De ce merg la vot? Analiza manifestelor partidelor europene

2

Sunt deopotrivă om de stânga și ecologist, empatizez cu argumentele lansate de „unițisalvăm” și pe CriticAtac de Vasile Ernu, dar cu toate acestea ele îmi par instrumentalizate eronat în contextul alegerilor europarlamentare. 

 

10300417_10152384315508189_3325364877083074707_n

Foto: Ioana Moldovan

 

de Adi Dohotaru

 

Cred că problema principală în așa-numita grevă cetățenească (refuzul de a vota sau anularea votului) constă în concentrarea îngustă pe sistemul politic românesc parlamentar recuzat în bloc pentru închistare a „clasei” politice în pofida prezenței la alegeri a unor partide extra-parlamentare, eludând, totodată, contextul european mai larg. Nu am citit nici o analiză a celor care refuză votul și, din nefericire, nici a celor care merg să voteze, care să se axeze pe diferențele doctrinare ale grupurile parlamentare existente la nivel european. Divergențele sunt semnificative, iar nuanțele îndeajuns de relevante pentru a justifica mersul la urne, cel puțin astfel se poate concluziona din parcurgerea manifestelor electorale.

Manifestele pot fi parcurse în două ore și, chiar rezumative și declarative fiind, putem întrevedea poziția grupurilor euro-parlamentare acolo unde sunt priorități comune (de exemplu: crearea de locuri de muncă și diminuarea șomajului în rândul tinerilor), ori a unor perspective diferite sau chiar a unor conflicte majore (raportarea în condițiile crizei la Troika: Comisia Europeană, Banca Europeană Centrală și Fondul Monetar Internațional).

Până la parcurgerea manifestelor, îmi exprim câteva nelămuriri cu privire la poziționarea „unițisalvăm”, deși nu pot să reperez exact care este hard-core-ul greviștilor. Oameni care au organizat protestele din 2012 și 2013 au practicat totuși una din variantele următoare: consiliere politică, și-au exprimat dorința de a intra în politică, au făcut parte din vreun partid extraparlamentar ori au făcut parte din echipa unor candidați independenți (Claudiu Crăciun, Nicușor Dan, Mihai Goțiu, Eugen David, Luminița Dejeu, Tudor Brădățan, Roxana Pencea, Mircea Toma etc.). Iar dorința de a stabili relații cu un partid de stânga se formulase și în zona platformei CriticAtac, chiar dacă discuțiile și tatonările erau mult mai platonice și ca urmare a aderenței modeste la idei de stânga în spațiul românesc în raport cu valul mult mai activ și mai numeros de ecologiști. Cererile pentru o lărgire a democrației partinice prin ușurarea dreptului de a participa la alegeri sunt legitime în condițiile unei legislații extrem de restrictive, așa cum e cea românească. Cu toate acestea, aderenții la poziția „unițisalvăm” puteau vota ori consilia pe vreunul dintre partidele extraparlamentare ori cu unii candidați independenți care susțineau cererile. Mai mult, există șansa ca aderenții la cererile „unițisalvăm” să poată intra cu zecile în anumite partide extraparlamentare (verzi sau de stânga) pentru ca crezurile civico-politice prezentate în manifest și alte orientări alternative să capete o vizibilitate mai mare. În condițiile slabei aderențe a partidelor extra-parlamentare, o „ocupare” a lor este posibilă chiar și cu câteva zeci de oameni.

„Cum facem să schimbam mecanismul alegerilor care mimează democraţia? Cum facem să aducem în dezbaterea publică problemele majore cu care se confruntă România şi Europa? Cum facem să fim reprezentați şi să putem influența reprezentatul nostru ales?”, se întreabă Vasile Ernu într-un articol recent. Dar nu doar că nu face un minim efort intelectual pentru a oferi un răspuns, dar și poziționarea sa este în sfera civică (a dorinței de a fi reprezentat), ce limitează orice opțiuni politice majore. Esența alegerilor e redusă la anecdote cu roșii și la lamentații autohtone specifice pline de dihotomii groase, atâta doar că sunt inversați polii: în locul poporului needucat, comunist-rezidual și asistențial, cei care se exprimă pentru participarea la vot sunt elita pro-piață și corporatistă. În locul turmentației „Eu cu cine votez?”, vine presupusa revelație sapiențială a lui „Nu se schimbă nimic, dom’le, prin vot”. Și asta fără o radiografie a programelor candidaților ori, mai relevant, a grupurilor europarlamentare din care fac parte. Apoi, vânzarea votului la care face referire Ernu pentru câteva mici avantaje materiale este o practică relevantă, dar nu este generalizată în România, în sensul în care nu se aplică majorității populației, spre deosebire de votul cenzitar din România secolului XIX , când fiind câteva sute de persoane care votau la Senat, candidatul negocia personal cu votantul diverse oportunități de afaceri cu statul ori degrevarea de anumite responsabilități (de exemplu, Armata, pentru odraslele burgheziei). Astfel, vânzarea votului în contextul alegerilor europarlamentare este o metaforă publicistică complet aberantă, căci hiperbola înghite orice urme de realitate. Mai mult, vânzarea votului este văzută ca fiind constitutivă unei false democrații neoliberale, nu unei părți a periferiei capitaliste, și că trebuie găsită o alternativă la democrația reprezentativă, ceea ce este o desconsiderare majoră a eforturilor socialiștilor și progresiștilor din secolele XIX-XX de a căpăta votul universal.

Dar care ar fi alternativele la democrația reprezentativă, și în ciuda tonelor de literatură radicală, Vasile Ernu nu ne spune, în ciuda faptului că se raliază la o poziție de înlesnire a mecanismelor de reprezentare?! Se poate observa că de câțiva ani lenea intelectuală și activistă se învârte în jurul alternativelor, care sunt ori aporii textualiste radicale, simple evaziuni intelectuale (într-atât de vehemente încât în planul practicii nu se mai întâmplă nimic în afara așteptării revoluției), ori micro-utopii experimentale, în care procesul și consensul puținilor activi contează în dauna rezultatelor, care ar fi exprimat, pasămite, o etică desuetă a succesului și a competitivității.  Ca să dau doar un exemplu, când pe CriticAtac au fost propuse mai aplicat alternative de implicare civică și de democrație participativă, asemenea bugetului participativ, mecanism local de (re)distribuire a resurselor bugetare prin întâlniri de cartier cu rol co-decizional (aplicat caragialesc la Cluj fără buget, fără co-decizie, fără participare), au fost cu ușurătate expediate ca nefiind viabile ori specifice stângii „radicale”. Stângă care se cantonează livresc în publicistică, la fel cu mediul activisto-ecologist ce se plasează din ce în ce mai monoton ca fiind contestatară la adresa „clasei politice”. Nu există o clasă politică, așa cum nu există economie pură, ci doar economie politică, de la analiza căreia putem diferenția clase cu interese distincte. Iar focusarea ecologistă în România, strict pe mecanismele puterii politice, alături de un vag-anticorporatism (de tipul nu corporației, da economiei capitaliste de piață, de parcă nu ar deriva una din cealaltă), o face puțin relevantă în privința diagnozei ori a unor practici de urmat (a se vedea atitudinea anti-corporatistă, dar pro-capitalistă a lui Cornel Vîlcu). De pildă, ecologiștii autohtoni spun că natura trebuie protejată de practicile mercantile, alteori mafiote de exploatare a resurselor și indică faptul că protecția mediului trebuie să vină din partea statului, desigur, controlat de cetățeni. Dar cum poate acel stat pe care îl doresc suplu și cu taxe și impozite cât mai mici să reglementeze costurile de mediu ale activităților economice, puțin luate în calcul, dacă nu există structuri, dincolo de corupția existentă ce produce ineficiență, care să fie bugetate ca atare?

Piața cu diverse nuanțe

Acestea fiind rezervele mele cu privire la neprezentarea la vot, în pofida aderenței la cereri și chiar la neîncrederea deloc surprinzătoare a lui Vasile Ernu cu privire la posibilitatea unor politicieni să reprezinte voințele și aspirațiile altor oameni (reprezentare evident scăzută care se cere a fi corijată de mecanisme participative), merită citite manifestele electorale pentru o alegare în cunoștință de cauză sau chiar un refuz al votului.

Popularii au un manifest subțire (îl găsiți aici), generalist și vag cu accent pe crearea de slujbe, relansarea creșterii economice fără datorii publice. Foarte relevantă este atitudinea în fața crizei care ar fi fost declanșată nu de bulele financiare și de de-reglementarea capitalismului financiar, ci de politici iresponsabile socialiste care au avut deficit bugetar, au avut cheltuieli publice masive în anii de dinaintea crizei și nu au mai avut de unde plăti ulterior. Socialiștii sunt acuzați, în afara cheltuielilor iresponsabile, că principala lor politică derivă din „redistribuirea banilor altora”. În ciuda criticării redistribuirii, popularii europeni se exprimă pentru o „economie socială de piață”, care îmbină „libertatea și solidaritatea”, semn că un discurs strict de piață, în ciuda practicilor popularilor, nu aduce destule voturi pentru un partid mainstream. Popularii se exprimă și pentru piață liberă transatlantică și pentru prudență în lărgirea UE, în asentiment cu euroscepticismul actual al populației, îmbinat cu xenofobie, în raport cu extinderea spre Sud-Est (Turcia, Balcanii de Est, Moldova).

Liberalii au un manifest pro-piață mai pronunțat decât popularii, orientat spre business și spre crearea unor facilități pentru investiții, prin taxe mai mici și prin reducerea subvențiilor în agricultură. Un alt accent important este debirocratizarea UE (îl puteți citi aici).

Pentru social-democrații europeni, prioritatea nr. 1 este crearea de locuri de muncă prin investiții în cercetare și sprijin pentru întreprinderile mici și mijlocii. Politicile neoliberale ale Troikăi sunt atacate, ca și evaziunea fiscală evaluată la un trilion de euro pe an. Salvarea băncilor a costat 1,6 trilioane de euro din banii contribuabililor, de aceea sectorul financiar trebuie reglementat mai strict. În rest, promisiuni la sigur legate de o Europă socială, a echităților, dar fără chestionarea majoră a pieței capitaliste, ci doar a paradigmei neoliberale (manifestul celor denumiți impropriu socialiști se găsește aici).

Drepturile omului menite să corecteze major piața

Cele mai interesante manifeste sunt, pentru mine, cele ale grupului ecologist și ale stângii europene, mai ales că sunt și mai detaliate față de competitorii cu un număr mai mare de europarlamentari, motiv de a-și justifica opoziția față de politicile europene în termeni mai aprofundați.

Verzii se pronunță împotriva politicilor de austeritate și de-reglementării neoliberale de după criză (manifestul e aici). Potrivit statisticilor, 25% dintre europeni sunt în risc de sărăcie și există 27 de milioane de șomeri (1 din 5 tineri). Economiile nu sunt sustenabile și prevalează interesul lobbyst și corporatist de la Bruxelles, în fața celui cetățenesc. Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană trebuie să fie răspunzătoare pentru acțiunile lor și controlate de Parlamentul European. Mai larg, mecanismele de guvernare ale UE să fie supuse unei democrații pe mai multe nivele, de la cea participativă la cea reprezentativă, ceea ce înseamnă putere asupra a ceea ce verzii, stângiștii și social-democrații numesc în manifeste Troika.

Apoi, energia regenerabilă trebuie să câștige teren în fața celei convenționale, indiferent că este energie nucleară, bazată pe cărbune ori pe fracturare hidraulică, acestea fiind respinse din principiu printr-un Green New Deal, ceea ce ar presupune, putem infera, căci nu se intră în detalii, investiții publice mai mari în noi forme de energie, care să creeze locuri de muncă și care să reducă dependența la nivel mondial față de combustibili fosili. La verzi, este singurul loc în care apare explicit minoritatea romă alături de alte minorități (femei, imigranți, LGBT etc.) care sunt excluse social prin varii dispozitive de supraveghere și de discriminare (este relevant la nivel discursiv că printre formele enumerate de discriminare apare proprietatea în locul clasei, semn că verzii se proiectează conștient în afara limbajelor politice clasice de stânga, ca alternativă la opoziția clasică stânga vs. dreapta). În privința prezenței femeilor în Parlamentul European, dar și în conducerea companiilor private, ecologiștii se pronunță pentru un sistem de cote care să permită reprezentarea femeilor în proporție de 40% până în 2020.

Într-un sistem capitalist dominat de bănci, ecologiștii se pronunță pentru interzicerea speculației bancare pe datoriile suverane, limitarea bonusurilor bancare, forțarea băncilor în a-și arăta activitățile în paradisuri fiscale și supervizarea băncilor private de Banca Europeană Centrală și asigurarea depozitelor până în 100.000 de euro printr-o nouă Uniune Bancară Europeană.

Verzii se pronunță pentru reducerea emisiilor de gaze până în 2020 de la 20% cât s-a propus în anii 1990 (oricum, cerere nerespectată) la 30%, hotărâre care ar trebui luată la întâlnirea din 2015 de la Paris a Națiunilor Unite pentru a diminua schimbările climatice existente. Scopul pentru 2050 este: „carbon-neutral society”.

Potrivit ecologiștilor, calitatea vieții nu mai poate fi exprimată în termeni monetari, de aceea trebuie introduși alți indici în afara PIB, bazați pe o economie a creșterii susţinute de populari, liberali și social-democrați.

În privința transportului, trebuie trecut de la deplasarea bazată pe combustibili fosili la un transport sustenabil bazat pe trenuri, transport public urban și la generalizarea folosirii bicicletei.

Lumea are nevoie de o revoluție a alimentației (Food Revolution), lanțuri locale de producție în locul supermarketurilor, mai ales că Europa aruncă 90 de milioane de tone de mâncare anual. Mâncarea locală să fie organică, fără organisme modificate genetic și chimizarea de tip industrial a agro-business-urilor și fără antibiotice la scară largă pentru animale și impunerea crescătorilor de animale de pe piață a unor standarde de viață minimale pentru animale.

În privința politicii externe, miza la nivel global este reducerea inegalităților încă existente între Nord și Sud, Vest și Est, motiv pentru care Organizația Mondială a Comerțului trebuie să-și subordoneze regulile de comerț drepturilor omului în sensul unui „fair trade”. Dar verzii recunosc dificultatea actuală a acestor cerințe, din moment ce 80% dintre stakeholderii numiți de Comisia Europeană provin din corporații (legat de Multinaționale, ele ar trebui să fie responsabile în fața unor reguli clare de Corporate Social Responsability, pentru ca aceste programe să nu fie forme de spălare a imaginii de diverse feluri). În plus, verzii se pronunță pentru lărgirea UE.

Viziunea asupra economiei și a politicii nu este anti-capitalistă. Ecologiștii sunt pentru o economie mai etică, pentru o democrație mai pregnantă în locul unei morale exacerbate a competiției și profitului. Merită analizată cu altă ocazie tensiunea din discursul ecologist între un capitalism non-corporatist, bazat în continuare pe apropriere privată a profitului și muncă salarială ori colectivă, dar cu accent pe concurență moderată și comerț echitabil, și participarea publică la luarea deciziilor, cu accent pe categoriile dezavantajate.

Revoluția cetățenească

Stânga europeană nu are un program explicit anti-capitalist (aici), mai ales în condițiile non-revoluționare de astăzi de dominație a paradigmei pieței neoliberale, dar destule din preceptele sale se trag dintr-o tradiție revoluționară (fără a însemna bolșevism cum se echivalează interesat și greșit la noi), îmbinate cu un discurs reformist. De altfel, stânga este o îmbinare între socialiști, comuniști, social-democrați și progresiști. Tratatele europene sunt denunțate pentru că sunt bazate pe principiile competitivității, liberalizării piețelor și supunerii dictatelor financiare care împiedică progresul social în Europa. Este motivul pentru care stânga se poziționează împotriva pactului dintre UE și SUA menit să închege o piață liberă comună.

În rezumat, stângiștii spun stop austerității, pentru că datoria unor țări UE, așa cum sunt cele din Sud nu este o problemă națională (până la urmă cine profita anterior din creditare?). Apoi, similar cu verzii, stângiștii accentuează necesitatea dezvoltării ecologice prin crearea unor circuite de producție și consum locale (+ stoparea privatizărilor bunurilor comune ori publice).

Se face apel la o „revoluție cetățenească”, care îmi pare cel mai important aspect al programului, deși puțin fezabil în condițiile capitalismului neoliberal actual, chiar și printr-o majoritate parlamentară la nivel european. Suveranitatea cetățenească trebuie să existe nu doar asupra finanțelor, ci și asupra Comisiei Europene (influențată mai mult de lobby decât de parlamentari ori cetățeni) sau asupra NATO, ultima organizație fiind denunțată pentru politicile sale imperiale, nu de apărare. Dar, chiar mai relevant, suveranitatea civică trebuie să se manifeste la locul de muncă, prin puterea lor de co-organizare în interiorul companiilor prin crearea de Consilii Muncitorești pentru controlul social al mijloacelor de producție. Muncitorii trebuie să aibă drept de veto în companii, mai ales în privința proiectelor speculative, a restructurărilor sau de-localizării. Iar dacă dreptul de veto ar eșua, muncitorii ar trebui să aibă dreptul de „buyout”, adică de a prelua majoritatea acțiunilor companiei printr-o nouă organizare de tip cooperativist ori altă formă de „auto-management”.

Stânga se exprimă pentru o Europă socială în care nu piața și profitul decid drepturile civice, ci prin mecanisme politice participative, menite să conducă la o săptămână de lucru de 35 de ore, la stabilirea unui salariu minim la nivel European, adaptat costurilor de trai din fiecare țară, la contracte de muncă colective ca principiu în toată UE și la garantarea locuirii pentru toți cetățenii. Stânga merge mai departe ca ecologiștii și accentuează că accesul la bunuri comune vitale ca apa și energia să fie publice și gratuite în cote minimale, de supraviețuire, după care să existe diverse pachete contra-cost. Probabil că nivelul de tehnologie la care am ajuns permite acest tip de acces minimal în mod gratuit. Tot astfel, crimele ecologice sunt considerate crime împotriva umanității și aceste acte trebuie stabilite ca atare în tribunale internaționale.

În principiu, stânga arată că sistemul actual are costuri sociale și de mediu care nu au cum să fie prevăzute ori planificate în termenii competiției pentru cele mai bune cereri și oferte. De aceea, și programul stângii este taxat de politicieni și diverși experți formați în logica pieței ca fiind extremist.

Cum partidele mari vor avea nevoie de aliați la guvernare în condițiile lipsei unor majorități clare, verzii sau stângiștii pot avea un cuvânt greu de spus în următorii ani în Parlament.

De ce stânga eco?

La europarlamentare voi vota, așadar stânga, care merge mai departe decât ecologiștii, chiar dacă șansele unui candidat al stângii la noi, din Partidul Alternativa Socialistă (care are defectul de a fi naționalist și nostalgic al comunismului real), sunt infinitezimale. Totuși, merită încercat ieșind din viciul raportării la periferie și la defectele politicienilor autohtoni. Dincolo de promisiunile lor sau de intenții, ei se integrează totuși în structuri politice mai largi, care merită analizate. Așa cum protestele civice românești au venit într-un context contestatar internațional, la fel se va întâmpla și în privința marilor mișcări politice.

Dacă la nivel internațional, mă voi plasa de partea stângii mai radicale în raport cu social-democrația actuală care s-a mutat considerabil la dreapta în ultimii 25 de ani, la nivel național cred că este nevoie de formarea unui partid eco-socialist, nou sau provenit din partidele extra-parlamentare existente, care să capitalizeze din voturile PSD, un fals partid de stânga (a se vedea diferența între social-democrații europeni cu prioritatea pusă pe locuri de muncă față de sloganul conservator și golit de sens al PSD: „Mândri că suntem români”).

În România, unde marea majoritate a elitei economice, politice și culturale se plasează la dreapta fragmentându-și votul, un partid care să facă o minimă concurență PSD pe vagul său discurs de stânga, captându-i o parte din așa-numitul electorat „asistențial” (adică pierzătorii, foarte mulți, ai unei economii neoliberale hiper-competitive), ar fi o șansă pentru aceste categorii marginale și chiar, în mod paradoxal, o șansă pentru PSD de a se reforma. Părerea mea e că ecologiștii noștri nu vor avea șanse dacă nu se deplasează la stânga, după cum intelectualii, universitarii, politicienii cu valori de stânga, nu vor conta major dacă nu se vor implica mai tare, dincolo de analizele legate de mediul asociativ, în acțiuni politice concrete și în crearea de platforme civico-partinice care să contureze mai clar valorile ecologiste și egalitare ale celor două familii doctrinare. Până la urmă, ambele curente ideologice s-au născut dintr-o conștiință critică la adresa modernității capitaliste, a unor costuri sociale și de mediu care nu erau adresate adecvat.

Puteţi citi şi:

Mergem sau nu la vot pe 25 mai?


2 comentarii

  1. Profit de ocazie să vă aduc la cunoștință că există o organizație asociată Alternativei Socialiste care se numește PUMN. 3 dintre membrii fondatori PUMN sunt chiar candidați la aceste alegeri pe lista PAS. Ideea este că încercăm să creem un nou val stângist în România modern, ecologist, gender sensitive, care să susțină statul minimal de la stânga. Însă pentru asta avem nevoie de răbdare și deschidere la discuții, să ne fie ascultat mesajul, să ne facem înțeleși, și în final de susținere. Așadar, voi răspunde cu drag la orice întrebare on topic. Spor!

  2. Va indemn sa faceti un partid social-democrat modern, fara prejudecati si oameni din vechiul regim sau nostalgici si sa va implicati in lupta democratica. Pana atunci nu inteleg deloc de ce sa boicotati votul pentru europarlamentare, mai reflectati, amical,
    daniel vighi

Reply To Vlad Bujdei-Tebeica Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger