Umorul a primit de-a lungul timpului mai multe definiții, una dintre ele fiind o așteptare care se termină în nimic, aceasta subliniind mai degrabă efectul umorului sau modul său de funcționare. Dar dacă mergem și mai în adîncime, ne putem întreba: orice ar fi umorul, surpriză sau altceva, de ce ne face să ne simțim bine? Freud explica astfel efectul vorbei de spirit: cel care o produce are acces instant la conținuturile inconștientului și le aduce la suprafața.
Ceea ce nu ne permitem să spunem într-o conversație sau să conștientizăm, adică adevărurile mai puțin incomode ale sinelui, apar deodată la lumină, cu obrăznicie, în umor. Reprimarea adevărurilor incomode e un efort, iar eliberarea lor (sub forma umorului sau a diverselor arte) ne provoacă plăcerea eliberării. Și acesta e motivul pentru care despoții aveau bufoni: erau singurii care sfidau convențiile și îl umanizau astfel pe rege.
Eticheta cere să uităm că un rege e un om, nu doar un trimis al divinității și are, de exemplu, funcții fiziologice. Bufonul face glume scîrboase și îl coboară pe rege din spațiul său idealizat. Același tip de ascundere e valabil pentru orice efort de civilizare – facem abstracție de umbra noastră, fie că e vorba de fiziologie, sexualitate sau moralitate. O glumă ne reamintește de natura noastră primară și ne eliberează, pentru o clipă, de efortul ascunderii. Umorul e apreciat însă numai de cei care își permit să vadă puțin și prin vălurile civilizației. Pentru cei care țin cu dinții de imaginea lor ideală, umorul e o blasfemie. Regii erau băgați pînă în gît, din copilărie, în imaginea ideală despre ei și glumele îi stînjeneau profund. Dacă n-ar fi fost protejați de reguli mai mari decît regii, bufonii ar fi fost alungați, ceea ce se întîmplă în dictatură, cînd toate regulile sunt subordonate șefului.
Cognitivismul are și o altă explicație, mai potrivită cu timpurile noastre mai relaxate în convenții (să nu uităm că Freud gîndea într-o societate extrem de rigidă, post-imperială – ceea ce nu înseamnă că explicația freudiană nu mai e deloc valabilă): eforturile cognitive implicate în receptarea umorului atenuează emoțiile negative.
Procesele mentale continue – și stările negative sunt astfel de procese – sunt sparte, deturnate de umor. Doi cercetători, L. F. Van Dillen și S. L. Koole au făcut o serie de experimente: subiecților li s-au arătat imagini neutre, imagini moderat negative și imagini puternic negative; după fiecare dintre acestea li s-au oferit stimuli non-umoristici pozitivi (o poză cu un răsărit de soare, de exemplu) și stimuli umoristici. Stimulii umoristici au schimbat mai mult decît cei non-umoristici starea negativă a subiecților dar nu și pe cea neutră. Efectul stimulilor umoristici se bazează pe efortul cognitiv mai mare, care funcționează ca o distracție de la stările negative. Mai concret, cum se întîmplă această distracție:
Fluxul normal, inerțial, de gînduri e dat peste cap de umor. Să luăm o glumă macabră: Noaptea, în mijlocul unei păduri, un bărbat duce de mînă o fetiță. Fetița izbucnește în plîns. Bărbatul o întreabă de ce plînge, fetița îi spune că îi e frică. Bărbatul îi răspunde, enervat: Ție ți-e frică, dar ce să mai zic de mine, că o să mă întorc singur pe bezna asta.
Umorul de acest tip e cel mai greu de înghițit dar cînd e tolerat are și cel mai profund efect. Sunt mai multe straturi ale acestei glume – nu știm dacă bărbatul e cinic sau vorbește serios, oricum, în ambele cazuri, e amuzant. Dacă e doar o replică cinică a unui psihopat care se amuză, e amuzant și pentru noi să ne amuzăm cu el. E dificil să te amuzi împreună cu psihopatul pentru că asta presupune o suspendare a oricărei moralități de suprafață și acceptarea părții noastre sadice. Dacă psihopatul vorbește serios, umorul vine din contrastul dintre ceea ce face acest om și imaginea sa despre sine, de om la fel de fragil ca oricare altul, speriat de un drum solitar noaptea prin pădure. Inerția ne cere să fim scandalizați de pretențiile sale la umanitate dar o parte din noi acceptă temerile sale și poate îl și compătimește, iar asta chiar ne e interzis să facem la nivelul de suprafață al conștiinței și de aici apare contradicția. Cînd rîdem, cîștigă partea interzisă. E un moment de sinceritate totală – soarta oribilă a fetiței trece pe planul doi și plăcerea pură, cognitivă, a surprizei ocupă scena. E doar un joc mental, nu există victime reale. Cei care nu rîd la această glumă sunt prea prinși în concretul poveștii, sunt vrăjiți de poveste ca și cum ar fi o relatare a unui fapt real și imaginea lor despre sine (de oameni exclusiv buni și morali, fără tendințe sadice) îi obligă să reacționeze prin indignare. Cînd rîdem însă sfidăm inerțiile minții, încălcăm niște tabuuri și aceasta ne cere un efort cognitiv, o deturnare a fluxului obișnuit al minții. Parte a acestui flux sunt și stările noastre negative și umorul le deturnează. E o dublă plăcere: plăcerea lucrului interzis, a scoaterii la suprafață a unor conținuturi inconștiente reprimate de obicei și plăcerea eliberării din fluxul inerțial al gîndirii, plăcerea eliberării. E plăcut să te porcești pentru o clipă, să scapi de orice constrîngeri, cîtă vreme o faci într-un spațiu imaginar. Dar dacă rîzi de un om care merge pe stradă, alunecă pe o coajă de banană și cade? E o situație reală, o vezi concret în fața ochilor. Din filmele mute știm că efectul e cu atît mai comic cu cît cel care cade e mai rigid, are un aer foarte convențional (e un domn bine îmbrăcat, arogant, merge țeapăn, prea sigur pe el etc). Plăcerea vine din nou din demascarea acestuia, din contrastul dintre imaginea sa cosmetizată pentru ochii noștri și înlocuirea bruscă a acesteia cu alta, a omului-obiect care își pierde controlul. Și în acest caz, pentru o clipă, omul nu mai e un om real ci doar un personaj. Cînd îi întindem mîna să se ridice, a redevenit un om real. Dar pentru o clipă, mintea noastră s-a bucurat de nefericirea sa. Nu înseamnă că suntem oameni răi pentru că ne-am bucurat de așa ceva, înseamnă că suntem normali.
Aceeași deturnare a stărilor noastre obișnuite se poate face și prin alte eforturi cognitive – putem rezolva integrame, de exemplu, sau ecuații. Mintea ne e distrasă, ca și în cazul umorului, dar nu mai primim aceeași plăcere a eliberării de convenții.