De ce îmi place Zizek

Partenera mea e acum în Ljubljana și încerc să sublimez dorul de ea consumînd clipuri youtube cu Zizek, cel mai faimos sloven din toate timpurile. Zizek e un intelectual atît de celebru, încît recent a circulat un zvon global că ar fi cuplat cu Lady Gaga. Un filosof care ajunge subiect de tabloid îi face pe unii să strîmbe din nas. Mie mi se pare că, dimpotrivă, aceasta e marca importanței lui filosofice.

de Dan Sociu

 

Deci de ce îmi place Zizek?

E estic – e o mîndrie ridicolă dar am dreptul să o simt. Rock-star-ul intelectualității contemporane nu e un scrobit vestic, un rafinat ca Roger Scruton, un neamț grav ca Habermas, e un individ cu burtă și tricouri lălîi, cu un puternic accent est-european, care transpiră enorm și își șterge compulsiv nasul, dă din mîini ca și cum s-ar apăra de idei ca de muște (cum spunea Teodora Dumitru), e tot numai ticuri și bîlbe pe care și le asumă fără rest. Și ăsta e al doilea motiv pentru care îmi place de Zizek:

 

Își asumă ridicolul – nu face eforturi să-și ascundă anxietatea, o lasă pe toată la vedere. Starurile masculine din film și din muzică, revistele și studiile de psihologie evoluționistă pun presiune pe noi să fim cît mai adunați (to compose ourselves) cînd interacționăm cu ceilalți; să fim cool; să nu ne scărpinăm în cap; să gesticulăm cît mai puțin și mai calculat; să ascundem maimuța din noi; să fim civilizați. Autocontrolul ne garantează succesul. Cei mai controlați sunt și cei mai puternici. E posibil ca Zizek să fi încercat cîndva și asta și să-și fi dat seama că e prea obositor. Autocontrolul îți mănîncă din resurse. Cei mai mulți dintre noi, știind că sunt atît de anxioși, s-ar fi ascuns de ochii publicului. Zizek a făcut mișcarea inversă – s-a expus cît mai mult și și-a lăsat anxietatea la vedere. O mișcare foarte inteligentă: i-a creat un stil, o imagine originală, l-a scos din rînd. O mișcare vicleană, subversivă: dacă autocontrolul îți asigură dominația în afaceri sau în showbiz-ul cel mare, gesturile de semiretardat îi creează publicului mai intelectual, mai studențesc, cum e cel al lui Z, o senzație de superioritate și implicit de relaxare. Te uiți de sus la el, nu stîrnește competitivitatea. Nu intimidează și nu fascinează sexual. Te face să rîzi și să-l disprețuiești puțin, cu simpatie, ca pe un prof țicnit. Bancurile pe care le spune, felul în care pronunță cuvintele în engleză, gesturile și transpirația de la subsuori îți adorm vigilența: e doar un bufon, un ciudat amuzant din est. Și uite așa, cu glume, cu povești și cu inteligența evidentă îți strecoară în urechi cele mai șocante și paradoxale idei. Publicul său, cum ziceam, e oricum unul mai mult sau mai puțin de intelectuali și intelectualii sunt cam nesiguri pe ei ca bărbați/femei, altfel nu se ocupau cu cerebralitatea (la artiști, scriitori, e altfel – sex-appealul poate fi un atu). Cînd vine unul care pare și mai nesigur, se relaxează. Dan Puric e la fel, dar pentru semidocți cu aspirații. Fața și discursul lui de retardat cu părul creț îi liniștește pe auditori, n-are nimic masculin în el. Pleșu e foarte gras și deloc sexy, Liiceanu la fel și de aia sunt mai populari decît e normal pentru niște filosofi. Un intelectual prea sexy ar stîrni invidii, neliniște și nici n-ar fi ascultat cu atenție. Socrate, urîtul, cel care mima umilința, e modelul și Zizek e Socrate al videocrației. Și ăsta e al treilea motiv pentru care îmi place Zizek:

 

Rupe gardul dintre intelectuali și mase – pe la începutul secolului XX, după cum povestește John Carey în cartea sa cea mai cunoscută, intelectualii s-au gîndit să ia locul aristocrației moarte și s-au separat brutal de mase. Nietzsche a dat startul. Gustave Le Bon, care încă mai e studiat cu seriozitate în universitățile noastre, și-a teoretizat într-un pseudotratat disprețul pentru mase (și pentru femei, în același timp: masele, spunea acesta, ca și femeile, își trag plăcerea și destinul din prosternarea la picioarele bărbaților puternici). Artiștii și scriitorii care au vrut să fie și ei intelectuali în loc să fie artiști au pus în practică această separare – fantasmatică, pentru că în realitate trăiau tot aici, cu noi toți. Ceea ce se numește Cultură acum la noi e acest snobism instituționalizat prelungit mai mult decît ar fi cazul (dacă a fost vreodată cazul). Ministerul Culturii cu asta se ocupă, cu snobismul. Pînă și masele disprețuiesc acum masele și le cer intelectualilor să joace acest rol. Oameni care nu citesc mai niciodată o carte au totuși exigențe elitiste de la cărți, se supără cînd scriitorul vorbește în limba comună. http://www.jurnalul.ro/observator/mircea-cartarescu-imi-bag-p-in-regina-angliei-institutul-cultural-roman-a-tradus-asa-ceva-in-toate-limbile-pamantului-620222.htm

Zizek e primul filosof cu adevărat pop. Au mai fost și înainte de el unii dar mai mult au teoretizat filosofia pop. Zizek apare la televizor și pe youtube și vorbește fără nici o jenă despre filme ca Basic Instinct sau Kung Fu Panda din punct de vedere lacanian și nu plictisește. Lacan e și limita lui de popularitate – e totuși greu să ajungi la foarte multă lume cînd vorbești despre obiectul inaccesibil al dorinței; deși, la o adică, toată lumea știe într-un fel, dincolo de jargon, ce e aia obiect inaccesibil al dorinței. Vorbește despre Coca Cola, sex, dragoste și fericire, politică, religie și jocuri video. Ceea ce îl distinge de populiștii fără personalitate e dorința de a contraria. Și ăsta e un alt motiv pentru care îmi place de el:

 

E un contrarian – în comunism a fost dizident, în capitalism e dizident. Criticile sale vin de multe ori dintr-o perspectivă infantilă, de unde și umorul lor, ca și al lui Seinfeld: vede ceea ce știm cu toții dar ne prefacem că nu vedem. Ca orice estic călit sub propagandă, e suspicios și iritat de propaganda occidentală, pe care, spre deosebire de estici, occidentalii se prefac că vor să o creadă. Dă de pămînt, în raționamente superbe, cu toată lumea, ecologiști (pe cei care cer reîntoarcerea la natură – Zizek crede că, dimpotrivă, salvarea de dezastrul ecologic se poate face numai prin accelerarea tehnologică și prin acțiuni colective, la scară mare), vegetarieni, comuniști, liberali, democrați, atei, credincioși, budiști zen și cu el însuși, cum ar fi de așteptat la un filosof. Apără melancolia și dă de pămînt cu iehoviștii distracției, cei care-ți pun piciorul în prag și îți pretind, zîmbind larg, să-ți urmezi impulsurile (să fii tu însuți adică – Z are o problemă cu acest deziderat, cu a fi tu însuți – o fantasmă fără nici o valoare etică), cu hedonismul obligatoriu al occidentului în care trebuie să te simți vinovat dacă nu ești pe Enjoy, dacă reprimi, dacă nu-ți faci datoria de ființă orgasmatică. Și ăsta e un alt motiv pentru care îmi place de el:

 

E romantic – e romantic în sensul ăla bătrînesc, crede în dragoste, dar nu în orice fel de dragoste, nu în îndrăgosteală, nu în iubiri, crede în dragostea totală, pe toată viața. Crede, ca și Marx, că dacă ai iubit și s-a terminat, înseamnă că n-ai iubit, că te-ai înșelat; că singura formă acceptabilă a dragostei e iubirea pînă la moarte. E o idee radicală într-o societate atomizată, cu legături subțiri între oameni, care se rup după cum bate vîntul. E la fel de radicală ca ideea sa că biserica catolică, cu încăpățînarea ei de a refuza anticoncepționalele, e singura entitate etică într-o lume de valori negociabile. În același timp, Zizek e suspicios cu orice e bătut în cuie, inclusiv religia dragostei. Are curajul să pună la îndoială autenticitatea declarațiilor celor care și-au sunat partenerii din avioanele deturnate pe 11 septembrie. Poate jucau un rol, cum le cerea momentul, spune el – și aceeași suspiciune e valabilă și pentru cei 12 bărbați care s-au sacrificat pentru partenerele lor acum cîteva săptămîni la masacrul din cinematograful Aurora.
Genul ăsta de provocări se încadrează perfect în fișa postului unui filozof. Crede ce spune cînd spune că îl apreciază pe Stalin? Ce contează – n-avem nevoie de convingerile unui filosof, convingeri are toată lumea, ci de experimentele sale mentale, care pun lumea și gîndirea în lumini neașteptate. E ceea ce nu pare să înțeleagă Vladimir Tismăneanu  cînd îl acuză de iresponsabilitate și bufonerie. Și ăsta e un alt motiv pentru care îmi place Zizek:

 

E bufon dar serios – Tismăneanu se plînge că Zizek n-a rămas la scrisul cărților și s-a vîndut (îl numește – un Păunescu cu vocație mapamondică). Ce e ofticant pentru mulți e că Zizek le-a făcut pe amîndouă. Ce se vede pe ecran e numai Power Point-ul a ce face în cărți. I-am citit vreo 5, din cele nu știu cîte zeci pe care le-a scris. Sunt dense, serioase, pun probleme reale, sunt construite atent, cu efort. Sunt și multe și groase, te întrebi cînd a avut timp să le scrie, între atîtea bufonerii media (plus discursuri la Occupy, cursuri etc). Din punctul ăsta de vedere, academic, e beton, n-ai ce-i reproșa. Și tot din punctul ăsta de vedere e mai tare decît Socrate, care a pălăvrăgit la fel de mult dar n-a scris nimic.