De pe șantier, la muzeu: O viață în slujba misterelor preistorice

0

În biroul lui Done Şerbănescu stau stivuite, printre maldăre de hârtii, coliere din scoici, podoabe cioplite în piatră şi vârfuri ascuțite de săgeți, descoperite în șantierele arheologice și având fiecare valori greu de estimat. Cele mai multe aparțin culturii Gumelnița, una dintre cele mai vechi civilizații de pe teritoriul României, și așteaptă să-și găsească locul în muzeul din Oltenița care, în ciuda importanței sale, se cam zbate între viață și moarte.

de Andra Matzal

 

Neglijată de primărie și amenințată cu evacuarea, singura instituție de cultură rămasă în orașul Oltenița e, în mare parte, echivalentă cu eforturile lui Done Șerbănescu – arheolog și doctor în istorie care, de vreo 40 de ani, are grijă de relicvele acestei civilizații. Deși duce o lungă bătălie cu autoritățile neinteresate de ”cioburi”, dl. Șerbănescu nu se lasă bătut: vrea să reconstruiască, alături de voluntari, locuințele preistoricilor de pe aceste meleaguri, unde să cultive inclusiv plantele folosite în urmă cu peste 2500 de ani. De la grâu, la canabis.

Pe directorul de la Muzeul Civilizației Gumelnița îl știu încă din copilărie, când mă număram printre puținii care deschideau ușa vechiului sediu de bancă convertit în 1971 în muzeu, singura urmă de arhitectură neoclasică din fostul oraș industrial. De altfel, nici acum oamenii nu se îngrămădesc să-și cunoască istoria, preocupare retrogradată în ordinea priorităților de probleme mai arzătoare din familia șomajului, corupției și deagradării treptate, dar sigure. La 70 de ani, Done Șerbănescu e hiperactiv și gata oricând să povestească despre zeițele din ceramică dezgropate în apropierea Olteniței sau să-i ironizeze pe ”dacomanii” care cred că civilizația europeană a izvorât de pe teritoriul României. ”Sunt o persoană impulsivă,” spune amuzat și tonic, de parcă arheologia ar fi un sport. Chiar și acum, când nu vine cu sfințenie la muzeu, urmând fără abatere programul zilnic, merge pe șantiere arheologice și continuă să descifreze bucăți din uriașul puzzle al civilizațiilor preistorice care, cu excepția specialiștilor și Don Quijoților, nu prea mai interesează pe nimeni în România. Când s-a apucat de arheologie, ca profesor detașat la Hârșova, disciplina pe care o practică dintotdeauna era un tărâm și mai virgin, iar localnicii își hrăneau găinile din vase de ceramică milenare, scoase la suprafață de ploi. Astăzi, are de înfruntat un alt fel de ignoranță, alimentată de goana oamenilor după artefactele viitorului ce vor îngropa, cu munți de plastic și deșeuri, o istorie de mii de ani.

 

 

Povestea acestui muzeu nu e, din păcate, deloc singulară: aproape toate fostele orașe industriale românești au fost treptat deconectate de la ”aparatele” care țin în viață cultura și spiritul comunitar. Biblioteca din Oltenița a fost îngrămădită într-o sală de clasă și nu mai are decât un singur angajat. Fostele cinematografe sunt astăzi niște fantome triste, la fel căminele culturale. Ultimele redute care-i adună pe cei tineri sunt bodegile, terasele și, cele câteva fericite excepții ale inițiativelor individuale izolate. În aceste orașe, ultimele redute ale vieții culturale depind de câțiva oameni, care se încăpățânează să-și ducă mai departe lucrările. Cât timp am stat de vorbă în biroul-depozit ticsit de obiecte, am avut impresia că citesc un roman, iar la sfârșit, pentru ca povestea să fie rotundă, am primit și însemnul acestui parcurs: ”Perechea perfectă”, o reproducere după o mică statuetă care îi reprezintă pe omologii lui Adam și al Evei în care credeau vechii locuitori ale acestor pământuri.

 

 

Ca orice poveste ca la carte, haideți s-o începem cu începutul. De unde interesul pentru arheologie?

La sfârșitul anilor ’50, am fost îndrumat să urmez Facultatea de Istorie din București și, deși am urmat secția de istorie a României, treptat am ajuns să fiu interesat de arheologie. M-am căsătorit cu o colegă și, după absolvire, întâmplarea a făcut să primim repartiție în Dobrogea, țară săracă – bate vânt și crește piatră. Am fost încadrați la liceul din Hârșova, unde am început cu adevărat să prind dragoste de arheologie. Hârșova e un oraș așezat pe o cetate romano-bizantină, unde viața a pulsat din preistorie, iar la vremea când am ajuns acolo nu prea se cunoștea nimic de preistoria în acele locuri, ci doar de romani: în jurul anului 100, o ală romană a poposit acolo, unde a ridicat un castru, întărit mai apoi de bizantini.

 

 

Cum se raportau localnicii la comorile îngropate în gospodăriile lor?

La vremea aceea, la Hârșova pulsau vestigiile și fiecare om care săpa în curte mai găsea câte un bănuț, un opaiț, o ulcică. Elevii mei, destul de hoți și căutând să mai fure din oră, îmi aduceau pe masă câte o monedă antică, pe care o analizam. În prima vacanță, mi-am luat și monedele primite de la copii și le-am dus la Cabinetul de Numismatică al Institutului de Arheologie, unde câteva au fost datate, însă cele mai bune au fost păstrate. Încet, încet am prins taina monedelor, iar apoi am început să mă uit cu atenție la cioburi. Citeam publicații de specialitate și comparam ilustrațiile cu ceea ce găseam la Hârșova și așa am ajuns chiar să dorm cu cioburile sub cap.

Într-o dimineață, cum mergeam pe malul Dunării, am văzut spre surprinderea mea o unealtă de silex, foarte frumos cioplită. Un răzuitor din neolitic. În acea zonă, de altfel, se află cea mai mare așezare neolitică din țară: un tel, adică o așezare pe spațiu restrâns, deasupra căreia însă s-a construit în straturi, ajungându-se până la o înălțime de 12 metri. La scurtă vreme, am văzut o gospodărie a unui grec, unde se afla un mal rupt, în care se vedeau straturi de diferite culori. Uitându-mă în sus, am văzut un vas rupt ieșind din mal, pe care-l spălase ploaia. L-am desprins în bucăți și, când am ajuns acasă, am vrut să-l restaurez, însă nu aveam cele necesare. L-am lipit cu acetonă, ceea ce i-a dat mai mult de lucru restauratorului.

După trei ani la Hârșova, mergeam într-o zi pe câmp, după ploaie, iar cineva mi-a arătat în mijlocul unei străzi de pământ oale care ieșeau din pământ: un cimitir din secolele IX-X, care se extindea și în curțile oamenilor. Le-am scris celor de la Constanța care le-au ridicat fără un plan prealabil și atunci m-am oferit să-i ajut să facă săpăturile pe tel. Pe vremea aceea, elevii făceau practică agricolă și, în acel răstimp, am luat câțiva elevi să mergem pe teren. Alături de ei, am făcut munca cea mai frumoasă, a descoperirilor, iar lipovenii veneau și cărau pământul rămas de la săpături. Oamenii le spuneau ”excavatoare cu barbă.” Descopeream cam zece case pe zi, toate aparținând culturilor Gumelnița și Boian, piesele intrând în colecția Muzeului de Arheologie din Constanța.

 

 

La muzeul din Oltenița ce v-a adus?

După câțiva ani, am venit la Oltenița ca inspector de cultură și apoi am trecut la muzeu, ca muzeograf. Prima mea mișcare ca director de muzeu a fost să-l reorganizez într-un spațiu nou, în această clădire: inițial, era într-o fostă cârciumă plină de igrasie care s-a și demolat. Ne-a fost repartizată fosta clădire a unei bănci, iar din 1969, timp de doi ani, am fost salahor în acest muzeu. Treptat, am completat și colecția, astfel încât în câțiva ani patrimoniul a fost dublat.

Ce soartă avut muzeul în toți acești ani de când îl conduceți?

Muzeul nostru e încadrat acum ca muzeu orășenesc, deși are o arie de activitate mult mai mare decât orașul. La început, era muzeu raional, apoi am fost subordonați județului Ilfov, însă după Revoluție lucrurile s-au schimbat. Această împărțire s-a dovedit foarte proastă, iar din anul 2000 suntem în subordonarea directă a primăriei, ai cărei funcționari n-au vizitat, în marea lor majoritate, niciodată muzeul.

 

Model de sanctuar, civilizația Gumelnița

 

Nu prea se mai îngrămădește lumea la muzeografie, din câte înțeleg. Câți angajați mai aveți azi?

În 1998, eram 12 angajați, dintre care patru muzeografi, însă acum nu mai vrea să vină niciunul: salariile sunt mizerabile. Salariul meu de bază nu este, de altfel, departe de asta: 1200 de lei. După reducerea posturilor din 2009, aplicată de primărie, am rămas cinci oameni. Mai mult, am fost nevoit să închid alte două muzee, din aceleași motive – Muzeul de Artă din turnul de apă și Muzeul Alexandru Sahia. În cazul Muzeului de Artă, există un patron care ne agresează, încercând cu orice chip să obțină acel spațiu, pentru a-i da o funcție comercială – ne-a făcut inclusiv o gură de canalizare în curte, din cauza căreia s-a inflitrat apă în muzeu, iar lucrările sunt amenințate de mucegai.

Acum, sediul în care funcționează Muzeul Civilizației Gumelnița este de vânzare. Le-a fost retrocedat moștenitorilor, iar muzeul este amenințat cu evacuarea. Autoritățile vor să ne mute într-o școală cu igrasie și, pe deasupra, neîncăpătoare: cei 810 metri pătrați ar trebui comasați în 300, fără niciun fel de amenajare specifică.

Bani de achiziții mai aveți?

Nu avem niciun ban pentru achiziții, ultimele fiind făcute în anii ’90, însă de când am trecut în subordinea primăriei, n-am mai primit nimic. Păcat, pentru că descoperiri se tot fac. Anul trecut, de pildă, s-a găsit un tezaur la Chiselet, însă n-am avut cu ce să-l cumpărăm.

Dar vizitatori?

Niciodată localnicii nu-și vizitează muzeul, ceea ce este foarte rău. Singurii care mai vin sunt elevii, care-i aduc și pe bunicii lor. În general, viața culturală este precară, iar de pildă biblioteca mai are un singur angajat.

 

 

Deși lucrurile nu arată deloc roz, mai faceți săpături?

Am făcut Asociația pentru sprijinirea arheologiei Sebastian Moritz, care, în virtutea unei colaborări cu o organizație americană, ne aduce anual 5.000 de dolari, pe care-i folosim la șantierele arheologice de la Radovanu. Din micile noastre economii, anul trecut am făcut săpături pe Valea Mostiștei și anul trecut, cu ajutorul Centrului pentru Memorie Culturală, am introdus în patrimoniul național aproape 200 de obiecte găsite. În această vară, vom face săpături la cele două cetăți dacice de la Radovanu, unde coordonez un colectiv de opt specialiști și la Gumelnița vom face săpături preventive.

N-ar putea fi folosită toată această resursă culturală pentru turismul local?

Știți bine, industria orașului Oltenița s-a dus, iar acum încercăm să atragem turiști. Ne-am gândit că ar fi bine să amenajăm Măgura Gumelnița pentru toți cei care vin cu vasele de croazieră și ancorează în port, dar care nu prea au ce vedea în oraș. Anual, ajung în oraș vreo 100.000 de turiști și am vrea să le oferim vizite la Măgura Gumelnița, unde să deschidem o suprafață unde să putem vedea profilul așezărilor antice. Ce am mai vrea e să facem reconstituirea unor așezări preistorice, cu obiecte de felul celor folosite în acea epocă. Ar fi vorba de nouă case preistorice, cu acoperiș de paie, pictate cu motive și simboluri de atunci, și de un sanctuar. Am mai vrea să cultivăm și plante de atunci, de la diferite soiuri de grâu, la in, cânepă și chiar canabis, din care pe atunci se făceau fire. Oamenii ar putea chiar să locuiască acolo și, cu ajutorul unor voluntari, sperăm să reușim să le ridicăm.

 

Zeița de la Sultana

 

Vas cu două fețe, reprezentare a zeului Ianus

 

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger