ani de şcoală: domnul Pănculescu, domnul învăţător Apostolescu, domnul învăţător Măndiţă. Geografia locurilor unde au îmbătrânit şi s-au stins părinţii:

Cu tata m-am mai văzut şi mai târziu, îi mai dădeam câte ceva, o dată i-am dat şi o pereche de cizme. Tipu’ era fericit. Pe vremea aia ieşise la pensie, era bătrân, trecuse spre 80 de ani. Dar era îngrijitor la viţeii de la gospodăria colectivă din Bătești. Şi-a murit la 82 de ani, în ’82. Era născut în 1900 şi a murit la 82. Ne-am dus la înmormântare acolo în Bătești şi cu asta s-a încheiat. Maică-mea murise deja ceva mai devreme. A fost bolnavă, a fost … vai de capu’ lor. Că şi ea s-a măritat până la urmă, l-a luat pe neica Toma Marcu. Am fost cu taică-tu acolo unde a fost ea măritată. I-am arătat casa. Era undeva într-un sat care se chema Valea Gardului. Asta însemna din Vălenii de Munte, o luai la stânga, treceai peste dealuri şi o luai în sus pe firicelul unei ape, şi acolo era. Iar mai în dreapta se lăsa comuna Predealu Sărari şi Zambroaia undeva mai încolo. Zambroaia. Fii atentă ce nume. Zambroaia. Era acolo o vană de sare. Se găsea sarea la suprafaţă. De aia îi şi spunea Predealu Sărari. Când eram la nea Gică la cojocărie am fost şi am cărat o dată sare cu spinarea pân’ acasă.

De multe ori am discutat cu bunicul etimologii, a fost întotdeauna fascinat de asta. De multe ori îmi zice- ştii de la ce vine …. Şi apoi un cuvânt, de exemplu “păcură”. Vine din italianul pecora, care înseamnă oaie. Pe vremuri, păcura ieşea la suprafaţa pământului şi oamenii o foloseau pentru a însemna oile, sau pentru a le trata pe cele râioase. Sau “şmecher”. “Şmecher” vine de la shmecken, a gusta în germană. Şmecherii erau acei oameni care degustau vinuri, la ţară, ca să decidă care vin e bun pentru a intra pe piaţă şi care nu. Meseria lor asta era, să deguste vinul.

Eu încă înainte de a intra în clasa întâia ştiam să citesc, să scriu, ştiam harta României şi spuneam exact unde este Iaşul, unde este Clujul, ştiam principalele lanţuri de munţi. Înainte de a merge la şcoală. Din şcoală am amintiri… norocu’ meu a fost că am fost al treilea. În faţa mea au fost neica Tudor, neica Niculae şi eu. Ei bine, eram cu ochii pe cărţile lor. Mi-a plăcut cartea de la început. Încă din faza preşcolară eu participam la activităţile lor la şcoală. De exemplu, când erau la sfârşit de an, când se termina anul şcolar pentru fraţii cei doi, participam la serbare şi vedeam ce manifestări fac. Ce îmi amintesc şi acuma era că jucau nişte dansuri populare, şi unu’ dintre dansuri avea versurile următoare: alunelu alunelu hai la joc, să ne fie să ne fie cu noroc. Cine-n horă o să joace, mare mare se va face. Cine n-o juca de fel, să rămână mititel. Şi eu nu jucăm şi m-am îngrozit- cum adică, o să rămân mititel?

Când eu eram la liceu, m-a obligat să merg să iau meditaţii la germană. Germana trebuie s-o înveţi cât eşti copil, după aia o să fie prea târziu, îmi spunea. Nu ştii cât de mult mi-aş fi dorit să învăţ germana mai devreme. Nu am ştiut însă niciodată cât de complicat a fost pentru el să facă şcoală. Acum, când aud, toate lucrurile astea mi se par SF. Cum a ajuns de la copilul-chiştoc, fără liceu şi fără nici un sprijin de la părinţi, la fizicianul care construieşte reactoare nucleare pentru Large Hadron Collider?

Aflu fiecare pas din povestea asta. Mai întâi cum a fugit de la stăpân în ’46:

Venise vara lu’ ’46 şi mă gândeam uite vine examenul în toamnă, tre să plec, tre să plec. Şi se născuse Titi, în ’45. Avea un an şi ceva în vara lu’ ’46, erau cireşele în toi, şi la începutul lui iunie, nea Gică şi cu tanti Leana au plecat nu ştiu unde şi m-au lăsat acasă cu băiatu’. Aşa mă lăsau întodeauna când plecau. Şi în ziua aia am zis: gata, astăzi plec. Aveam nişte bani de buzunar, câţiva dintre ei îmi rămăseseră de la taică-meu când fusese pe-acolo. Mă trimiteau cu cojocele la clienţi şi mai adunam un ciubuc. Şi aveam bani de tren. Am făcut următorul plan: l-am dus pe puşti la tanti Lorica, care era sora lu nea Gică, şi i-am spus : “Tanti Lorica, mă duc în grădină să adun buruiană pentru porci. Las pe Titi la matale până vine eu. “Da, sigur, du-te maică”, m-am dus, am luat-o înapoi şi prin fundu’ grădinii am tăiat-o pe islaz. Şi n-am luat-o spre Văleni, că de acolo trebuia să vină nea Gică cu tanti Leana. Am luat-o perpendicular pe islazu Drajnii, am trecut Teleajenu şi m-am dus la gara Teișani. Şi acolo m-am suit în tren.

Când m-am dus acasă şi m-a văzut taică-meu: “Ce cauţi mă aici?”, a pus mâna pe curea, că asta era modul lui… ne-a bătut sistematic. Ne-a bătut aşa, pe toţi. Mi-a tras nişte curele. Zic- “e, uite… m-ai bătut. Poţi să mă omorî da’ înapoi nu mă mai duc. Vreau să fiu ucenic. A stat şi s-a gândit şi n-a zis nimic. Dar a încetat presiunile.”

Apoi aflu cum a învăţat analiză combinatorie sub un zarzăr, când trebuia, trimis de UTM, să-i calmeze pe unii care se luaseră la ceartă pe câmp:

Era acolo o staţiune de maşini şi tractoare numită Buda. Şi le-a parvenit ălora de la regiune vestea că s-au luat la bătaie pe-acolo tractoriştii, au făcut scandal şi m-au trimis pe mine- “Vezi ce se întâmplă acolo”. Şi eu m-am dus către Buda, când m-am dus la staţiunea de maşini şi tractoare- pustiu, nu era nimeni. Ăia probabil că toţi erau pe câmp. Am întrebat acolo- a, sunt la 30 de kilometri cu tractorul. Era o zi frumoasă, se apropiau şi examenele… şi era un zarzăr mişto, cu umbră aşa. Şi m-am aşezat sub el şi pe burtă am învăţat analiză combinatorie.

Pentru că se îndrăgostise de fizică.

Atunci când eram încă la şcoala profesională, am pus mâna pe o cărticică a academicianului rus A.F. Iofe. Aşa se chema. Şi îţi vorbea acolo despre particulele elementare. A doua zi aveam examen de absolvire a şcolii profesionale, şi eu eram în lanul de porumb şi citeam cartea lui Iofe în loc să citesc pentru examenul de absolvire. Şi mi s-a înşurubat în cap ideea asta cu fizica. Mai multă fizică atomică. Fizică nucleară mi-a intrat în cap ceva mai târziu. Dar chestia asta începuse să mă preocupe, să mă obsedeze. Dar n-aveam liceul. Ca să te duci la facultate trebuia să ai diplomă. Bun, şi atunci am zis- trebuie să termin liceul. Mergeam în teren şi aveam întotdeauna geanta plină cu cărţi. În tren citeam părţile de literatură, părţile de istorie, de biologie. Iar când eram la camera oficială unde dormeau delegaţii, făceam exerciţii de matematică. Motiv pentru care Popa Burtă, şeful nostru, când venea la miezul nopţii bine afumat de la cârciumă, îmi zicea: “Ce, bă, ai mai făcut şi tu un x?”

Când a dat la facultate avea deja familie şi copil de 4 ani.

M-am prezentat la admitere la facultatea de fizică în anul de graţie 1963. Şi eu de fapt aveam două alegeri- mă pasionau fizica şi istoria. Şi dacă nu luăm la fizică, urma să mă duc la istorie. M-am dus la examen. La matematică am greşit un punct. Şi mi-am dat seama de asta şi am văzut cum trebuie făcut când am ieşit afară. Aoleu, uram zidurile facultăţii. “O să mă trântească, n-o să reuşesc”. M-am întors acasă la Ploieşti amărât, şi am şi pus mâna pe cartea de istorie. Numai că într-o zi pe aşa cam după prânz, eram încă în concediu şi veneam acasă şi-mi iese maică-ta mare înainte, stăteam acolo pe Lenin 6 în Ploieşti, şi vine- “Hai du-te repede, a telefonat Stela, ai intrat cu 5 şi 16 la Bucureşti”. Băi, nu ştiu ce am mai luat, am fugit la gară cu o maşină… Ei bine, trenul de Bucureşti deja se pusese în mişcare când eu am ajuns. A fost o chestie cumplită. Din mers am sărit şi m-am dus acolo şi am intrat direct în examen. Era la fizică şi au picat nişte chestii pe care le-am ştiut smooth. A mers fain. După aia am avut şi geometrie analitică şi algebră. Şi am intrat cu 7 nouăzeci şi nu ştiu cât. Şi aşa mi-am început studiile universitare la Universitatea Bucureşti.

După Universitate, se angajează prin repartiţie guvernamentală la Institutul de Fizică Atomică, adică acolo unde visase. Şi acolo lucrează şi azi.

Când vorbeşte despre fizică, cuvintele încep să nu mai aibă semnificaţie reală pentru mine. Sună ca un cântec. Uraniu 235, plutoniu 239, bozoni, mezoni, neutrini şi neutroni. Îmi aduc aminte cum îmi arăta când eram mică imagini cu detectoare care arătau ca în Star Trek, nişte sisteme pline de butoane, şi spunea cu mândrie: “Ăsta e Dracula”. Numele erau singurele pe care reuşeam să le înţeleg: un experiment se numea Alice, altul se numea Dracula. Vorbea despre ele ca despre nişte alţi membri ai familiei noastre. La ce folosesc toate astea? Îmi stătea de multe ori pe buze, dar preferam să ascult sunetele care se înşirau ca o poezie într-o altă limbă, denumind fisiuni, elemente, neutroni, camere de ionizare.

Încerc să îl întreb chiar şi acum, când am crescut şi poate o căutare pe Google m-ar lămuri mai bine. Dar vreau să ştiu de la el. La ce folosesc toate astea? Când îl întreb asta, rămâne câteva momente tăcut, apoi spune: domeniul este vast şi nu are sens să intrăm în amănunte. Totuși aceste cercetări care se realizează cu costuri mari şi participarea a mii de oameni au drept scop fundamental adâncirea cunoaşterii umane asupra materiei care ne înconjoară, a materiei şi forţelor nucleare, a stărilor prin care materia nucleară a trect în evoluţia ei de la Big Bang la starea actuală.

Cuvântul “progres” apare des menţionat în poveştile lui. Atunci când vorbeşte despre fizică, sau despre progresul ştiinţific, apasă din nou pe cuvinte, aşa cum o face atunci când analizează, fascinat, numele unui sat, sau norii de pe cer.

Aflu în sfârşit povestea lui Dracula, construit în semi-legalitate la Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară.

Erau destui tipi care aveau funcţii de conducere în partid în institute, care nu progresul ştiinţei îl vroiau ei, ci nişte interese ale lor strâmte şi egoiste. Directorul institutului era un şmecher pe care l-a dat revoluţia jos, care întreba: “Bun, şi eu ce am la asta”? Alt şmecher, care era din aceeaşi gaşcă, secretar de partid şi preşedinte al consiliului oamenilor muncii, care ăla era consiliul ştiinţific… Cetăţeanul ăsta, fizician de meserie, fiind şi şef de department, când te duceai la el, cu o schiţă, că el trebuia să le semneze pe toate, avea trei semnături: roşu, verde şi galben. Dacă semna cu roşu, era clar că puteai s-o duci la atelier lucrarea că se făcea la calendele greceşti. Dacă semna cu aia intermediară sau punea doar atâta un v din ăla, era aşa, la modul să se facă şi asta dacă e. Iar cele pe care le semna cu verde, alea mergeau. Şi toate ale lor erau semnate cu verde. Ale noastre erau semnate cu galben, cu roşu. Şi atunci a trebuit să bypassăm această chestie. Şi noroc că se mai găsea pe piaţă vodcă. Luăm câte o sticlă de vodcă, ne duceam cu ea la meşter, şi aşa am reuşit. Pentru Dracula am avut anumite componente pe care le-am luat din Germania şi pe care noi nu le puteam face. Aveau nişte fire speciale. Structura a fost adusă de la colegii din Germania. Iar restul- carcasa, tot, instalaţia, toate au fost proiectate şi concepute de mine. Ba mai mult, camera de reacţie. N-aveam încă atâtea în casa asta aici, găsisem o hârtie milimetrică de un metru aşa lungă şi lată pe sul, am întins-o aici jos pe linoleum şi aici desenam pe ea cu telefonul la urechi, discutând cu colegul meu: “Aici avem unghiu cutare, aici avem cutare”… şi aşa am proiectat şi construit Dracula. Ei bine, nu ni s-a dat voie să folosim nici postaccelerarea, nici absolut nimic. De ce? Că se consumă energia poporului. Şi aşa a căzut, s-a depreciat. Şi întâmplarea a făcut să vină ce a fost, revoluţie sau ce o fi fost. Şi atunci colegul meu cunoscând foarte mulţi tipi, a vorbit cu cei de la Bari, din Italia, şi de la Catania, şi a stabilit să o exportăm la acceleratorul din Catania. În ’90 s-au tranşat lucrurile, în ’90 toamna am împachetat Dracula şi i-am dat drumul, şi abia prin martie a ajuns la Catania. În mai ’91 eu şi încă doi băieţi am fost şi am montat Dracula la Catania. Şi tot în ’91 pe toamna ne-am dus şi am făcut primul experiment. Era unu noaptea şi eram călare pe Dracula şi montăm. Şi am început să scoatem primele rezultate. Am fost acuzaţi în ţară că am exportat bunuri ale poporului.”

Nu mai pun întrebări. Ascult despre experimentul Alice şi despre contribuţia ei la recrearea Big Bangului, sau la distrugerea totală a materiei. Ascult din nou, că în copilărie, despre quarc-gluoni, bozoni, neutrini şi neutroni.

Am lucrat pentru Alice, care este la LHC, Geneva, iar acum lucrez la proiectul CBM, parte a proiectului FAIR Darmstadt Germania. Acum, de ce au fost create aceste două mari exerimente- de exemplu, cel de la Geneva- se intenţionează să se studieze stări ale materiei nucleare apropiate de momentul presupus al Big Bangului. De exemplu, în experimentul Alice, prin interacţiile care au loc (ciocnirea frontală a două nuclee de aur, de exemplu), ce se întâmplă acolo la energiile acelea apropiate de viteza luminii pur şi simplu este o catastrofă cosmică la nivelul ăla nuclear. Şi există speranţa să se creeze şi să se pună în evident faimoasa “quarc-gluon-plasmă”, starea aia de plasmă quarc-gluonică. Cuarcii şi gluonii sunt nişte subparticule elementare ale particulelor elementare. Plasmă asta este o stare în care materia nu mai are individualitate. De exemplu, ca nişte vapori ultraincalziti sub presiune, şi după aceea, după ce încep să se răcească, încep să se condenseze, aşa şi acolo. E o stare pe care greu o poţi pătrunde cu imaginaţia. Faptul că această stare a avut loc- dacă reuşeşti să pui în evident consecinţele acesteia prin procesul de expandare/răcire, să detectezi quarc-gluonii şi să lucrezi cu ei. Pe urmă ăştia la rândul lor se hadronizează şi încep să apară electroni, protoni etc. Cu Alice se intenționaeză să se atingă stări ale materiei nucleare existente în intervalul 10 la minus 10 şi 10 la minus 6 secunde după Big Bang. Deci la nivel de microsecundă după explozia primară. ”

Bunicul ia ceaşcă de cafea, acum golită, şi mi-o arată.

Chestiunea e următoarea: îţi pui problema, domle’, ce e asta? O ceaşcă. Din ce e făcută? Din cutare. Din ce e cutare? Materie. De ce materia e materie? De ce fiecare proton cât e el de mic are materie? De ce un electron cât e el de mic, a mia parte dintr-un proton, e materie? Cine conferă acestor protoni această proprietate de a fi materie? Şi atunci, Higgs, un fizician englez care încă trăieşte, a introdus acest concept: pentru că practic structura nucleelor atomice este formată din bozoni, mezoni, astea sunt particule de câmpi care interacţionează între ele, sunt nişte chestii în nucleul ăla acolo, dacă poţi să pătrunzi te apucă groaza ce forţe, ce interacţii, ce…. Bun. Şi atunci el a introdus conceptul ăsta, că e un bozon pe care noi încă nu l-am văzut, care printr-o anumită interacţie creează această posibilitate de existenţă a materiei. Sunt două experimente care urmăresc bozonul Higgs. Amândouă au reuşit să pună în evidenţă prezenţa unui vârf- o anumită intensificare într-o zonă care corespunde masei, care corespunde parametrilor prezumtivi ai bozonului Higgs. De două ori s-au ţinut conferinţe la CERN despre el, au publicat date, dar încă n-au avut curaj să zică “Da, domle’, asta e!”, dar n-au putut nici să zică “Domle’, nu e”. Vor încă să mai verifice, acum acceleratorul e oprit.

Au trecut cele două ore. Îmi vâjâie capul. Mă gândesc la un singur lucru: cum de nu am ştiut toate astea până acum. Şi ce bine că am venit în dimineaţa asta să pun întrebarea- care e povestea ta?

Bunicul rezumă, zâmbind:

La asta lucrez. Şi asta mă motivează şi mă mobilizează. Pentru că îmi place să lucrez, îmi place ce lucrez. Şi pe urmă la 82 de ani să stai degeaba e dat naibii. E adevărat că pe măsură ce timpul trece simţi anumite incomodităţi, da n-ai ce face, treci peste ele şi mergi mai departe.

E cel mai frumos zâmbet pe care i l-am văzut. Un zâmbet simplu, modest, mulţumit. Eu opresc reportofonul. Îl pun în geantă ca pe un obiect preţios. Şi pentru prima oară mă gândesc cât de bine că putem transmite poveştile astea mai departe, şi cât de important e să nu le lăsăm să dispară.

Acest material a fost preluat de pe blogul Scrie despre tine.