De la sapă de lemn, la cioplit în lemn? Reinventarea meşteşugurilor şi piaţa de artizanat

1

Autenticul e o modă de necontestat. În logica producţiei de autentic şi tradiţie, proiectele unei organizaţii urmăresc să şcolească sute de meşteri într-ale olăritului, ţesutului şi cioplitului în lemn, ca trambulină pentru un loc de muncă. În teorie, ideea e sustenabilă. O fi la fel şi în practica pieţei? ONGiştii spun că da, antropologii sunt mai rezervaţi.

de Comunitate Durabilă

 

“Vai, ne dispar meşteşugarii” e lamentaţia prezentă, implicit sau explicit, în aproape fiecare reportaj sau ştire televizată care spune povestea “ultimului” pielar, olar, fierar din vreun sat românesc. În paralel cu tonul nostalgic, media portretizează meşteşugarul drept depozitar al esenţei spiritului naţional, al cunoaşterii autentice şi al tradiţionalului. Deplângerea şi romanţarea autenticului naţional rural sunt fenomene care pot fi citite în legătură cu revirimentul consumului de autentic, fie că e vorba de hrană “ca la mama acasă” sau de  artizanat. Târgurile tradiţionale care împânzesc Bucureştiul şi alte oraşe, indiferent de numărul de locuitori, cu precădere la ocazii de sărbătoare, mărturisesc apetenţa publicului urban pentru achiziţionarea şi consumul de bunuri care semnifică, într-un fel sau altul, ceva autentic.

Eticheta de “tradiţional” asociată unui produs e generatoare de valoare adăugată, argumenta antropologul Vintilă Mihăilescu, în 2009, în cadrul unei prelegeri din seria Conferinţelor de la Şosea. Producătorii şi vânzătorii de produse branduite drept autentice sau tradiţionale au învăţat că trebuie să scoată în evidenţă calitatea “naturală” a mărfii, să pună autenticitatea în scenă prin actul vânzării pentru a justifica această plus-valoare. În Piaţa Matache din Bucureşti, de exemplu, am întâlnit o doamnă, de altfel atent ferchezuită, care-şi lăuda apăsat marfa – zarzavaturi şi albitură pentru ciorbă –  drept naturală, “de la mine din grădină”. În faţa unei eventuale contestări, femeia răspunde indicând, în chip de dovadă, o lădiţă din lemn pe care o ţine într-un colţ al tarabei, din care se întrezăresc câţiva morcovi murdari de pământ şi care contrastează astfel cu cei curaţi şi atent stivuiţi în partea din faţă a tarabei. Pământul de pe morcovi sugerează autenticul, provenienţa naturală a produsului.

“Povestea asta se înscrie în trendul eco şi handmade care e european şi global; cu un mic decalaj ne înscriem şi noi în el”, explică antropologul Bogdan Iancu, asistent universitar la SNSPA Bucureşti şi cercetător la Muzeul Ţăranului Român (MȚR). Antropologul identifică mai multe cauze posibile care ar putea lămuri acest trend al întoarcerii la natură, la vechi, la rural, la “autentic”. Un rol important, argumentează Iancu, îl joacă sentimentul despărţirii de natură, de alienare, pe care îl cauzează producţia industrială, standardizată. “Publicul urban are tot felul de angoase”, spune antropologul, “conştientizează această dispariţie, ba cu ajutorul reportajelor din media, ba le mai mor bunicii şi atunci au un fel de comoţii sentimentale şi descoperă că <uite ce frumoasă era râşniţa asta de cafea, ce frumoasă era oala asta cu care udau florile>”. La acest fenomen contribuie din plin şi migraţia forţei de muncă. “Ai trei milioane de români plecaţi în străinătate, oameni care au nevoie să balanseze distanţa cu obiecte afective”, spune Bogdan Iancu. În plus, localismul identitar, exprimat prin patrimonializare, e un trend ce caracterizează ţările mici care intră în Uniunea Europeană şi care contribuie la revrăjirea artizanatului.

Organizațiile non-guvernamentale au intrat puternic pe filonul sprijinirii întoarcerii la tradiție și a producției de autentic. La mare căutare sunt proiectele care urmăresc să încurajeze și să sprijine învățarea meșteșugurilor tradiționale în zonele rurale din România, tributare acestui trend național și european. În baza de date a Fondului Social European (FSE) am descoperit o sumedenie de proiecte care vizează revigorarea a tot felul de meșteșuguri. Cea mai activă în acest sens este Fundația Culturală Artex din București. Artex derulează trei proiecte prin care instruiesc indivizi din mediul rural în practica unor meșteșuguri tradiționale precum olăritul („Renașterea tradițiilor”), țesutul („Meșteșugul țesutului – valoare, sensibilitate, aplicabilitate”) și cioplitoria („Te învățăm cioplitul în lemn – artă tradițională la români”).

Toate proiectele sunt cofinanțate prin POSDRU, și urmăresc să dezvolte durabil mediul rural prin instruirea și angajarea în câmpul muncii a oamenilor de la țară, așa cum impune Uniunea Europeană prin Domeniul Major de Intervenție 5.2.Fiecare proiect țintește regiuni de dezvoltare diferite. Regiunii SudMuntenia îi corespunde proiectul de resuscitare a olăritului. „Pentru regiunea Sud-Muntenia, emblematică din punct de vedere al relevanței etnografice a meșteșugului este zona Argeș-MuscelCâmpulung, mai precis Valea Râului Doamnei”, spune Diana Kerpician, responsabilă cu relațiile publice în proiectul „Renașterea Tradițiilor”. În ce privește regiunea Nord-Est (Bucovina, în limbaj uzual), Fundația Artex urmărește să resusciteze aici meșteșugul țesutului. Cioplitul în lemn îi revine regiunii Centru, adică Ardealului. „Relevanța istorică a meșteșugului este foarte mare”, spune Vlad Velcu, responsabil cu relațiile publice în proiect. „Existau sate întregi specializate în dulgherit, în confecționarea mobilierului, a vaselor din lemn, a șindrilei, a împletiturilor din nuiele, dar și meșteșugari izolați, care își valorificau produsele doar în satul de reședință”.

Toate cele trei proiecte derulate de Artex își propun să recupereze și să disemineze practica meșteșugurilor, ca elemente de patrimoniu cultural, aflate în evident declin. „În momentul de față, meșteșugul cioplitului se pierde din pricina rupturii în transmiterea cunoștințelor și din pricina necorelării dintre cererea pieței și meșteșugari”, exemplifică Vlad Velcu. Pe lângă dimensiunea patrimonială, romantică, de stimulare a unor practici meșteșugărești „tradiționale”, proiectele derulate pe bani europeni conțin și o funcție pragmatică. „Scopul este acela de a facilita accesul pe piața muncii a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, precum și atragerea și menținerea pe piața muncii calificate a unui număr cât mai mare de persoane din mediul rural, implicate în agricultura de subzistență”, explică Iulia Tencariu, ofiţer relaţii publice în proiectul „Meșteșugul țesutului-valoare, sensibilitate, aplicabilitate”. Cu alte cuvinte, țăranii care învață un meșteșug tradițional, fie că e vorba de cioplit, olărit sau țesut ar avea șanse mai mari să capete o ocupație lucrativă care să-i scoată din letargia rurală.

Aceste idei au un fundament demografic și social. În continuare, România rămâne țara din Uniunea Europeană cu cea mai mare populație rurală. Potrivit unui studiu din 2007 al Institutului Național de Statistică, aproape jumătate din populația țării (44,8%) trăiește la sat. Alte date publicate de INS în al doilea trimestru al anului trecut relevă că dacă rata de activitate a persoanelor cu vârsta cuprinsă între 15 și 64 de ani este, la nivel național, de numai 63%, procentul este mult mai redus în cazul populației rurale. Mai mult, așa cum reiese din aceleași date privind ocupația și șomajul în 2011, rata dependenței economice, adică numărul persoanelor inactive raportate la mia de locuitori ocupați, se ridica la 1362 la mie. Oricum le-am interpreta, datele statistice nu semnalizează sub nici o formă o condiție socio-economică în tonuri de roz.

Dacă totul va merge ca la carte în proiectele Fundației Artex, Ardealul s-ar îmbogăți, până în 2014, cu 240 de meșteri cioplitori, în Muntenia ar apărea 220 de olari, iar în Moldova, ar fi certificați încă 240 de meșteri țesători. Pentru fiecare dintre aceste meșteșuguri, Artex organizează cursuri gratuite de inițiere și calificare. De ateliere se ocupă câte un specialist în formarea profesională a adulților, iar de partea practică, câte un meșteșugar. Participanții la cursuri sunt selectați din mediul rural, cu precădere din rândul tinerilor șomeri, al femeilor și al potențialilor viitori antreprenori. La finalizarea atelierelor, de altfel destul de intensive, cursanții susțin un examen și capătă diplome autorizate. De-aici încolo, tot ce ar mai avea de făcut noii posesori de diplome ar fi să se integreze pe piața liberă a produselor de artizanat. „Avem informații că produsele de artizanat autentice încă beneficiază de cerere de piață, atât prin intermediul rețelelor de tip <gift shop>, cât și prin intermediul târgurilor cu specific”, arată Diana Kerpician.

Antropologul Bogdan Iancu nu împărtășește până la capăt acest entuziasm al calificării întru manufacturarea autenticului. „E o intenție frumoasă, e frumos să crezi că vei da de lucru unor oameni. Întrebarea e dacă nu îi înveți niște lucruri cu care n-au ce să facă”, spune antropologul. În calitate de cercetător la MȚR, Iancu a făcut teren pe tema pieței românești de artizanat. Am discutat despre producția și consumul de artizanat pe terasa Clubului Țăranului, în timp ce, la câțiva metri mai încolo, în curtea Muzeului, se – 10 – desfășura un târg „tradițional”. Pe lângă plăcințele și prăjituri de casă, sticle pline cu pălincă gălbuie și fleici de pastramă afumată „tradițională”, cumpărătorii urbani – de altfel nu abundenți – puteau să cumpere și o ulcică vopsită frumos, un urcior meșteșugit tradițional, o sfârâietoare din lemn sau o pânză brodată oșenește. Ca la orice târg.

„Dacă astăzi ar fi penurie de artizanat, aș întelege proiectele astea, dar nu e, avem chiar de-a face cu artizanat excendentar”, spune antropologul. „Nu au cui să vândă, e doar un entuziasm cu piața asta de artizanat care mi se pare că e deja acoperită. Toți cei care vin aici, la Muzeul Țăranului, se plâng că nu reușesc să vândă nici cât să-și acopere cheltuielile”. Bogdan Iancu pune acest aspect pe seama obiceiurilor de cumpărare ale potențialilor clienți și pe inundarea pieței cu produse străine, corelate cu nerentabilitatea producției și a vânzării.

Cumpărătorii obișnuiți de artizanat se înscriu în categoria persoanelor cu venit mediu sau peste medie, de regulă din mediul urban. E însă un public mai degrabă de nișă, iar cumpărarea produselor de artizanat e mai degrabă evenimențială. E prilejuită fie de eventimente de sărbătoare, cum sunt târgurile de Paște sau de Sfânta Maria, fie de apetența pentru suveniruri.  „Nu cumperi artizanat tot timpul, așa cum cumperi căni care se sparg”, afirmă Iancu.

Suvenirurile sunt un caz particular în logica pieței românești de artizanat. Pe de-o parte, suvenirurile tradiționale pe care le cumpără intermediarii au prea puțin iz local. O vizită la magazinul de suverniruri din Aeroportul Henri Coandă din Otopeni dezvăluie o mulțime de chipuri din ceramică sau lemn înfățișându-l pe nimeni altul decât Vlad Țepeș. „Lumea nu mai vrea Dracula, gata, s-a săturat”, e de părere cercetătorul de la MȚR. Pe de altă parte, piața suvernirurilor presupune și o transformare a produselor de artizanat care pune la îndoială tocmai eticheta de „tradițional”. Bogdan Iancu dă exemplul unei familii din Oboga, județul Olt, care producea ceramică obișnuită, farfurii și vase de nuntă. Cu timpul, la cererea unei firme din Caracal, au renunțat în mare măsură la producția „tradițională” și au început să fabrice farfurioare miniaturale, pe care un intermediar aplica un magnet care să se lipească de frigider. Un alt exemplu de tradițional, dar netradițional, vine din Horezu, unde o familie producătoare de ceramică de Horezu a început să fabrice ceramică olandeză cu geometrie variabilă pe care o vând în străinătate, inclusiv firmei olandeze de pe situl cărora s-au inspirat.

O altă problemă pe care o identifică cercetătorul de la Muzeul Țăranului se leagă de intrarea pe piață a produselor chinezești, din ce în ce mai adaptate la specificul local. Fie producătorii chinezi se inspiră din piața autohtonă și fabrică mimetic, fie meșteșugarii înșiși comandă obiecte de artizanat fabricate în China pe care apoi le modifică astfel încât să capete un aer tradițional. „La Corund (localitate din Harghita cunoscută pentru ceramica populară – n.red.), unii au ajuns să comande din China obiecte neprelucrate, dar cu designul deja făcut, iar ei doar le pictează și dau cu lac”, împărtășește Iancu din experiența lui de cercetare de teren. „Dacă mergi în târgurile de la Bran, care sunt dintre cele mai mari, vezi că e plin de obiecte din astea, de chinezării, dar e greu să le mai asociezi cu importul din China”.

Antropologul subliniază alte două dimensiuni problematice ale producției și vânzării de artizanat. Pe de-o parte, eficiența redusă a producției meșteșugărești, cauzată de un vid de planificare și, pe de altă parte, costurile mari pe care producătorii trebuie să le suporte în lipsa unor cooperative de desfacere. În opinia lui, o soluție mai sustenabilă nu ține neapărat de inițierea mai multor meșteșugari în tainele creației de artizanat, cât organizarea de trainiguri prin care meșteșugarii deja activi pe piață să învețe cum să-și regleze fluxul de producție. Un exemplu pozitiv în acest sens, dar nu foarte comun, e al unui cioplitor din Miercurea Ciuc care face jucării din lemn. E unul dintre puținii meșteșugari artizani care fabrică segmentat. „Omul și-a dat seama că trebuie să facă cât mai puține operații, astfel încât la sfârșitul unei zile să aibă numai rotițe, de exemplu, ca să nu mai schimbe cuțitele cu care taie lemnul. De asemenea, își planifică și numărul de obiecte pe care trebuie să le facă. Își notează numărul de obiecte pe care le-a vândut la fiecare târg și mai adaugă câte două-trei jucării ca să se înscrie într-o marjă”, povestește Iancu.

În privința costurilor cu transportul și taxele de târg care-i apasă pe micii producători de artizanat, soluția e înființarea de cooperative meșteșugărești. „Cred că lucrurile astea ar putea să funcționeze dacă ar fi încurajați să se asocieze, să facă o cooperativă care să aibă un stand de vânzare”, propune Bogdan Iancu. Astfel, meșteșugarii ar putea eluda supraprețul intermediarilor, taxele de magazin și de târg, dar și banii dați pe transport.

 

Acest articol a fost publicat în numărul 11/ aprilie 2012 al revistei Comunităţii Durabile şi face parte din colecţia de resurse a primei comunităţi de practică pentru dezvoltare durabilă din România. Comunitatea este un rezultat al proiectului „Parteneriat pentru dezvoltare durabilă”, co-finanţat de Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 ”Investeşte în oameni!”, iniţiat de Asociaţia Salvaţi Dunărea şi Delta în parteneriat cu ActiveWatch şi implementat cu sprijinul Centrului pentru Politici Durabile Ecopolis.


Un comentariu

  1. Am citit articolul cu incantare, gandindu-ma “uite, cineva face ceva bun in sfarsit”. Fiind direct interesat de invatarea lucratului in lemn, am cautat informatii despre proiectul respectiv, si implicit fundatia Artex pe care ati mentionat-o. Din pacate n-am gasit mai nimic folositor (detalii despre cursuri, metode de contact, etc.), gasind in schimb un articol care pune la indoiala metodele (si in final si meritele) acestei fundatii, sau cel putin ale proiectelor mentionate. In concluzie, ma vad nevoit sa-mi temperez entuziasmul.

    http://www.romaniacurata.ro/ltfont-colorblackgtun-studiu-de-caz-releva-vulnerabilitatile-sistemulu-2912.htm

Leave A Reply