De ce minerii şi Valea şi-au pierdut răbdarea

0

Peste Valea Jiului s-a aşternut de ani buni un fel de cortină de fier mediatică. Despre mineri se scrie sau se vorbeşte la televizor doar când se răstesc, când mor sau când se comemorează mineriadele. Între titlurile panicarde (Cine vrea să îi aducă pe mineri în Capitală?, România Liberă, 18 mai 2010) şi lălăielile patetice ale lui Adrian Păunescu la înmormântarea minerilor morţi la Petrila, nu a fost niciodată loc de o discuţie fundamentată despre condiţiile economice, sociale şi de muncă ale minerilor, pentru că despre ei se scrie sau se vorbeşte la televizor doar când se răscoală sau mor. E valabil pentru muncitori în general, dar minerii au un statut special. “Pe mineri, naţiunea îi urăşte”, scria în 2008 jurnalistul Ciprian Ranghel în Cotidianul, “asimilaţi cu violenţa, cu barbaria, ortacii au fost asasinaţi la nivelul mentalului colectiv”.

 

 

de Adrian Deoancă. Sursa: Critic Atac

Acum, televiziunile transmit din nou din Valea Jiului în a patra zi consecutivă de proteste. În timp ce scriu textul ăsta, în jur de 6.000 de mineri (din surse locale) sau 4.000 (conform televiziunilor), provenind de la toate minele din Vale, blochează Defileul Jiului, iar jandarmii şi liderii sindicali încearcă să le oprească avansul pe coridorul ce duce la Bucureşti. Se strigă “Minerii şi Valea şi-au pierdut răbdarea” şi “Cozma, unde esti, să ne duci la Bucureşti”. La telefon mi se spune că în Petroşani e “mare tămbălău” şi că minerii sunt gata să meargă la Bucureşti pe cont propriu, pentru că nu li se dă voie să urce în autobuze sau în trenuri. Muncitorii din Valea Jiului se mişcă din nou.

De ce şi-au pierdut răbdarea? Pentru că sunt traşi în piept şi pentru că în 2012 lucrează în condiţii nu cu mult mai bune decât cele ale muncitorilor englezi descrise de Friedrich Engels la mijlocul secolului al XIX-lea. În primul rând, muncitorii cer un lucru aparent mărunt: majorarea cu 100 de lei, de la 600 la 700 de lei, a sporului de pericol în subteran, majorare promisă în ianuarie de Ministrul Economiei. Indexarea sporului nu e atât o chestiune ce ţine de bani, cât de respect pentru cea mai periculoasă meserie din România.

Câteva repere statistice. Din 1990 încoace, o treime dintre accidentele industriale din România s-au petrecut în exploatări miniere, iar 60% dintre acestea au avut loc în abatajele din Valea Jiului. Între 1995 şi 2011, aproape 100 de mineri au murit şi alte câteva sute au fost răniţi. Cele mai grave accidente au avut loc la Vulcan, în 2001 şi 2002, când au murit 24 de mineri, la Petrila, în 2008 – 13 morţi şi 15 răniţi, şi la Uricani, în 2011 – 5 morţi. După accidentul din februarie anul trecut, Ion Ariton, pe-atunci ministru al Economiei, promitea: “Ne dorim să facem condiţii de muncă mult mai bune în mină”. Nu s-a ţinut de cuvânt. Aşa că minerii şi Valea şi-au pierdut răbdarea.

Nu e singura promisiune faţă de mineri pe care guvernul şi-a încălcat-o flagrant. La începutul anului trecut, Jeffrey Franks cerea guvernului trierea minelor în funcţie de profitabilitate şi reducerea pierderilor celor considerate ineficiente. Împreună cu FMI şi Comisia Europeană, guvernul decidea restructurarea Companiei Naţionale a Huilei până în 2018, dar premierul Emil Boc promitea că nici o mină nu va fi închisă în acest interval. N-a fost să fie aşa. La 1 octombrie anul trecut, CNH a dat afară 900 de mineri. Deşi contractul colectiv  muncă prevede plata a nouă salarii nete compensatorii în caz de concedieri, minerii nu au văzut nici un leu până în decembrie, iar acum aşteaptă încă plata ultimei tranşe. Aşteptând după banii cuveniţi, minerii şi Valea şi-au pierdut răbdarea.

Revendicările actuale ale minerilor vădesc doar o mică parte din dezastrul social provocat în zonă de politicile de dezindustrializare ale guvernelor postcomuniste. În 1989, în minele din Valea Jiului, parte a unuia dintre cele mai profitabile sectoare ale economiei comuniste, munceau în jur de 50.000 de mineri cărora, pe lângă veniturile substanţiale, regimul comunist le oferise şi o poziţie privilegiată în ierarhia eroilor clasei muncitoare. La mijlocul anilor ’90, zona şi-a căpătat însă toponimul “Valea Plângerii”. Disponibilizările din vremea guvernului Ciorbea au ridicat rata medie a şomajului în Vale la 25%, de două ori şi jumătate mai mare decât media naţională la momentul respectiv. Explozia şomajului s-a tradus în sărăcie lucie. În 2005, de pildă, 28% din gospodăriile din Vale trăiau la limita subzistenţei, fără să-şi permită plata utilităţilor.

La toate acestea se adaugă ruperea legăturilor comunitare şi înrăutăţirea stării de sănătate a minerilor. Potrivit antropologului american David Kideckel, autorul volumului România Postsocialistă. Munca, trupul şi cultura clasei muncitoare (Polirom, 2010), minerii din Valea Jiului percep în formă corporalizată starea de incertitudine provocată de transformările rolului lor în schema producţiei capitaliste. Antropologul notează că interlocutorii lui se plâng de probleme psihice care le afectează condiţia fizică. “Stresul era cuvântul care apărea mereu şi mereu în interviurile cu minerii”, scrie Kideckel.  În cazul celor încă angajaţi, cauzele stresului sunt legate de lipsa uneltelor, deteriorarea utilajelor, condiţiile improprii de muncă, solicitările de producţie peste puteri, îngrijorarea permanentă privind închiderea minelor, teama pierderii locului de muncă (motiv pentru care muncitorii evită să-şi ia concediu medical). Minerii disponibilizaţi se plâng de apatie şi de detaşarea de toate aspectele previzilbile ale unei vieţi muncitoreşti, de pierderea stimei de sine, de pierderea colegilor, de pierderea identităţii sociale şi a respectului familiei. Indiferent că sunt angajaţi sau nu, minerii sunt afectaţi de destabilizarea rolurilor de gen, de precaritatea resurselor, de accesul limitat la serviciile medicale şi de internalizarea stigmatului mineriadelor.

Peste toate acestea, guvernul se pregăteşte să dea o nouă lovitură angajaţilor din CNH. Dat fiind planul de “eficientizare” a sectorului gândit de FMI şi implementat de guvern, până în 2018, alte trei din cele şapte mine, Paroşeni, Vulcan şi Petrila, urmează să fie puse în conservare. Din cei 7.800 de mineri câţi mai sunt în Vale, vor mai pleca încă 3.000.

În aceste condiţii protestele minerilor sunt cel puţin la fel de justificate precum ale celorlaltor grupuri care-şi strigă indignarea în Pieţele Universităţii din ţară. E dreptul lor să-şi piardă răbdarea.

 


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger