De la Mineriadă, la ”mineriadă”

0

În 90, când pe ecran rula alb-negru violența minerilor aterizați cu bâte în centrul cenușiu al Bucureștiului, aveam 8 ani. Ca mai toți cei din generația mea care nu au locuit în zonele miniere, am crescut cu ideea că minerul e un fel de anti-erou, un villain de benzi desenate care bate tineri, mai ales artiști & intelectuali. Mulți ani mai târziu, fără să fi întâlnit însă vreodată Mineriada în manuale, în reportaje și documentare serioase, responsabile, am aflat că lucrurile sunt mai nuanțate. Am citit, am făcut voluntariat cu copiii din Valea Jiului, am mers la Capete înfierbântate și la Sub Pământ, am urmărit Poveștile Post-Industriale, m-am uitat pe YouTube. Acum am 30 de ani și m-am trezit, dintr-o dată, în categoria creată artificial de către clasa politică, minată de interese financiare și presa centrală, mânată de interese comerciale, a dușmanilor minerilor.

 

1239019_568255553236963_1300213706_n

 

Între timp însă, mine administrate eficient nu prea mai există, iar varianta 2.0 a minerului e una asamblată de consilieri de imagine, scenografi, păpușari în diverse funcții. Minerul instrumentat prin pactul guvern-RMGC-media a devenit ”minerul”, iar ghilimelele sunt cel mai acut semn al transformării: e surprins și multiplicat în marea plasă media cu torțe cumpărate din magazine de decorațiuni interioare, cu caschete nou-nouțe, cu poezia învățată. ”Minerii” RMGC sunt încărcați în autobuze, aduși la București și cazați pentru o noapte în hotel, pentru ca a doua zi să fi returnați la domiciliu, ca o trupă de actori care n-a apucat să-și joace piesa pentru că s-a răzgândit regizorul. Pentru unii dintre cei care ajung fie printre ”figuranți”, fie printre protagoniști, se fac castinguri ridicate pe calcule meschine: stomatologul din Roșia Montană ajunge să primească rolul de miner sechestrat, doar ca rândurile să fie îngroșate. În afară de ”minerii” decorativi însă, sunt și cei care ajung să se ralieze cu ceea ce unii numesc ”forțele paramilitare ale RMGC.” Ei sunt cei care, în urma unui cu totul alt lanț de evenimente ca-n 90, ajung totuși să reintre în rolul de villain, cei care agresează studenți sau localnici din rezistența de la Roșia Montană. Astăzi, când ”minerii” de la Roșia nu mai au subterane unde să muncească, sunt baricadați într-o mină-muzeu, butaforie marca RMGC.

De la distanță și, mai ales pe fondul confuziei paranoide orchestrate disperat de politicieni, RMGC & media centrală, ne putem distanța de toți acești oameni fără să clipim măcar. Ei se suprapun peste clișeul minerului, abrutizat de presă și analiști ca țap ispășitor pentru șahuri politice, iar noi, cei etichetați ba hipsteri, ba eco-teroriști, putem risca să reacționăm la rândul nostru violent. Nu cu bâta, ci cu opinia, atitudinea și sloganul. Însă în spatele acestor scenarii regizate și jucate mai bine de un deceniu, stă, oricât ne-ar displăcea cuvântul ăsta, o dramă pe care cu greu o putem înțelege pe bune. Cei mai mulți dintre cei ieșiți în stradă sunt tineri, oameni conectați și crescuți în spiritul antreprenorial, chiar dacă se ocupă de când se știu cu arta, oameni care se adaptează destul de rapid și natural în ”scapă cine poate”-le capitalist. Minerii din 90, la fel ca și ”minerii” din 2013, sunt, în mare parte, clădiți pe cu totul alte obiceiuri și reflexe, transformați în mase de manevră tocmai prin promisiunea pavloviană a unui drept care li se cuvine: dreptul la muncă. Identificarea ”minerilor” ca dușman, chiar dacă ei, în fond, ne agresează indirect, prin brutalizarea susținătorilor cauzei noastre, mi se pare însă o capcană distructivă. Degeaba venim de la tastatură cu scenarii despre cum ar putea să cultive ”minerii” afine sau cânepă, degeaba îi disprețuim pe cei înghesuiți în subterane ca obligație de serviciu (în slujba RMGC), degeaba lansăm apeluri sarcastice cu ”Adoptă un miner”, pentru că nu ei sunt cei împotriva cărora trebuie să ne îndreptăm energia. Ci împotriva celor care au pus umărul la strategia națională de scădere a respectului de sine în atâtea zone uitate, împotriva celor care se cațără în ierarhii pentru contribuții desoebite la crearea confuziei, propagarea falsului, sabotarea șanselor și a corupției. Minerii și ”minerii” nu au fost și nu sunt decât personaje colective scoase din aceeași recuzită din care au ieșit și ”golanii”, și ”hipsterii”, și ”eco-teroriștii”, și ”oamenii lui Soros”.  Dincolo de etichete, ”minerii” sau ”goldiștii” sunt oameni cu interese și probleme cât se poate de obișnuite, ținuți în slujba companiei pe contracte de câteva luni, o strategie care-i face să stea mereu vigilenți și să reacționeze la apelul ”stăpânului”. ”Da’păi ce să fac, lucrez [la RMGC, n.r.], acu’ nu, că ne rulează, 3 – 4 luni avem contract, după aia mai vedem. Da’ să ştiţi că mie nu mi-s dragi deloc! Ce dragi, că nu pot să-i sufăr! Nu pot să-i sufăr şi gata! Da’ ce să faci, acuma, că tră’ să ţii cu cine îţi dă pita, aşa îi vorba din bătrâni. Şi aci ei dau pita, no, cum să vă zic,” spune un roșian care a îmbrăcat salopeta de goldist.

Și cum din epopeea reloaded a Mineriadei, e drept, stângaci construită, redusă ca proporții, eșuată în fond, nu putea să lipsească tocmai Joker, Ion Iliescu a ieșit din nou la înaintare cu o declarație care-i va consolida locul în istorie: ”Băieții ăia din piață, săracii, dacă o să stați de vorbă cu ei, nu știu mare lucru, nu au de unde să știe, sunt oameni de specialitate care cu greu se pronunță într-o asemenea chestiune. Altminteri, fieștecine de pe stradă își dă cu părerea. În democrație, asta înseamnă dezbatere deschisă, să se pronunțe cei care știu despre ce e vorba. (…) Vă amintiți poeții din secolul XIX, îngroziți de venirea industriei, care pune în pericol lumea, de venirea trenului cu fum și așa mai departe. Asta era reacția sentimentală a anumitor oameni care trăiau într-o anumită istorie, dar industria și-a făcut loc și a fost un salt în civilizație.” O capodoperă. N-am să atrag atenția decât în treacăt și în glumă că, în anii tăcerii lui Iliescu, femeile au devenit extrem de active în viața civică și că, în special la protestele pentru Roșia Montană, fetele, femeile sau mamele au fost în primele rânduri ale celor ieșiți în stradă. Oricât mi-ar displăcea să repet evidențe, analogia cu romanticii speriați de tehnologie ori cu luddiții arată cu atât mai clar că placa lui Iliescu se va învârti ireversibil așa cum a făcut-o din totdeauna, fără pretenția adecvării la context. Pentru că, atâta vreme cât generațiile care se încăpățânează să ocupe străzile în numele unei cauze demonstrează continuu că sunt atât de buni prieteni și mânuitori ai tehnologiei – fie ea și numai a comunicării –, ironia fostului președinte se autodizolvă. Degeaba încearcă să-i pună protestatari în postura maselor neinformate și slabe de înger, lipsite de rațiune, așa cum a făcut-o și la Mineriada din 90, când a tranșat problema tinerilor ieșiți în stradă drept o mulțime de ”capete înfierbântate.” Degeaba tot invocă Iliescu figura ”Expertului” în cazul Roșia Montană, în care fiecare astfel de rol, al consilierului, omului de știință, al sociologului ș.a.m.d. a fost repartizat pe bani buni, contra obedienței și măsluirii. ”Expertul” e demult decredibilizat în povestea asta, iar declarația lui Iliescu despre democrație e studiul de caz perfect pentru neadecvare. Așa cum, oricâte eforturi ar face, limba engleză vorbită de fostul președinte tot are un inconfundabil accest rus.

Nu de ”mineri” ar trebui să ne temem și nici n-ar trebui să-i transformăm în meme ridicole, ci de intoxicarea constantă, de arbitrarietatea deciziilor politice, de inconsistența lor, de neasumare și de manipulare. Nici de ”fumigenele” fâsâite care acuză societatea civilă de subminarea statului sau care reproduc tertipuri din narațiunea telenovelelor, introducându-l în scenă pe Soros, ”cavalerul întunecat” care ”teleghidează” de la distanță mii de creiere din România. Astea nu sunt decât tentative, patetice în încrâncenarea lor, de a adormi mințile, închide gurile și potoli peturile de protest. Și nici de ”drogurile, muniția și armamentul” găsite de minerii anilor 90 la ”golanii” protestatari n-ar trebui să se teamă autoritățile, ci de ”mașinile de scris automate”, atât de demonizate la Mineriadă. 13 ani mai târziu, copiii care vedeau violența minerilor la TV și-au făcut temele, s-au apucat chiar să documenteze petele astea oarbe ale istoriei recente, și-au învățat drepturile și, nu în ultimul rând, au ”mașini de scris automate” în buzunar. Nu degeaba într-o săptămână de protest, numărul oamenilor ieșiți în stradă pentru Roșia Montană s-a dublat.

Foto: Neam Săturat


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger