Pilotează avioane, cântă la chitară și din gură, e pasionat de atletism, înot și dans, iar pe lângă școală, de la 14 ani a avut mai multe joburi care i-au asigurat independența. Și toate astea din pură plăcere, curiozitate, dorință de perfecționare și valorificare la maximum a clipei prezente. Cătălin Prală are 21 de ani, însă o scurtă ocheadă în viața lui arată realizări pe care mulți ar fi fericiți să le guste măcar până la sfârșit de drum pe acest Pământ. A fost olimpic în lotul național de chimie și a vrut să ia calea medicinei, ca părinții lui, amândoi chirurgi, dar pașii l-au purtat, în final, către Academia Română de Aviație, unde este student în ultimul an.
de Camelia Moga
Agenda lui nu include timpi morți. Chiar și pentru acest interviu am ‘vânat’ un moment într-o zi ploioasă de duminică. Ziua lui începe odată cu răsăritul soarelui, iar singurul moment când stă degeaba este atunci când doarme. În rest, este neobosit și mai tot timpul cu zâmbetul pe buze. “Ceea ce fac, fac din plăcere nicidecum din obligaţie. Aşa că nu am nevoie de momente de evadare”, explică el ritmul susținut și energia inepuizabilă care răzbat din viața pe care o trăiește.
Eşti văzut printre prietenii tăi ca o persoană foarte stenică, independentă, cu multe idei şi pasiuni. Povesteşte-ne puţin despre tine…
Pasiunile sunt motorul vieţii mele, iar lista pasiunilor mele nu este una fixă. Se modifică constant în funcţie de ceea ce descopăr în acest drum numit viaţă. Am început să urmăresc activităţi extraşcolare încă din clasele primare. Am început cu canto într-un cor, când am mai crescut urmând să iau cursuri de chitară. Înainte de a începe liceul am făcut atletism. Nu mult, doar un an. Înainte de terminarea şcolii generale, nevoile mele s-au schimbat. Tânjeam după independenţă. Ca prim job, am început să lucrez livrând pliante cu oferte de hypermarket-uri la cutii poştale de scări de bloc. A urmat o succesiune de joburi din fel şi fel de domenii. De unde se puteau scoate nişte bani, eram acolo. Operator pe calculatoare la o firmă, figuraţie în cinematografie, vânzări directe având la bază reţele de magazine pe internet, cea din urmă fiind una de care m-am ocupat cel mai mult.
Îmi place foarte mult muzica – folk, în special. Când ascult muzică mă simt foarte, foarte bine. Mă calmează, îmi dă altă stare de spirit. Tata a cântat la vioară şi la chitară. El e medic, chirurg. A luat locul 8 pe ţara la atletism. Sunt multe chestii pe care le-am văzut la tata şi pe care am vrut şi eu să le fac. Însă am şi eu o dezamăgire: fac foarte multe, dar nu am cum să fac mai multe de performanţă. Efectiv nu-mi permite timpul. Am făcut muzică foarte bine. Eram la un nivel ridicat, dar n-am fost niciodată cel mai bun. Cred că cel mai bun am fost la aviaţie, la şcoală. Aici am reuşit să mă remarc. În rest, pur şi simplu am făcut din toate câte puţin…
Am o curiozitate faţă de necunosut. Când ceva devine banal, deja îmi caut alt domeniu. Poate fi şi un defect.
Pari să fii tot timpul contra-cronometru. Care este scopul tău în viaţă, către ce alergi, tinzi?
Nu alerg repede, ci zbor foarte jos. Într-un mod greu de crezut eu nu am o linie de finish, după care să zic: “gata, de aici stau jos”. Sigur, scopuri am, altfel ce sens ar avea să trăiesc? Unul dintre ele este să încep să lucrez anul viitor la o companie aeriană, altul este să întemeiez o familie, asta după ce mă simt satisfăcut pe plan profesional şi tot aşa. Toate sunt adunate pe o wishlist cu termene cu tot. Unele s-au tăiat pentru că le-am atins, în locul lor făcându-şi apariţia altele noi. Ziua de azi e un dar. Să dăruim şi noi ceva înapoi, corect?
Mereu mi se spune “mai ai timp”. Nu ştii niciodată cât mai ai. De aceea cel mai bine e să profiţi la maximum de ce ai acum. Niciodată nu poţi să fii sigur pe ceva… Eu sunt o persoană care are foarte multe planuri, vise şi ambiţii. Niciunul nu a ieşit aşa cum l-am plănuit. A ieşit mult mai bine. E foarte frumos că poţi să fii arhitectul proprieiăvieţi, dar e ca şi cum ai picta legat la ochi. Nu ştii ce iese. Tu pictezi şi apoi te uiţi ce-a ieşit, ce n-a ieşit. Destinul exista. Dar ţi-l faci singur. La fel şi cu norocul. Nu e că ai sau n-ai, e o atitudine. Eşti norocos dacă ai atitudinea care cheamă sau nu cheamă norocul. Dacă tu crezi că n-ai nororc, nu vezi norocul care trece prin faţa ta zilnic. Sigur, toţi oamenii au motive de fericire. E aiurea să le ignori şi să te concentrezi pe o chestie care nu funcţionează bine. Aşa se întâmplă de fiecare dată. Toată lumea coboară într-un puţ, unde e dezastru. Dar nu văd de la suprafaţă ce se întâmplă acolo. Sunt puţine cazuri de supărare reală, majoritatea nefondate. Şi astea îţi consumă viaţa.
Eu, când nu mă simt bine cu ceva, renunţ, ocolesc, ignor sau rezolv. Dar, orice ar fi, nu las acel lucru să mă doboare. Merg înainte. Cauţi ceva nou. Dacă tu cauţi, nu se poate să nu găseşti.
Ce anume te-a inspirat să adopţi acest stil de viaţă? Sau este ceva care a ţâşnit din tine, pur şi simplu, aşa eşti tu plămădit?
Cred că nevoia de a fi diferit a existat dintotdeauna în mine. Când eram mic, mi s-a povestit că aveam obiceiul, atunci când mergeam la grădiniţă să mă urc pe cel mai înalt obiect mobilier din zonă, de obicei acesta fiind o masă, şi să strig “A venit Cătălin!”. Pentru îngrijitoarele d-acolo suna mai mult “A venit dezastrul!”.
Ai un job de la 14 ani, ai susţinut în paralel cu şcoala foarte multe hobby-uri şi, în scurt timp, vei pilota avioane. Nu simţi că iei viaţa în piept prea alert, că nu mai laşi timp şi spaţiu şi pentru ceilalţi din viaţa ta: familia, o prietenă, prietenii?
Prieteni adevăraţi am puţini. Nu sunt încă convins că aceştia există. Poate există doar momente de prietenie. Rămâne de văzut. Ca şi amici însă, am mai mulţi decât pot numără tocmai datorită faptului că întreprind o gamă largă de activităţi. Cu familia nu pot să zic că mă înţeleg grozav, dar până la urmă cine se înţelege bine cu toată lumea este lipsit de personalitate. Prietene au fost puţine la număr, multe dintre ele ajutându-mă să ajung unde sunt azi. Toţi oamenii sunt hoţi. Furăm din jurul nostru ce ne place.
Ai citit şi foarte multe cărţi. Când ai avut timp şi pentru asta?
Da, asta e o parte amuzantă. Eu de obicei afirm că nu citesc, pentru că într-adevăr am citit foarte puţin. Ceea ce am citit mult însă sunt cărţi de dezvoltare personală. Sigur, când anume e şi mai haios. Cele mai multe cărţi le-am citit în a XI-a, respectiv a XII-a, în RATB. Făceam foarte mult până la şcoală în mod intenţionat, cu aproximativ 30 de minute mai mult decât timpul minim, doar ca să am 4 ore de citit pe zi. Recomand “Tată bogat, tată sărac” de R. Kiyosaki carte care mi-a oferit un salt intelectual în cine sunt şi cine aş vrea să fiu. Mulţi oameni nu înţeleg asta. De aceea nu reuşesc să ajungă ce vor. Pentru că nu ştiu de la ce anume pleacă.
Am văzut şi un film care se numeşte “The Secret”, care mi-a confirmat nişte lucruri pe care le ştiam inconştient. Sunt un tip optimist. Niciodată nu mi-am făcut probleme şi griji. Sunt oameni peste tot în jur care îşi fac probleme. Am fost relaxat. La absolut niciunul dintre examenele din viaţa mea nu mi-am făcut griji.
Ai fost în lotul olimpic naţional de chimie. Cum se face că ai ajuns după terminarea liceului la Academia Română de Aviaţie şi nu la medicină, cum ai vrut iniţial?
În vacanţa dintre clasa a XI-a şi a XII-a am luat decizia de a pilota avioane. Sunt multe motive pentru care mi-am dorit să fac asta, dar consider că cel mai important a fost faptul că mi-am dorit să termin ceva ce bunicul meu nu a reuşit din cauza vremurilor de atunci. După ce a terminat şcoala de aviaţie, nu a fost lăsat să zboare din cauza unei rude înstărite.
Cum e să pilotezi un avion?
Pentru mine este o senzaţie de calm, de linişte, cu toate că aud în cască radioul şi motorul pârâie. Dar niciunde, niciodată în viaţa mea, chiar şi cu cele mai frumoase melodii, nu m-am simţiţi atât de calm şi de relaxat. Sunt cel mai fericit. Ai o privire de ansamblu, îţi dai seama cât de mic eşti tu în comparaţie cu lumea, îţi dai seama cât de multe posibilităţi sunt. Când eşti acolo sus, totul se luminează, totul este frumos. Nu îţi vine să crezi ce frumoase sunt toate văzute din avion! Te întorci alt om. În momentul în care te-ai dat jos, ştii că ai pentru ce să trăieşti. Lumea e acolo, ţi-e deschisă. N-aş putea să fac altceva. Asta e meseria care mă descrie cel mai bine. Și are din toate: mi-a plăcut chimia – se aseamănă cu tehnica motorului, formule şi alte detalii despre cum funcţionează avionul -, îmi place să cânt, deci arta – în momentul în care eşti la manşă poţi să fii un pic artist. E acel sentiment… e un fel de ritm al motorului. Foarte frumos.
O bună perioadă mi-a fost frică de faptul că o să-mi fie frică. Prima oră de zbor în avion se numeşte aclimatizare. Zboară doar instructorul şi-ţi arată diferite manevre. Tu nu pui mâna pe manşă. Am urcat pe la aproximativ 1000 de m şi, fără niciun avertisment, a băgat avionul în picaj. Şi după ce a făcut mai multe viraje m-a întrebat dacă mai ştiu unde e aerodromul. Şi i l-am arătat. Şi a făcut aşa de vreo două ori cu mine. N-am avut niciun fel de problemă. Unii mai vomită, am auzit fel de fel de chestii… După ce am început să zbor, m-am acomodat fără niciun fel de problemă şi cu virajele care mi se păreau iniţial solicitante din punct de vedere fizic. Când iei un viraj cu o înclinaţie foarte mare, ai senzaţia că îţi amestecă cineva în cap cu o lingură de lemn :).
Aviaţia te învaţă să şi trăieşti, altfel. Te învaţă să respecţi limitele, să fii deschis, meticulos, să ai o vedere de ansamblu, să ai reacţie, să spui ceea ce ai în cap, să fii sigur pe tine, să-ţi învingi frica, dacă ai. E un mod de viaţă.
Există vreun moment în viaţa ta în care stai degeaba sau alegi deliberat să stai degeaba?
Când dorm. Atunci cred că stau degeaba. Şi aleg deliberat să fac asta.
Cum te relaxezi sau ce anume te relaxează?
Muzica. Până acum nu am găsit ceva să mă relaxeze mai mult ca muzica. Liniştea nopţii mă relaxează. Plimbările prin parc, cântatul la chitară, dansul, înotul. Ceea ce fac, fac din plăcere, nicidecum din obligaţie. Aşa că nu am nevoie de momente de evadare. Sigur, uneori am nevoie de linişte. Am observat ca privitul cerului mă relaxează, indiferent de starea vremii.
Cum arată o zi din viaţa ta?
Cam aşa arata programul pentru o zi de vineri: 5;55 – trezirea; 5;55-6;15 – duş; 6;20-6;50 – mic dejun şi pregătire sandwich-uri; 6;50-7,00 – spălat pe dinţi şi ieşit din casă: 7,00-8,00 – drum către şcoala, deci carte: 8,00-14,30 – şcoală; 15,00-15,20 – masa de prânz; 15,20-16,50 – antrenament fizic; 16,50-17,10 – duş; 17,30-19,30 – job; 20,00-21,30 – dans; 21,30-22,30- drum spre casă, deci carte; 22,30-22,45 – cina; 22,45-22,55 – duş scurt + spălat pe dinţi; 23,00-5,55 – somn de voie…
Pari un tip foarte organizat care îşi cunoaşte paşii pe care vrea să-i urmeze până la cel puţin 30 de ani. Să zicem că viaţa are alte planuri pentru tine şi multe date din planul tău ar putea fi date peste cap. Cum ai primi această schimbare în viaţa ta, în ritmul în care te-ai obişnuit să trăieşti?
Eu consider că destinul ţi-l faci singur. Sigur e un clişeu. Unii chiar nu au avut oportunităţile pe care eu le-am avut. Şi da, mă consider o persoană foarte norocoasă. Dar norocul este o atitudine. Aşa că ne întoarcem iar la clişeu. Oricare ar fi acele planuri nu mă vor lua prin surprindere. Nu sunt spectator la propria viaţa. Sunt acolo pe scenă, unde îmi place să fiu. Se ştie că orice actor improvizează indiferent de stricteţea scenariului. Am stilul meu de interpretare a scenariului vieţii.
Ce ţi-ai mai fi dorit să faci şi nu ai reuşit până acum?
Mi-aş fi dorit să învăţ să cânt la pian. Şi încă îmi doresc asta.
În liceu ai fost vocalul unei trupe. Cum s-a născut ea şi de ce a avut o viaţa aşa de scurtă?
Trupa s-a născut la începutul clasei a X-a, când am început să compun şi să adun oamenii. “Coincidenţă” s-a numit. Mi-am dorit să exprim ceea ce simt prin muzică şi versuri, am căutat oameni cu interese comune şi am început să cântăm şi să înregistrăm câte ceva. Numele însă era predestinat, pentru că eu nu cred în coincidenţe şi l-am pus mai mult sau mai puţin în glumă. Nu credeam că o să găsesc oamenii şi le mulţumesc pe această cale că am reuşit să facem ceva frumos împreună. Când am început toţi facultăţile nu ne-am mai adunat, dar nu se ştie niciodată. O formaţie este cu adevărat stinsă când toţi membrii ei s-au lăsat de muzică. Ultima oară când am verificat noi nu ne aflăm în această situaţie.
Nu cred în coincidenţe. Absolut tot ce se întâmplă trebuie să se întâmple şi trebuie luat ca atare. Nu există bune sau rele. Există punct de vedere. Asta este părerea mea profundă…
Ai avut vreun moment de descurajare, de oboseală, în tot parcursul acesta alert şi variat de până acum? Dacă da, cum ai trecut peste?
Descurajare, da. Am avut în mâini toată gama de iluzii. Iluziile sunt bune şi ele. Când realizezi că ceva e prea frumos ca să fie adevărat, de regulă nu e. E o linie foarte slab marcată dintre iluzii şi vise. Visele sunt posibile, iluziile nu. Eu visez mult, iar când faci asta uneori mai treci şi peste linia de care vorbeam. Dai pe un drum de mărăcini, te înţepi şi zici gata. Ajunge. Trebuie să o iau prin altă parte. Peste orice iluzii se trece greu. 1. Dacă ceva nu merge, schimbă peisajul. 2. Dacă tot nu merge, schimbă personajele. 3. Dacă tot nu merge problemă e la tine. De multe ori am realizat că problema era la mine şi ca problemele trebuie rezolvate de la 3 la 1.
Momente de oboseală, doar când nu dorm. Lentoarea minţii apare atunci când îi permiţi să stea. Îi dau mereu de lucru şi din ce în ce mai mult. Până acum nu m-a dezamăgit şi nici nu a cerut pauză, ci parcă mai mult. Mintea oboseşte când se linişteşte. Eu aşa am observat. Vacanţele lungi, spre exemplu, pe mine mă scot din ritm. Nu-mi plac.
Nu prea îmi amintesc dezamăgirile. Pentru că nu le orivesc aşa: OK, astea sunt faptele, mergem mai departe, vedem ce se întâmplă. Vrei, nu vrei, înveţi. Ştii cum e vorba aia: nimeni nu s-a născut învăţat, dar ai din ce în ce mai puţine motive ca să mori prost. E perfect adevărată. Da, învăţăm din greşeli. Sunt o persoană foarte mândră uneori. Ştiu că greşesc, dar nu-mi place să recunosc. Mă duc frumuşel acasă, analizez problema, găsesc soluţia şi nu mai fac aşa. Când îi greşesc cuiva, îmi cer scuze. Dacă-mi spui nu pune mâna că te arde, pun mâna. Trebuie să verific. Învăţ din ale mele. Sunt puţine cazurile în care înveţi din greşelile altora. Şi nu cred că înveţi în realitate, nu te confrunţi cu problema, doar o ocoleşti. Poate pentru tine e mai bine să treci prin zid. Prefer să verific ceva, n-am încredere.
Să văd şi să experimentez cât mai mult posibil, aşa am fost mereu. Toate astea mă reprezintă, eu aşa sunt. Îmi dă mai multă încredere în mine, sunt optimist, fericit.
Ce înseamnă fericirea pentru tine?
Fericirea e un lucru fin, greu de perceput. Unui om îi trebuie motiv. Un motiv precum un tren care să îl lovească zilnic. Personal, marfar şi din ce în ce mai mari trenurile astea. Dacă loveşte iar primul mai puţin masiv… nu mai e fericit. “Fericirea înseamnă să fii conştient că trăieşti ce tocmai îţi scapă,” spunea în cartea “Zbor în bătaia săgeţii” Horia-Roman Patapievici. Şi aşa e! Dacă vei căuta fericirea nu o vei găsi niciodată, pentru ca ea este fix lângă tine. Mi-e teamă să-mi fie bine, pentru că binele este inamicul excepţionalului.
Fericirea e să fii conştient de ceea ce tocmai îţi scapă. Prezentul este de fapt cel mai recent trecut. Minutul care trece în acest moment e unic. Niciodată nu va mai fi altul la fel. Ziua de ieri a fost unică. Dacă stai şi-o pierzi, pe urmă o regreţi. De aceea eu sunt adeptul acelei zicale: nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Eventual fă azi ce-ai putea să faci şi mâine.
Ai reuşit să le insufli şi celor dragi de pe lângă tine acest ritm stenic al tău, de autoperfecţionare continuă şi de trăire în prezent?
Îmi place să cred că da. Sper să fii ajutat pe cât mai mulţi să îşi dea seama cât de speciali sunt. Oare ne dăm seama că decât unul ca noi există din aproximativ 7 miliarde de oameni?
Putem spune că ai adunat în cei 21 de ani ai tăi o experienţă de viaţa pe care unii oameni o adună într-o viaţa întreagă sau niciodată. Cum ai rezuma în puţine cuvinte o înţelegere asupra vieţii tale de până acum?
Viaţa nu trebuie înţeleasă. Trebuie trăită! Ieşi acolo şi trăieşte în stilul tău. Dă-ţi silinţa, nimic nu e uşor. Când am urcat la manşă nu ştiam să zbor. Când am pus mâna pe chitară nu ştiam să cânt. Când am început să dansez nu ştiam nimic despre asta, şi încă nu ştiu mare lucru. Când m-am născut nu ştiam nici să vorbesc nici să merg. Faptul că nu ştii nimic nu e o scuză. Asta e motivul pentru care vă invit pe toţi la o viaţa minunată! Sper să nu mă refuze nimeni din cei ce vor citi acest articol.
Un comentariu
Niciodata nu am citit ceva mai idiot decat acest articol. Cumva cea care a luat acest interviu avea 5 ani? Catalin e cumva de la scoala ajutatoare? Parerea mea e ca acest “erou” are un retard, o intarziere in gandire, e infantil. E cumva o gluma? E infiorator, patetic, abject, imi provoaca voma tot ceea ce am citit.