“De nimic nu mă tem mai mult decât de întoarcerea mea în oraş”

3

“Am trecut prin multe în viaţă şi acum mă gândesc că am găsit reţeta fericirii: o viaţă liniştită şi retrasă la ţară, unde să poţi fi util oamenilor cărora este uşor să le faci un bine şi care nu sunt obişnuiţi să îl primească; o muncă folositoare, odihnă, natură, cărţi, muzică, iubirea pentru vecini – cam asta ar fi ideea mea de fericire. Şi, pe deasupra, tu ca parteneră de viaţă şi, poate, copii – ce altceva şi-ar mai putea dori inima unui bărbat?”, se întreba personajul Sergey Mikhaylych în “Fericirea familială” a lui Lev Tolstoi, operă publicată în 1859.

 

 

de Camelia Jula

 

Propusă de opere literare sau chiar pusă în practică de către scriitori, artişti, nobili, ideea retragerii la ţară, a reîntoarcerii la natură, la simplitate (concept pe care îl numim, în prezent, downshifting), a însoţit omenirea în epoci diverse, nu a fost descoperită în secolul XX. Privită fie ca o excentricitate a aristocraţilor, fie ca un tratament, uneori ca o pedeaspă, alteori ca un lux, retragerea la ţară presupunea contactul cu o lume mai puţin agitată, mai lipsită de vicii şi cu o natură menită să redea culoarea în obraji celor suferinzi sau inspiraţia celor care voiau să creeze. Ori, pur şi simplu, să readucă puritatea şi liniştea în viaţa celor sătui de lumea dezlănţuită.

La sfârşitul anului trecut, vă promiteam un serial, în 2013, cu şi despre downshifteri, pe care îl prefaţez astăzi cu două poveşti aduse la lumină din alte vremuri: Francesco Petrarca şi Lev Tolstoi. Ar fi, fără îndoială, forţat să îi numesc downshifteri, dar experienţele lor de viaţă (transpuse în scrieri ori descrise direct) se aseamănă, peste timp, cu cele ale adepţilor acestui fenomen de downshifting, despre care am mai vorbit. Este de-ajuns să mergem înapoi câteva secole şi descoperim că întoarcerea la natură şi simplitate a fost şi pentru cei doi autori celebri o căutare permanentă de-a lungul vieţii. Petrarca (1304 – 1374), cunoscut şi admirat de epoca sa şi de exponenţii de înalt rang ai acesteia, s-a retras în repetate rânduri la Valchiusa, localitate aflată la est de Avignon. Aici şi-a cumpărat o casă, în 1337, unde şi-a mutat vasta bibliotecă. El însuşi mărturisea, în scrierile sale, că vizitase zona când era copil şi atunci se sădise în el dorinţa de a locui în liniştea şi singurătatea de acolo. „Mediul corupt al Curiei papale, noile lui gânduri de restabilire a gloriei unei cetăţi – a Cetăţii eterne – care odinioară domina o lume întreagă, ca şi de reînviere a unei virtuţi cu care demnitatea romană avea să reintre în drepturile ei, l-au obligat să se retragă în singurătate, la izvoarele râului Sorga”, unde a dus o viaţă rustică şi solitară, despre care a scris doar celor apropiaţi (George Lăzărescu, Petrarca prozatorul).

„Îmi petrec vara la izvoarele râului Sorga; chiar dacă tac, tu înţelegi ce vreau să spun, dar dacă vrei să-ţi spun câte ceva, mă voi strădui să o fac în câteva cuvinte. Am declarat război trupului meu. (…) Gura, pântecul, limba, urechile şi ochii nu mi se par adesea părţi din trupul meu, ci duşmani nemiloşi. Multe necazuri îmi amintesc că mi-au pricinuit, mai ales ochii, care m-au împins întotdeauna spre prăbuşire. Eu i-am închis ca să nu vadă altceva decât cerul, munţii şi izvoarele, şi nu aurul şi pietrele preţioase sau fildeşul şi purpura, şi nici caii, decât doi, şi aceştia destul de prăpădiţi, care mă duc pe mine şi pe unicul meu însoţitor prin aceste văi; şi nici măcar un chip de femeie, în afară de acela al ţărăncii mele, pe care, dacă ai vedea-o, ai crede că vezi un pustiu din Libia sau din Etiopia (…) Dar pe cât îi este de întunecat chipul, pe atât îi este de suav sufletul, exemplu frumos în care se vede că urâţenia femeii nu dăunează cu nimic sufletului, lucru despre care aş spune mai multe, dacă Seneca nu ar fi epuizat subiectul în scrisorile lui. (…) Unde este suavitatea cântecului, a flautului, a lirei, care mă încântau peste măsură? (…) Acum nu aud altceva decât mugetul rar al boilor sau behăitul oilor sau ciripitul păsărilor şi veşnicul murmur al apelor. Iar limba, cu care m-am bucurat pe mine şi pe alţii? Şi ea stă acum nemişcată şi tace toată ziua, de dimineaţa până seara; fiindcă nu are cu cine vorbi, decât cu mine. Cât despre gură şi pântec, am făcut în aşa fel încât adesea îmi ajunge pâinea plugarului meu, ba chiar îmi place, şi pe cea albă o las să o mănânce servitorii care mi-o aduc din alte părţi. Obişnuinţa mi-a devenit desfătare. Şi astfel ţăranul meu, prieten devotat, şi el tot din fier, nu se deosebeşte cu nimic de mine, decât că hrana mea este prea grosolană, pentru ca eu să o pot, cum spune el, îndura până la sfârşit. Eu, în schimb, simt că pot tolera mai degrabă o asemenea hrană, decât una delicată care, cum spune Iuvenal, îţi face până la urmă greaţă şi nu o poţi mânca zile în şir. Strugurii, smochinele, nucile, migdalele sunt bucatele mele preferate; îmi plac peştişorii care abundă în râu şi pe care mă distrez să îi prind cu plasa şi cu momeala. Ce să-ţi spun despre hainele şi încălţămintea mea? Nu mai sunt cele de odinioară, nu mă mai îmbrac ca altădată, în felul meu; zic al meu, pentru că rar este folosit şi de alţii, dar prin care, lăsând la o parte nobleţea şi eleganţa, îmi plăcea să mă deosebesc de semenii mei. Ai zice că sunt acum şi eu un ţăran sau un păstor, deşi am o îmbrăcăminte mai aleasă, şi motivul acestei schimbări este că, pe cât de mult mi-a plăcut odinioară, pe atât de mult îmi displace astăzi. (…) Aici mi-am cumpărat două grădiniţe, foarte potrivite gustului meu şi, dacă aş începe să le descriu, nu aş termina niciodată. Ca să spun pe scurt, nu cred că este uşor să găseşti pe lume ceva asemănător şi, dacă trebuie să-mi mărturisesc uşurinţa oarecum feminină, mă doare numai faptul că se află situate în afara Italiei. Obişnuiesc să numesc acest loc Heliconul meu de peste Alpi. Fiindcă una din aceste grădini este umbroasă şi îmbietoare pentru un om dedicat studiilor, scump lui Apolo al nostru: este pe o colină, deasupra izvoarelor râului Sorga şi dincolo de ea nu sunt decât stânci şi prăpăstii adânci, pe unde umblă doar păsările şi animalele sălbatice. Cealaltă este lângă casă, bună de cultivat şi scumpă zeului Bachus: este situată – minunează-te! – în mijlocul unui râu încântător şi iute. (…)

Cunoşti, acum, felul meu de viaţă; nu doresc nimic altceva decât să te revăd pe tine şi pe puţinii prieteni care mi-au mai rămas; şi de nimic nu mă tem mai mult decât de întoarcerea mea în oraş, oricare ar fi el!” (Petrarca, în scrisoarea către prietenul său Francesco di Sant Apostoli, 1352).

Petrarca a petrecut mai multe perioade de timp la Valchiusa (1337 – 1341, 1342 – 1343, 1345 – 1347, 1351 – 1353); acolo a scris multe dintre poeziile lui în limba italiană, a pregătit prima ediţie a operelor lui Titus Liviu şi a pus bazele mai multor lucrări proprii în proză. Solitudinii găsite în natură şi printre ţărani simpli i-a dedicat opera De Vita Solitaria – o apologie a singurătăţii creatoare, propice meditaţiei şi libertăţii: „Nu iubesc atât locurile solitare şi liniştea, cât pacea şi libertatea pe care le găsesc aici; nu sunt atât de inuman încât să urăsc pe semenii mei, ci numai păcatele lor şi, mai mult, pe ale mele”, scria el. Lucrarea lui, conchide George Lăzărescu, este, în fapt, o antiteză „între binefacerile repurtate de cel retras în taina studiilor, în cadrul nepoluat al naturii izolate şi agitaţia ameţitoare, tulburătoare, a oraşelor. Cele două aspecte sunt trecute în revistă, în toate momentele principale ale zilei, reliefând, pe de o parte, modul de viaţă ingrat al unui om de afaceri, preocupat până la demenţă de interesele, banchetele şi orgiile lui şi, pe de altă parte, acela al unui om simplu, onest în toate gândurile şi simţurile lui, legat de pământ şi de roadele lui ca de propria fiinţă. (…) Munca agricultorului, pe cât este de dură, pe atât este de generoasă; el se gândeşte nu atât la el, cât la generaţia care vine după el şi, dacă ar fi întrebat pentru cine sădeşte un pom, ar răspunde: pentru nemuritori”, notează acesta, referindu-se la lucrarea lui Petrarca dedicată retragerii în natură şi solitudinii. Casa de la Valchiusa, în care a locuit scriitorul, a fost menţionată în testamentul acestuia, cu dorinţa expresă ca ea să devină un azil pentru cei săraci ori să ajungă în proprietatea celui care îi fusese custode.

 

Tolstoi, la tinereţe, maturitate şi bătrâneţe

 

Pentru Lev Tolstoi (1828 – 1910), Iasnaia Poliana a fost locul care i-a marcat existenţa. Născut într-o familie de nobili, bogată, crescut după regulile epocii, cu educaţie aleasă, scriitorul rus a avut o perioadă de tinereţe agitată, în care a încercat mai multe drumuri până să ajungă la primele sale încercări literare. Deşi ar fi putut locui la Moscova, alături de elitele timpului său, Tolstoi a ales moşia, încercând, mereu, să înţeleagă realitatea ţăranilor care lucrau pentru el şi căutând modalităţi de a rezolva probleme legate de viaţa poporului. A urmat un drum plin de cotituri, de la clasa nobiliară sub al cărei semn s-a născut, până la poporul simplu, pe care l-a iubit şi apărat sincer, devenind chiar un exponent al intereselor ţărănimii patriarhale. În jurnalul său, scriitorul nota, la un moment dat: „„Sufăr din ce în ce mai mult, aproape fiziceşte, din cauza inegalităţii, a bogăţiei, a prisosului de care ne bucurăm în mijlocul mizeriei şi nu sunt în stare să atenuez această inegalitate. Iată unde se ascunde tragismul vieţii mele.” La un moment dat, de altfel, se gândea să îşi părăsească familia (soţia Sofia şi cei 12 copii) şi să se refugieze în sudul Rusiei sau în Bulgaria, unde să ducă, singur, o viaţă simplă şi liberă. Tolstoi ajunsese să considere că orice formă de contract şi de proprietate este o minciună şi că desfiinţarea conceptului de moştenire ar duce la pierderea, în timp, a acestor idei. În ultimii săi ani de viaţă, a vrut să îşi doneze drepturile de autor bunului public, fără ca familia lui să aibă vreun drept în acest sens. Apropiaţii săi (în speţă, soţia lui şi prietenul său, V.G. Certkov) au intrat în conflict din cauza acestei dorinţe a scriitorului. Tolstoi, însă, voia să se apropie de viaţa „celor mulţi”, să caute sensul existenţei în iubirea de oameni. Dorea ca scriitura lui să fie un protest împotriva abuzurilor făcute de cei puternici asupra celor mulţi, dorea reforme pentru cei asupriţi.

 

Camera lui Tolstoi din casa lui de la moşie

 

Romanul „Învierea”, scris în această perioadă de căutări ale sensului vieţii alături de cei mulţi, a stârnit reacţii foarte puternice – una dintre acestea a fost furia Bisericii Ortodoxe ruse, care i-a refuzat scriitorului toate „sfintele taine”, inclusiv împărtăşania, pentru tot restul vieţii. În februarie 1901, Tolstoi a fost excomunicat din sânul Bisericii. La moarte, a avut parte de o înmormântare simplă (spre deosebire de Dostoievski, a reţinut istoria, care a avut parte de o înmormântare de aristocrat şi de iertăciune din partea Bisericii). În scrierile sale (nu doar „Învierea”, ci şi altele), scriitorul transpunea, de multe ori, experienţa socială trăită pe moşia lui. Căuta, prin tot ceea ce făcea, „înţelepciunea supremă şi mântuitoare”; o căuta în sine, o căuta în „mujici”, în gândurile oamenilor simpli, dar înţelepţi, în vechea filosofie chineză, indiană, ebraică, în opere ale unor gânditori şi profeţi. A luptat pentru sprijinirea victimelor foametei, a donat bani pentru protejarea celor oprimaţi şi a susţinut prin orice mijloace avute la îndemână pacifismul. Idealurile sale, însă, au fost considerate anarhiste de către conducerea Rusiei. În viaţa de familie, soţia sa a fost cea care a preluat administrarea moşiei şi a gospodăriei. Tolstoi chiar a renunţat la viaţa sa de moşier în favoarea celei de muncitor al pământului: lucra cot la cot cu ţăranii lui, la plug, la ce era nevoie. În concepţia sa, exact în acest lucru consta „tolstoismul”: în traiul simplu şi cinstit, ca fermier sau muncitor.

„Privindu-mi viaţa, examinând-o din punctul de vedere al binelui şi al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existenţă se poate împărţi în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la paisprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanităţii şi mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renaşterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viaţă familială cinstită şi regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar şi toate satisfacţiile personale. În sfârşit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aş vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente.” (L. N. Tolstoi – Din jurnalul său)

Casa scriitorului rus aflată pe moşia Iasnaia Poliana, acum casă memorială

 

Contactul îndelungat cu muncitorii simpli, cu ţăranii, mai concret, dar şi evenimente social-politice pe care le trăieşte în epocă l-au făcut pe scriitorul rus să se desprindă de clasa lui nobiliară şi să se apropie de ţărănimea patriarhală. Tolstoi a propagat ideea „reîntoarcerii la viaţa simplă”, în mai multe opere ale sale („Cazacii”, chiar şi în „Război şi pace”, până şi în „Anna Karenina”). Spre sfârşitul vieţii, ruptura de clasa sa socială era definitivă. În 1901, Comitetul Nobel a decis să propună premiul unui scriitor ce părea să corespundă testamentului lui Alfred Nobel şi i-a scris lui Lev Tolstoi. Una dintre condiţiile acordării era recunoaşterea pe plan european a valorii operei. Trei scriitori ruşi fuseseră traduşi în limba franceză: Tolstoi, Dostoievski şi Puşkin. Tolstoi a refuzat, motivând că banul este „ochiul dracului” şi că el trăieşte în acord cu normele creştine, ca un adept adevărat al bogomilismului. Un grup de scriitori şi jurnalişti suedezi, între care şi Selma Lagerlöf, s-a constituit într-un comitet de susţinere a lui Tolstoi. Scriitorul şi-a dorit mereu să făurească o punte de legătură între ţărani şi moşieri, care să îi apropie pe aceştia, în aşa fel încât problemele sociale cauzate de ruptura dintre cele două pături să nu mai existe. În acest scop, a înfiinţat o şcoală la Iasnaia Poliana (el considera că pasul de început pentru scopul dorit trebuia făcut prin răspândirea culturii în popor); şi-a întemeiat un sistem propriu de educaţie liberă, care avea la bază metoda conversaţiei libere cu „şcolarii”. A înfiinţat şi o revistă, numită tot „Iasnaia Poliana”, care să îi servească răspândirii principiilor sale pedagogice. În acest context, ajunge să lucreze cu copii de ţărani şi să îi cunoască mai bine, fiind captivat de talentele deosebite şi aptitudinile acestora. În prezent, împreună cu casa memorială a lui Tolstoi (cea în care şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă), întreaga (fosta) moşie Iasnaia Poliana este un muzeu care atrage public din întreaga lume.

 

Surse documentare şi foto: Petrarca prozatorul – George Lăzărescu, Editura Albatros, 1975; Wikipedia, Istoria literaturii universale – Ovidiu Drîmba, Viaggi nel Testo

Foto main: Bardamu Photography


3 comentarii

  1. Pingback: Alegerea viitorului, pentru copilul unui downshifter: şcoala în sistem sau educaţia acasă?

  2. Foarte frumos Camelia! Si da-mi voie sa spun ca in afara de feptul ca articolul e fain si pe mine sincer ma indeamna la cercetari suplimentare, transpira de “liniste si impacare”. Poate nu ma exprim bine, dar stii tu ce vreau sa spun!

Reply To Mi Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger