De la salam, la parfumuri de lux: 6 povești despre ce și de ce furăm din magazine

5

E fals să credem că doar anumite tipologii fură din magazine: aproape oricine poate fi un potențial suspect pentru bodyguarzii de farmacie sau pentru camerele de supraveghere din hypermarketuri. De la oamenii săraci, care fură pentru a supraviețui, sau gospodinele cleptomane care vor să-și facă ”o surpriză”, până la artiști, anarhiști supărați pe consumism sau bogătași pentru care nu există noțiunea de ”prea mult.”

 

Ce au în comun studentul care șterpelește o carte și Winona Ryder, care în 2001 avea să fie arestată pentru subtilizarea unor haine de designer în valoare de 5.500$, incident care i-a cam eclipsat cariera, e doza de adrenalină cu care vine la pachet orice act antisocial de acest fel. Am stat de vorbă cu câțiva dintre cei care au subtilizat lucruri din magazine – ideologia, lipsa banilor, pofta de adrenalină, cleptomania, toate au făcut victime în rândurile cosmeticelor, hainelor, delicateselor și electronicelor din hipermarketuri. Detectivii de magazin, camerele video sau sistemele de alarmă nu fac decât ca jocul să fie și mai palpitant.

Apucându-mă să mă documentez, am aflat din datele prezentate într-un documentar CBC, că aproape 80% dintre noi au furat măcar o dată ceva dintr-un magazin. Ponturile despre recunoașterea potențialilor hoți sunt, la rândul lor, destul de ineficiente, din același motiv: de la bătrânica aparent inofensivă, până la domnul ”bine” în costum sau adolescentul cu glugă, oricine poate pleca acasă cu buzunarele, gențile sau cine știe ce ascunzișuri ingenioase, mai pline.

Shoplifting-ul are, ca orice fenomen social, propria istorie. Cartea lui Rachel Stheir, The Steal. A Cultural History of Shoplifting, propune o tradiție cât se poate de ”respectabilă” a acestui tip de hoți: ”Eva a fost prima hoață de acest fel, experta în securitate pentru care izgonirea din Paradis și blestemul mortalității nu au însemnat o pedeapsă prea severă.” Alte nume din ”panoul de onoare” au fost Prometeu, care a furat focul de la Zeus pentru a-l aduce oamenilor, și Hermes, care le-a adus pământenilor laptele de la cirezile elizee. Desigur, lista e plină de referințe picante la oameni respectabil care, din aventură sau ideologie, au mai furat de-a lungul timpului una, alta. Jean-Jaques Rousseau fura, de pildă, mere și sparanghel, iar Marchizul de Sade susținea sus și tare că ”furtul hrănește curajul, forța, abilitățile, tactul – pe scurt, toate virtuțile utile într-un sistem republican. Permiteți-mi să întreb: dacă furtul, al cărui efect este să distribuie avuțiile mai echitabil, ar trebui descurajat de guvernele noastre, care aspiră la egalitate?”.

Shoplifter Detected, Ilustrație din 1887

Impulsul pentru furturi mărunte există, se pare, de când lumea, fiind explicat și, în consecință, sancționat în funcție de viziunile dominante din sistemele sociale în momente diferite. A fost, desigur, considerat un păcat la fel de mare ca și destrăbălarea, și pedepsit ”cum se cuvine”, prin decapitări sau spânzurări, afurisiri și excluderi sociale, pentru ca mai târziu să fie socotit o boală, în epoca în care patologia începea să justifice din ce în ce mai multe. În 1801, Franz Joseph Gall și Johann Gaspar Spurzheim, cei care au pus la punct teoria frenologiei, au fost izgoniți de la Viena, au pornit într-un tur al Europei, studiind creierele criminalilor și hoților. Ipoteza lor era că în lateralul cutiei craniene s-ar fi aflat un ”organ” responsabil pentru predispoziția la furt, explicat apoi ca fiind o ”treabă femeiască.” Oamenii de știință au văzut rapid în cleptomanie o formă prin care femeile își manifestau frustrările sociale, emoționale și, odată cu moda psihanalizei, sexuale. Această ”boală” le făcea pe femei să-și îndese pe unde puteau batiste, mănuși, dantele, dulciuri și eșarfe, iar când erau prinse, ”leșinau sau, ca ultimă soluție, încercau să evadeze,” povestește Stheir în cartea ei.

Shoplifting-ul n-a scăpat nici de teoriile politice și, după ce desființarea pedepselor foarte severe a fost îndelung negociată, a venit revoluția anilor 70, când anarhiștii și mișcarea yppie se întreceau în manifeste bine documentate despre furtul din magazine ca armă împotriva consumismului. The Anarchists Cookbook, Do It: Scenarios of the Revolution – cu celebrul capitol Money Is Shit: Burning Money, Looting and Shoplifting Can Get You High sau Steal This Book anunță că furtul minor a devenit ”cool”, un vehicul al revoluției. Odată cu popularitatea din ce în ce mai mare a shopliftingului, s-a lansat, bineînțeles, o altă sursă de profit: industria supravegherii. Astfel, prin anii 60, detectivii de magazin au început să fie dublați sau înlocuiți de etichetele Vaicom, primele sisteme de protecție antifurt, niște petice de material care, prin intermediul undelor radio, declanșau alarma de la intrare.

De atunci până acum, numărul hoților de magazin n-a scăzut mai deloc, în ciuda inovațiilor în materie de securitate: se fură ca-n codru și nimeni nu reușește să țină pasul cu ingeniozitatea oamenilor. Au apărut experții în shoplifting, teoriile despre furtul obsesiv-compulsiv, ale cărei victime merg astăzi la grupuri de terapie, pentru a se vindeca de rușinoasa manie. Fenomenul e atât de răspândit, încât există foarte multe statistici care-i înregistrează evoluția, iar un top al celor mai furate obiecte în prezent este condus de ramele de ras Gillette. Ele sunt egalate doar de cartușele de imprimantă, urmând apoi obiecte de toaletă și alcool, haine, lenjerie, baterii, Cd-uri & DVD-uri, vitamine și teste de sarcină, periuțe de dinți scumpe și, pe locul 10, carne pentru friptură.

Trecând peste teoriile despre shoplifting și peste explicațiile pe care fiecare societate le găsește pentru a justifica acest impuls, am invitat câțiva ”subiecți” să-și povestească propriile experiențe cu obiecte șterpelite de pe rafturile magazinelor.

 

 

N-are rost sã muncesc o viațã doar ca sã mãnânc chorizo – actor, 27 de ani

 

”Îmi place shopliftingul. Uneori am fãcut asta strict din nevoie, dar de cele mai multe ori pentru adrenalină. Îmi place și sã mãnânc/ beau în supermarket. Mai mereu m-am dat la chestiile scumpe. Dacã tot o faci, mãcar sã te răsfeți. Mă duceam cu M. la Real și luam brânzã mucegãitã, chorizo, salam de Sibiu, Haribo etc. Aveam un briceag și scoteam produsul din ambalaj, apoi îl îndesam prin buzunare, pantaloni, cum se putea. Plãteam o dozã de Cola, ca sã pãrem clienți obișnuiți și ieșeam cu delicatese – pentru noi, în acel faliment artistic, Chorizo era GOD – 50 de lei batonul, cam bugetul nostru pe o sãptãmânã. Acasã le puneam pe masã și ne uitam la ele. Nu ne venea sã infulecãm din prima, savuram aventura, ne povesteam din nou cum doamna de pe raion s-a întors cu fața fix când eu am terminat de bãgat brânzã în geacă sau alte episoade la limita de genul. Într-o searã, beat fiind și anarhist, am fost cu M. și I. pe la 3 noaptea la Real. Am luat briceagul cu mine, sã vedem ce mai picã. Dar deja era prea simplu și nici foame nu-mi era, așa cã am început sã tai ambalajele ca Jack spintecãtorul și sã fac o mare dezordine. Realul era gol, iar eu tãiam pungile de Sugu și seminte, fistic și altele. A doua zi ne-am mirat cu toții cum de am scãpat și nu ne-a vãzut nimeni hãcuind random prin Real.

La Berlin și Amsterdam am furat baloane. Era 10 euro punga și, în timp ce unul din noi o ținea de vorbã pe vânzãtoare, celãlalt bãga în sacoșã câte pungi de baloane putea. În Amsterdam furam dintr-un magazin de Fancy Dress și Kids Party de la periferie. Cele din centru aveau camere. Magazinul era al unei familii foarte simpatice, probabil de foști circari sau din zona asta. La un moment dat, pe sistemul cumpãrãm o pungã și furãm vreo 3, când ajung la casã, doamna îmi zice cã mi-o lasã la jumãtate de preț, sau cã pot sã iau 2 la preț de una – “numai sã nu mai furați” pãrea cã ne trasmite cu subințeles. Așa cã am schimbat raportul și, la 2 pungi cumpãrate, furam doar una. Era funny, pentru cã avea webcam, dar fix în fața lui erau expuse baloanele cu heliu care obturau complet unghiul, așa cã puteai sã furi liniștit.

În Amsterdam furam în fiecare zi câte un mãr de la Albert Hejin, lanțul lor de supermarketuri. În Luton Airport din Londra am mâncat prima oarã șuncã din aia uscatã la pungã. Nu mai aveam bani, avionul era peste 4 ore și toți englezoii înfulecau în jurul meu. Așa cã m-am servit cu suc, ciocolatã, chipsuri și acest beefjerky care era destul de scump și toatã lumea leșina dupã el, dar mie nu mi-a plãcut.

Nu shopliftuiesc prea des, cred cã ultima oarã a fost chiar în Amsterdam, dar din când în când, când vãd câte un produs ce pare destinat doar preafericiților ultra-achieveri mã gândesc cã tot ce-mi trebuie e un briceag și cã n-are rost sã muncesc o viațã doar ca sã mãnânc chorizo.”

 

 

Era mai mult decât un orgasm – Madame Camembert, lucrează în producție video

Am fãcut shoplifting acum mai mult timp, pentru adrenalinã și mai ales ca reacție la consumerism. Furam chestii foarte scumpe, care în mod normal nu sunt absolut necesare nimãnui: trufe cu ciocolatã de 20 EUR, trufe la borcan de 50 g, care costau 50 EUR, brânzeturi franțuzești între 30 sau 70 EUR, parfumuri scumpe, rochii, un fotoliu rococo dintr-un magazin de antichitãți, un tricou de 70 EUR etc. Am terminat când m-au prins cu un parfum, ca boschetarii.

Când mergeam la shoplifting mi se înmuiau picioarele într-un mod plãcut; amețeam ușor și simțeam un fel de presiune puternicã direct în cap și-n inimă. era mai mult decât un orgasm. Nu-mi pãrea rãu niciodatã, pentru cã furam din hipermarketuri sau magazine de lux. Simțeam cã fac un bine omenirii și mai ales mie. De ce sã nu am acces și eu la meniul elitelor? Știam dacã va merge, dupã primele secunde când intram în magazin. Mã îmbrãcam foarte bine, ca sã nu fiu suspectã. Prima datã identificam camerele de filmat, apoi staff-ul magazinului, apoi security service. Asta dura cam 1 minut, atât cât fãceam o turã întreagã de magazin. Uneori furam atât de mult și era atât de evident, încât ajungeam sã mã enervez tot eu cã nu mã prinde. Și asta doar datoritã unui parpalac negru, tocuri, fustă, machiaj, ruj roșu, pãrul pieptãnat, spate drept, mers sigur. Hainele spun totul despre tine: ce educație ai, ce statut, siguranțã sau nesiguranțã. Ultima datã când m-au prins eram îmbrãcatã mai sărăcuț, mai junky, cu multe haine luate la nimerealã. Știam cã mã vor prinde, știam cã mã vãd și-mi doream asta. Nu mã mai puteam opri.Ddevenea totul din ce în ce mai interesant,  ajunsesem professional. Mã puneam în cele mai dificile situații, adicã într-un magazin cu pază, 200 de camere de filmat și staff peste tot. Întodeauna am reușit sã trec de tot checkin/out, chiar și când țiuiau – ceea ce mi se pãrea fantastic. Când pornea alarma, fãceam o față îngrozitor de dezgustatã și derutatã, ca și cum tot ei ar fi fost niște retarzi incapabili.Iiar bãieții de la security își cereau întotdeauna scuze cã li s-a stricat sistemul de alarmã.

Odatã am întâlnit o altã hoațã, care arăta ca din filmele de animație manga.Aam avut un scurt eye contac,t de unde ne-am confirmat cã suntem din aceeași “echipă”. Cumva am mers împreunã la “shopping”, dar pe rânduri paralele.Nn-am scãpat-o din ochi nici o secundã. Mã fascinã. Avea tocuri de 20 cm, pãrul lung vopsit alb impecabil, haine scumpe și foarte sexy. Era atât de frumoasã, încât toatã lumea era jenatã s- o priveascã direct în ochi. Își amețea victimele printr-o aparență halucinantă și extraterestrã. Și așa a ieșit cu o geantã de piele de 500 EUR, pe care cred că tot de acolo o luase, plinã cu 10 kg de delicatese, fãrã sã fie observatã . Îmi venea s-o aplaud. O  hoațã cu super stil – mi-a plăcut.”

 

Fiecare adevãr are douã capete, precum wurst-ul vienez – artist vizual, 25 de ani

”Am început sã shopliftui regulat când am ajuns student la Viena, în septebrie 2005. Dintr-o dată, m-am trezit într-un context uber saturat cu produse imposibil de consumat/ epuizat. Peste tot sunt destule pentru toți și mai mult, iar cei ce le vând sunt corporați, entitãți impersonale cu pretenții și drepturi, protejate de lege. Din nevoie, din dorința de a sfida și pentru cã nu e deloc greu, am început sã nu plãtesc câte ceva de fiecare datã când fãceam cumpărăturile.Ccitind manifeste anticonsumiste și aderând la idei de stânga, am aflat cã orice preț e, de fapt, o amenințare: “Dacã nu plãtești suma asta, nu primești produsul ãsta”.Aasta m-a încurajat și mai mult sã nu mã mai las amenințat și sã îmi iau ce vreau când vreau și cum vreau.Oponenții acestui  tebiet susțin cã nu e corect sã iei ce nu e al tãu și cã trebuie sã plătești dacã asta ți se cere. Totul foarte civilizat, dar deloc corect și/sau cinstit, pentru cã fiecare adevãr are douã capete, precum wurst-ul vienez. Luând în considerare ambele aspecte ale acestui adevãr, apare întrebarea: doresc sã stusțin produse fãrã sã le contest, plãtindu-le, sau doresc sã mã opun sau chiar sã sabotez sistemul, liftuind-ule? Acum, dupã mai bine de 6 ani, am scăzut activitatea la un minim de shoplifting: mai rar, dar mai calculat. Unul din motive e cã am fost prins de 2 ori. Detectivii de magazin ar fi putut chema poliția, ceea ce ar fi însemnat mari probleme pentru studentul român dinVviena, dar nu au fãcut-o pentru cã le-am plătit  o amendã de 150 Euro. Am ieșit basma curată, cu interdicție de 1 an în magazinul respectiv. În tot acest timp am antrenat mulți prieteni la shoplifting, iar ultimul produs furat a fost în iunie 2011. Am fost intrun magazin de biciclete și m-am trezit singur în magazin, fãrã vãzãtori și fãrã asistenți, iar la umãrul meu stâng se afla un multitool pe care l-am luat fãrã sã stau pe gânduri. Pe lângã, am mai cumpãrat 2 cauciucuri pentru prietena mea.”

 

Furam ca să mă simt Clyde: Oana Maria Zaharia, jurnalist și muzician

Prima oară mi-a intrat în cap ideea că aș putea să fur atunci când am ajuns în București, în anul I de facultate. Un coleg m-a dus la Carrefour pentru prima oară în viața mea și, în timp ce ne plimbam printre rafturi, mi-a zis: “Știi că cea mai tare chestie la Carrefour e că poți mânca ciocolată câtă vrei, nu?…Snickers, Mars, tot ce vrei. Și lași ambalajele aici, pe rafturi. Nu te vede nimeni.” Vorbea ca și cum era cel mai simplu și banal lucru din lume, ca și cum așa făcea toată lumea și erai chiar fraier să nu faci asta. Poate de asta nici n-am făcut-o atunci. Colegul meu prezentase situația atât de banal încât o privase cu totul de eroism. Pe deasupra, nici nu mi-era poftă de ciocolată. Și nu-mi trecea prin cap că aș putea fura altceva.

Peste vreun an însă, m-am împrietenit la cataramă cu o cleptomană cu experiență. Era o tipă foarte mișto, mi se părea sexy orice făcea, inclusiv faptul că fura din magazine. A încercat să mă învețe și pe mine, dar eram un hoț timid, vai steaua mea. Mă simțeam vinovată că fac asta, așa că mă încurajam cu ideea că prin furturile astea mărunte îi dădeam în cap sistemului și furam din buzunarul patronului de la Carrefour, un capitalist împuțit. Ce putea fi rău în asta? Plus că nu furam aproape niciodată obiecte folositoare. Lumânărele parfumate, suporturi de pahare, poate am luat și un tirbușon odată. Furam ca să mă simt Clyde și ca s-o impresionez pe prietena mea, Bonnie. În schimb, “Bonnie” fura ca-n codru. Mâncare pe care o mâncam amândouă în camera mea de cămin, tăvălindu-ne de râs și simțindu-ne grozave, CD-uri cu muzică proastă pe care Bonnie le dădea cadou prietenilor ei de ziua lor. Într-o zi mi-a furat și mie o carte foarte scumpă pe care mi-o doream și nu mi-o puteam permite și atunci m-am simțit într-adevăr jenată. Mi se părea ok să furăm tâmpenii, dar…chiar cărți?!

La scurt timp după faza asta, am văzut întâmplător la TV o știre despre cum din Carrefour se fura foarte mult, iar angajații magazinului prinseseră în flagrant un hoț și îl bătuseră cât să se răzbune pentru toate furturile precedente care, ghici ce, erau mereu scăzute din salariile lor. CE? Mintea mea naivă a suferit un șoc. I-am spus imediat lui Bonnie că trebuie să ne oprim, că nu se mai poate; de fapt noi nu-l jefuiam pe capitalistul împuțit, ci pe muncitorii exploatați. Am fost uimită să văd că Bonnie n-a părut impresionată de prelegerea mea patetică. De fapt, după faza asta a dispărut din viața mea. Și de atunci nu mi-am mai găsit nici CD playerul.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu făceam asta de poftă sau de nevoie, ci doar pentru amuzamentȘtefan Botezatu, arhitect și muzician

Rafturi întregi cu borcane identice cât vezi cu ochii. Cam așa  arătau încă magazinele imediat după revoluție. Cu plăcere le-aș fi dărâmat să le fac țăndări, dar nu puteam merge chiar atât de departe în clasa a șaptea, așa că furam. Nici eu nici Torpilă, partenerul meu, nu făceam asta de poftă sau de nevoie ci doar pentru amuzament. Am început cu câte un borcan de 350 de compot de struguri și am ajuns în scurt timp să șutim câte trei-patru de 500 ml. Metoda era foarte simplă: le băgam în blugi la brâu, închideam geaca până la gât și mergeam la casă doar cu cea mai ieftină sticlă de apă minerală în coș, ca să nu bată la ochi. De obicei, desfăceam borcanele pe trepte în spate la Teatrul Luceafarul și le mâncam împreună, schimbând impresii despre, să zicem, ultimul album Napalm Death. Compotul nu reprezenta miza actiunii, era doar țigara de după partea interesantă. Bineînteles, s-a întâmplat până la urmă să fiu “ginit”, după ce o pensionară a remarcat  că mă descheiam la nădragi în fata galantarului și a alertat vânzătoarele. Fiind absorbit de tentația de a-mi depăși recordul, nici nu am observat că Torpilă nu mai era lângă mine și nici că se apropiau două vânzătoare dintr-un capăt și două din celălalt al coridorului. Mă priveau cu ură strângând rândurile constant, întărâtate de faptul că doar șansa asta o mai aveau, după ce Torpilă (acuma înțelegeți de ce i se spunea așa) trecuse ca la rugby prin barajul lor de grăsime. Am fost imobilizat fără să mă opun, târât în subsolul Halei Centrale și interogat pentru câteva zeci de minute interminabile de către o contabilă dezumanizată care îmi tot urla în față: “cine-i seful bandei? cine-i seful bandei?”. A trebuit sa îi dau adresa mea “aaa, tu ești băiat de ceeentru!” și după un scurt telefon acasă: “îl avem pe fiul dumneavoastră”, a venit mama și m-a salvat. A doua zi, părinții m-au întâmpinat de la ușă când am venit de la școală și m-au condus la cămară. La îndemnurile lor, am deschis ușa timid: pe toate rafturile zăceau aliniate cu etichetele la vedere borcane mari și mici cu gemuri, dulcețuri, compoturi, șerbeturi si miere de albine, câte și mai câte. M-am întors înlăcrimat spre ei și l-am auzit pe tata spunând “exersează aici, boule!“

 

 

 

 

 

Am făcut şi eu Germania ca băieţii din cartierul copilăriei – Dan Sociu, scriitor

Ziceam într-un text, pe vremea cînd eram poet – „o să omor ratatul din mine şi o să fac bani, o să învăţ să fiu mai cool decît el”. N-am făcut bani, dar am făcut coolul, în Bucureşti şi Berlin şi în Londra, în Stockholm şi în New York, cu acelaşi troller găurit şi aceleaşi cinci şase perechi de chiloţi Jolidon înăuntru, cumpăraţi de Viviana pe la jumătatea relaţiei noastre (buni chiloţi, parcă n-au moarte, au supravieţuit şi relaţiei şi anilor de doliu de după). Am făcut coolul şi se pare, după ridurile adînci şi faţa împietrită, că am tras greu la el, ca la strung. În Berlin, în cluburi, în gări, în Pankow, la apus, cînd mă dădeam de unul singur cu U-Bahnul – o bucăţică de haşiş în buzunar şi paltonul meu negru, suedez, cu gulerul ridicat şi părul imens, explodat, reflectat deodată în toate ferestrele negre şi uleioase ale vechilor fabrici părăsite în mijlocul cîmpului. Dacă aş mai fi poet, aşa aş povesti zilele alea. Coolul şi extazul, cel pe care-l trăiam şi de care ştiam şi cel de care-şi amintesc alţii şi mi-au povestit că l-au văzut pe mine. Un băiat iranian mi-a şi spus o dată că arăt ca şi cum aş lua zilnic lsd şi eu încă nu luasem pînă atunci. Dar e adevărat că mă surprindeam des zîmbind larg în mijlocul străzii, fără să ştiu cum am ajuns acolo, ca vulpile scăpate din Tiergarten şi prinse între maşini. Am făcut coolul, dar am făcut şi prăjeala. Şi-am fost atît de prăjit, îmi dădeam seama, uneori, şocat, că n-am mai intrat de o lună, două, în cealaltă jumătate a camerei în care dormeam, că doar am trecut pe acolo, repede, şi n-aveam nici cea mai vagă idee de ce m-am ferit aşa şi de cine. Lumea crede că prăjit e atunci cînd eşti terminat, cînd abia mai duci la gură, n-ai job, îţi curg balele şi delirezi. E şi atunci, dar e şi cînd intri la Profi, supermarketul calicilor, în Berceni şi îţi iei de la raftul de peşte somon afumat norvegian, la 10 lei trei felii subţirele, pentru că are Omega 3. Şi un gras amărît de vreo 45 de ani, în pantaloni scurţi, cu un pet de bere în coş şi un cub de ficat congelat, se uită urît la tine şi la somonul tău roz şi tu i te simţi superior. Tu ai depăşit cultura retardată a alcoolului, creierul tău a trecut la alt nivel. Eşti tînăr şi fuţi mitologic. Ai părul vopsit în portocaliu. Cont pe Facebook cu peste 1000 de prieteni. Dansezi toată noaptea. Şi mănînci sănătos, cu Omega. Măcar dacă mi-aş fi permis fileul de somon, dar mă obişnuisem în Berlin cu mîncarea scumpă, o furam din Alexanderplatz de la Galeria – cele mai scumpe brînzeturi, de pe raftul cel mai de sus, raftul care-ţi ridică bărbia, îţi îndreaptă spinarea, trufe la borcănele de 80 de euro (turnam jumătate de borcan pe o singură porție de paste și așa mă simțeam și eu mai om), mango, avocado, cutiuţe de polen. Le scăpam în buzunarele numeroase şi adînci ale paltonului meu suedez în care îmi ziceam că arăt prea şic să dau de bănuit şi treceam pe la casă cu o ciocolată sau nu mai treceam deloc, o ştergeam direct prin faţă, pe lîngă gardieni. Am făcut şi eu Germania ca băieţii din cartierul copilăriei, chiar dacă n-am dat cu spatele dubei în vitrine de bijuterii. Şmecheria cu paltonul tot de la ei am prins-o. Spuneau, cînd îşi povesteau şmenurile în faţa blocului: Dacă eşti oleacă blond, te îmbraci la costum şi umbli cu un buchet de flori în mînă, nu te iau la ochi polizeii.

 

 

 

Foto: Afișul filmului I Was a Shoplifter (1950), Ilustrația Shoplifter Detected de John Collett (1887), Ilustrații din cartea Steal This Book de a Abbie Hoffman (1970),  Imagine cu Bonnie și Clyde, 1933, descoperită de poliția americană (sursa: Wikimedia), Afiș pentru Steal Something Day

 

 


5 comentarii

  1. la dracu, am uitat sa scriu si eu povestea. pe langa chorizo-ul furat cu una din persoanele de mai sus, cel mai intens a fost cand am furat un ruj si un creion de buze tot de la real, si am fost prinsa cand tocmai am trecut de casa, DESI facusem cumparaturi de doo milioane. cred ca la cosmetice aveau camere in plus sau ceva. ideea e ca m-a dus o doamna in camarutza din spate. la inceput a zis doar atat : ”veniti cu mine va rog” iar eu am urmat-o cuminte, ca apoi dupa un minut sa incerc sa o joc nonsalant- ”de ce, e ceva in neregula?”, iar ea mi-a spus doar ”sa nu pierdem timpul, scoateti ce-ati furat” si eu am scos, tot cuminte, un ruj de 50 de lei si un creion de buze tot de 50. ”se mai intampla”, i-am zis. vrand sa apelez la latura feminina. ”mi-a placut mult rujul”. pe urma a mai venit un domn si eu am inceput sa ii intreb tot felul de chestii, fara sa imi dau seama ca ei devin din ce in ce mai crispati- ”se intampla des sa fure lumea din magazine? chemati politia de fiecare data? ce se fura cel mai des? da cum v-ati dat seama ca am furat?”. m-au lasat destul de repede in pace, si la final le-am multumit pentru intelegere si le-am dorit o zi buna in continuare.

  2. Mda, de regula nu sabotezi capitalismul ci angajatii pe care corporatiile ii exploateaza.

    Eu am furat doar o halba de bere dintr-un local care oricum ma enerva si din care am mai plecat odata fara sa platesc pentru ca m-am saturat sa astept nota dupa ce ii spusesem deja de doua ori fetei s-o aduca. Fair enough. Cand am subtilizat halba am profitat de faptul ca ospatarii erau ocupati sa-l dea afara pe un domn de vreo 49 de ani cu un Golden Retriever care latra la niste plozi enervanti din cauza carora mi-a picat prost continutul halbei. Deci de fiecare data am furat doar de ciuda, ca sa ma razbun pe o nedreptate care mi s-a facut mie sau altcuiva.

    Cea mai faina chestie e cu aia ce fura din magazin doar ca sa fuga dupa ei paznicii. De regula arunca repede bunurile subtilizate.

  3. Prima oara am furat o pruna uscata si eram printr-a 3-a, iar acum fur uneori boabe de struguri din suoermarket, dar asta cred ca facem cu totii, deci nu se pune. Shopliftuiala mai serioasa a venit pe nepusa masa in strainatate. S-a intamplat intr-un H&M din Portugalia in care am intrat cu mama sa facem shopping ca fetele, chestie extrem de rara in familia mea. Si cum ma plimbam eu printre rafturile pline cu haine, am zarit o minunata pereche de ochelari care parea pierduta pe acolo si care culmea nu avea nicio eticheta. Initial, i-am cautat la standul de ochelari si nu erau. Stiam ca puteam sa merg la vanzatoare sa intreb de codul de bare sau sa ii caut in alt magazin si mai stiam ca in caz ca totu iese nasol, va iesi de 10 ori mai nasol fiindca sunt cu mama dupa mine, dar si adrenalina pompeaza de 100 de ori mai mult. Dintr-o privire am verificat daca erau camere si nu erau si, evident, nu se uita absolut nimeni la mine si nici nu cred ca are cineva timp sa stea sa-mi analizeze mie miscarile prin tot magazinul. Practic, H&M ma implora sa ii iau de acolo. Chiar daca nu aveau pret, stiam ca imi pot permite sa ii cumpar, dar placerea de a merge la casa cu ochelarii in mana si sa platesc doar hainele a fost sublima. Si pana la urma, chiar cheama cineva Politia intr-o corporatie cu venituri de zeci de miliarde de euro pe an pentru o pereche de ochelari de soare, care de fapt costa 50 de centi sa-i produci?

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger