De ce-ar fi medierea o plăcere-n plus pentru violatori

E clar pînă acum, din sondaje precum cel făcut de Ziare.com, din comentarii, din reacțiile de pe Facebook și așa mai departe, că românii au oroare la ideea medierii violului – pentru că, instinctiv, înainte de orice analiză, simțim că e mai mult decît o infracțiune sau o mîrșăvie și că violatorul e altceva decît un simplu ticălos.

 

de Dan Sociu

 

Violatorul nu e un bărbat foarte excitat care nu se poate abține, cum nu e nici un misogin îndoctrinat de o cultură misogină să disprețuiască femeile. Sînt bărbați excitați care disprețuiesc femeile și care nu fac pasul spre viol. Diferența e enormă și numai cine confundă lumea fantasmatică cu cea reală nu o înțelege. Un bărbat își poate crea, în spațiul virtual al fantasmelor, scenariul unui viol, așa cum și o femeie poate fantasma că este violată, după cum se știe și după cum a arătat-o Nancy Friday. Pasul spre realitate îl fac numai unii, și anume sociopații. Nu e nevoie de teste suplimentare pentru a demonstra că un violator e un sociopat – violul demonstrează că ești.

Este greu de descris groaza și scîrba după un abuz sexual sau un viol. După trăirea intensivă a penetrării intimității, ceea ce în sexualitate este inevitabil, aceste experiențe aparțin celor mai grele lezări ale persoanei – spune psiholgul existențial Alfred Langle, ca o concluzie a numeroaselor sale ședințe de terapie cu femei violate. Pe orice bărbat, oricît de slab empatic sau de excitat, imaginea unei femei care trăiește așa ceva l-ar face să dea înapoi înainte de a avea măcar intenția unui viol. Fantasmele sale de viol, ca și ale femeilor care au astfel de fantasme, sînt suportabile tocmai pentru că le lipsește realitatea dură și deloc sexy. Oricărui ne-sociopat, chipul îngrozit, suferind, al unei femei reale într-o astfel de situație i-ar tăia orice chef. Violatorului nu, dimpotrivă, el își găsește un suprlus de plăcere, dacă nu chiar esența plăcerii, în asta. Violatorii, de cele mai multe ori, după cum spun rapoartele criminalisticii, își plănuiesc fapta. De cele mai multe ori, o repetă. Nu există deci nici umbră de greșeală, de nebunie temporară, de demonizare. E un act rece, cu toate că, din exterior, poate părea pasional (și exact această imitație a pasiunii o caută femeile care fantasmează violul). E rece pentru că mintea sociopatului e așa, fie din naștere, fie într-un context dezumanizant ca războiul (anumite contexte modifică efectiv structura fizică a minții).

Cînd pedepsim violul cu mulți ani de închisoare, o facem și pentru protecția noastră – îl punem pe sociopatul agresiv într-o cușcă. Și mijloacele pentru a-l condamna trebuie să fie căutate cu încăpățînare maximă. Toată viața lui trebuie cercetată, toți prietenii și dușmanii, ancheta detectivistică trebuie să fie condusă ca în cazul unui suspect de terorism. Cercetătorii acestui tip de animal sălbatic ne spun că, de regulă, criminalii cu niveluri moderate de sociopatie au șanse mai mari să fie iertați de jurii sau de judecători. Observațiile lui Helinä Häkkänen-Nyholm’s și Robert Hare arată că demonstrațiile de vinovăție și remușcare ale criminalilor psihopați dau o impresie de mai mare autenticitate decît ale non-sociopaților. Sociopații sînt mai pricepuți să simuleze emoțiile și le recunosc mai ușor pe ale celorlalți, mai ușor decît individul obișnuit (ceea ce înseamnă că știu ce fac cînd îi fac un rău cuiva și că într-o întîlnire ulterioară cu victima știu pe ce butoane să apese).

Știind toate astea, să ne imaginăm ce se poate întîmpla la o mediere sau informare obligatorie sau cum se mai cheamă, cînd victima stă față în față cu un astfel de actor și manipulator perfect. Orice discuție despre dreptul victimei de a alege ar trebui să pornească de la această scenă. Violatorul nici măcar nu are nevoie de bani pentru a-și cumpăra libertatea – îi e de ajuns talentul. Și cu tot respectul pentru victimă și drepturile ei, după ce scapă, violatorul poate deveni coșmarul nostru.