De ce iubesc psihiatria

4

Acesta este un post personal și egoist. Dar tentativ sincer. Medicul este un personaj mitologic dintre cele mai vechi. Masca antică a medicului e însă purtată de oameni obișnuiți, ceea ce ne conduce adesea pe buza prăpastiei neînțelegerii. Nimic nu e cu totul pierdut, pentru că medicul și pacientul sunt, contrar aparențelor, membri ai aceleiași specii și vorbesc aceeași limbă. Noi, medicii, avem așadar două posibilități de salvare: fie devenim semizeii vindecători reprezentați de măștile noastre, fie renunțăm la mască.

 

de Vlad Stroescu

 

Cum, pentru mine, a doua soluție este mult mai realistă, voi scrie aici ce îmi place mai mult la meseria mea. Dar mai întâi, o să scriu repede care nu sunt motivele pentru care îmi place. Iar despre motivele pentru care îmi displace voi scrie altă dată.

Nu îmi place psihiatria pentru “fac mult bine” sau pentru că aș fi în vreun alt fel un salvator eroic al omenirii. Mulți dintre noi, la ora prea timpurie a alegerii viitorul, dăm la facultatea de medicină aspirând la statutul de binefăcător. Să zicem că în adolescență asemenea vise sunt normale, dar, pe măsură ce înaintezi în miezul problemei și al vieții, îți dai seama că, atunci când binele se întâmplă, asumarea întregului merit e în cel mai bun caz o iluzie. Ca să nu mai vorbim cât de nepregătiți suntem să ne asumăm și răul care se întâmplă. Suntem cel mult deus ex machina, vehiculul prin care se face ceea ce se poate face. Suntem, pe scurt, profesioniști, nu apostoli.

Să ne înțelegem: e un loc enorm de mai bine și sunt enorm de multe lucruri pe care putem și trebuie să le facem. Însă șansele de succes aparțin comunității, nu eroilor individuali, în lumea noastră în care deficitul acut e tocmai cel de simț civic și de comunitate. Excepții există și sunt semnificative, dar foarte rare.

Nu îmi e dragă psihiatria datorită statutului social sau financiar pe care mi l-ar oferi. Nu am ipocrizia să afirm că mi-ar displăcea sau aș refuza asemenea avantaje. În vremea bunicilor mei, personajul monden cel mai important al lumii burgheze era ofițerul de armată, urmat îndeaproape de medic. Decenii de compromisuri și incapacitatea noastră cronică de a comunica ne-au dat jos din invidiata poziție socială. Iar pedigree-ul nostru academic și științific, de care ne-am fi putut prevala cândva, e astăzi, eufemistic vorbind, ambivalent. Nu, titlul de medic nu-mi conferă niciun statut, și nici eu nu am pretenția să fiu mai mult decât strict ceea ce sunt.

Rămâne, desigur,  un statut simbolic încă foarte pregnant. Prin natura meseriei, medicul are privilegiul de a se pune zilnic în situații la care non-medicul nu poate sau nu vrea să aibă acces. Chirurgul atinge cu mâna lui organele interne. Urgentistul poate fi, el însuși, diferența acută dintre viață și moarte. Pe psihiatru ni-l imaginăm adesea în prezența „nebuniei”, a „abisului naturii umane”. (Și într-adevăr, o gardă la spitalul de psihiatrie întrece uneori imaginația, ceea ce nu e neapărat de bine.) Aceste privilegii, reflectate real sau imaginar de ochii societății, ne înconjoară ca o aură și medicul însuși e întrucâtva pătruns sau convins de importanța sa.Dar dacă e să dăm măștile jos, nu putem să o facem cu jumătate de măsură. Așa că mă dezic bucuros și cu bună știință și de statutul meu simbolic.

În fine, nu îmi place psihiatria pentru că mi-ar oferi o vedere asupra naturii ascunse a oamenilor, pentru simplul motiv că psihiatria nu îmi oferă așa așa ceva.

Ceea ce îmi oferă este însă ocazia de a asculta niște povești de viață extraordinare. În psihiatrie, povestea este principalul instrument de lucru. Alte specialități au analize de laborator și imagistică medicală, mie îmi servesc cel mult ca diagnostic de excludere. Poveștile nu sunt extraordinare în sensul exotic al delirului și devianței, ci pentru că sunt, toate, istorii ale rezilienței. De cele mai multe ori, nu am de-a face cu întâmplări teribile și fapte eroice, ci cu mica luptă secretă în fața adversității pe care o ducem foarte mulți dintre noi. Sunt povești comune, dacă vreți, chiar dacă uimitor de diverse și nu mai puțin dramatice. După mine, aici este adevărata profunzime tulburătoare a naturii umane, în reziliența ei, nu în psihologiile abisale.

Și dacă sunt povești de zi cu zi, de ce ar fi psihiatria deosebită în vreun fel? Există mai multe răspunsuri posibile.

Unul dintre ele este asimetria relației cu pacientul. Pacienții nu îmi sunt în prealabil prieteni, ci necunoscuți, ceea ce e important pentru că eu nu fac parte încă din povestea lor. Perspectiva mea este de la început diferită. Toma d’Aquino spunea că uneori, pentru a putea aprecia un prieten, trebuie să îl privești de la distanță: cam așa e și cu psihiatria. Sigur, cu timpul, relația se schimbă, apare labirintul transferului/contratransferului (că nu sunt psihanalist nu înseamnă că sunt scutit), dar până la capăt datoria mea va fi să-mi păstrez, pe cât pot, viziunea de ansamblu. Mai mult, interesul meu nu poate fi unul estetic, ci în mod obligatoriu altruist. Nu că mă pretind o persoană altruistă – aș face eroarea fundamentală de atribuire, ci profesia mea mă obligă la un comportament altruist, ea având ca obiect interesul și binele celui din fața mea. Nu citesc o carte, ci stau de vorbă cu un om în suferință. Tocmai de aceea, poveștile pe care le aud, ca psihiatru, sunt infinit mai prețioase decât orice carte aș citi.

Efectul lor asupra mea, efect secundar, extern relației mele cu pacientul, e însă comun poveștilor din cărți și celor din viață: îmi extind trăirea și experiențele dincolo de granițele înguste ale propriei mele vieți. Pentru că sunt psihiatru, viața mea e mai bogată. Și ăsta este motivul, egocentric și egoist, pentru care iubesc psihiatria. Este un dar în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu am niciun merit ca să îl primesc și, dacă nu mă simt vinovat pentru el, trebuie să mă simt mereu recunoscător.

Și dacă am scris toată însemnarea de față e pentru că, până la urmă, nu cred că acest privilegiu trebuie să-i aparțină exclusiv psihiatriei sau domeniilor conexe. Cred că ține de un mod de a asculta lumea din jur ce poate aparține și servi oricui. Pe mine, mă obligă meseria să fiu interesat, și mă mai obligă să clasific tot ce văd în sisteme voit reducționiste, fără de care nu aș putea să fac nimic în afară de ascultat. Imaginați-vă ce orizonturi ni s-ar deschide dacă păstra interesul ăsta mereu, nu doar la serviciu, dincolo de obligații și etichete.

Acest text a fost preluat pe de site-ul lui Vlad Stroescu, specialist în psihiatrie.

Puteți citi și:

Odă bicicletei

Dependența de internet – o tulburare psihică?

Nu ne urâm copiii punct ro

Oglinda empatiei

De ce să ne pese de ceilalți?

Oxitocina, molecula încrederii

Femeile judecă empatic, bărbații pe principii

Cititorii de ficţiune devin mai empatici


4 comentarii

  1. Cuvinte mari si frumoase, as vrea sa va intreb insa ce parere aveti despre folosirea electrosocurilor in tratament. Din cate stiu eu in Romania inca se mai foloseste acest tratament…

  2. Psihologia, psihiatria (si in general medicina) au probleme serioase din cauza ca nu accepta faptul ca omul este format din doua entitati: una materiala (trupul) si una imateriala (sufletul).

    Bolile se impart in doua categorii: trupesti si sufletesti. Bolile sufletesti sint bolile pe care incearca sa le trateze psihologia (psihiatria).
    Numai ca, fiind de la bun inceput pe o pista falsa (“stiinta” nu crede in existenta sufletului), nu are metodele si principiile de gindire corecte care sa ii permita acest lucru.
    Toata vorbaria este egala cu zero, “pacientii” nu se vindeca prin iluzii sau medicamente (care afecteaza numai trupul).

    Toate bolile “psihice” sint datorate vatamarii grave a sufletului (din cauza departarii sufletului de bunul Dumnezeu). In mod normal sufletul doreste comuniunea cu bunul Dumnezeu. Daca omul nu are grija de sufletul lui, in timp, diavolul incepe sa preia controlul. Gindurile rele incep sa fie predominante si sa aiba efecte in plan material. Intrebati-l pe orice psiholog care este sursa gindurilor, ideilor, etc. O sa va raspunda ca este creierul dar nu o sa poata demonstra niciodata cum ceva material (creierul) poate sa produca ceva imaterial (ideile).

    Gindurile (ideile) provin din trei parti: bunul Dumnezeu, om sau diavol. Trebuie sa ne cultivam constiinta pe care ne-a dat-o bunul Dumnezeu pentru a ne putea mentine discernamintul (capacitatea de a distinge binele de rau).
    “Specialistii” nu o sa poata niciodata sa spuna de ce “pacientii” care sufera de “boli psihice” nu fac decit lucruri rele, de ce nu pot fi folositi la nimic bun.
    Discutiile sint mai lungi, pentru cine vrea mai mult sa studieze (si) scrierile Sfintilor Parinti referitoare la atacurile diavolesti.

    Pentru cei care vor sa se salveze: mergeti la biserica (ortodoxa) rugati-va si postiti mult, spovediti-va si impartasiti-va cit mai des, faceti binele in orice imprejurare.
    Nu uitati ca lupta pentru sufletul omului este totala, in foc continuu si fara menajamente.

    Doamne ajuta!

  3. Pingback: Despre regresie | TOTB.ro - Think Outside the Box

  4. Domnul Ovi, este foarte interesanta explicatia dumneavoastra si sfaturile pot ajuta pe multi dintre credinciosi. Intr-adevar, spovedania e gratuita si ajuta mult. Dar nu neaparat si pe cineva cu probleme psihopatologice. E bine sa tinem cont si de cauzele reale ale bolilor “sufletesti” ce pot fi tratate mai eficient cu terapie si medicamente decat cu o clisma cu apa sfintita.

Reply To Ovi Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger