De ce am renunțat la The New School of New York

5

Îmi amintesc cât de sufocantă era atmosfera chiar și pe coridoare. Caloriferele ardeau în fiecare sală de clasă și aerul era foarte greu, probabil de la sutele de respirații adunate încă de la ciclul de dimineață. Cu câteva luni în urmă, intrasem în cea mai bună clasă din cel mai bun liceu din Alexandria și asta nu fusese deloc greu. Doar că mă simțeam nefericită în cea mai bună clasă a celui mai bun liceu. Știam că nu vreau să îmi petrec timpul făcând lucruri pe care nu înțelegeam de ce le fac. Voiam să îmi văd de ale mele, de filme și de teatru și de festival. De la 15 ani, sunt unul dintre coordonatorii Festivalului Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis din Alexandria.

de Andreea Cristina Borțun

În noul liceu era mult mai cald decât în liceul din care plecasem, asta era clar. Am rezistat până la finalul zilei. Am rezistat și amenințărilor (eram o persona non-grata pentru că îndrăzneam să merg la prea multe olimpiade) și căldurii și lipsei de pregătire a profesorilor și dirigintei cu părul roșu care nu m-a plăcut încă de când a intrat în clasă. Așa că m-am întors de unde plecasem. Norocul făcea că formalitățile și actele de transfer nu se procesaseră încă. Am mai așteptat încă un semestru și am reușit să mă mut în clasa de uman a primului meu liceu, unde într-adevăr era mai frig și unde trebuia să mă trezesc de dimineață, dar unde puteam să îmi văd de treabă.

Nouă ani mai târziu, în octombrie, într-o clădire de pe 12th Street din Manhattan, mă găseam pe un coridor ventilat din plin cu aer condiționat. După doi ani în care muncisem pe rupte să strâng bani și o campanie de crowdfunding* care mă ajutase să-mi împlinesc visul, așteptam să intru în biroul advisor-ului meu academic. Eram la The New School, o universitate de elită care te fură cu nume de absolvenți ca Tennessee Williams, într-un program de master pe creative writing. Afară, un vânt puternic începuse deja să scuture străzile și toată lumea se pregătea de uraganul Joaquin. M-am așezat în fața celei care era și conducătoarea departamentului de scriere de ficțiune și i-am comunicat decizia mea. Voiam să renunț la program și voiam să știu dacă pot să fiu deschisă, cât se poate de deschisă.

A aprobat, fără să schițeze un gest. I-am spus nemulțumirile mele legate de felul în care erau coordonate cele două cursuri la care luam parte, două cursuri într-un singur semestru. Aveam un workshop de scriitură, în care trebuia să predăm două texte de ficțiune pe semestru, de maxim 20 de pagini, pe care primeam feedback; în restul timpului, trebuia să citim ce scriau ceilalți și să le dăm feedback. Al doilea curs era un seminar de literatură, “Uses of Memory”, unde aveam de citit câte o carte pe săptămână, care, teoretic, ar fi trebuit să fie dezbătută (ceea ce nu s-a întâmplat cât am stat eu acolo) și, foarte rar, de scris texte de non-ficțiune, de scurte dimensiuni. M-am plâns de numărul mic de cursuri incluse în taxa standard de școlarizare – fiecare opțional se plătea, un curs putând să aibă trei sau patru credite, iar un credit costa aproximativ 1.400 de dolari – și de implicarea superficială a profesorilor. Advisor-ul meu a încercat să găsească argumente emoționale pentru a o scuza pe una dintre profesoare, cum că sora ei era bolnavă și că poate de asta nu era suficient de atentă când ne citea textele de ficțiune, după care mi-a răspuns foarte calm că același model de două cursuri incluse în taxă îl puteam găsi și la NYU, și la Brooklyn College. University of Columbia reprezenta o excepție în sensul ăsta, dar “costă dublu și e un alt tip de investiție“.

M-a întrebat dacă mai poate face ceva pentru mine, dacă exista vreo posibilitate să îmi facă șederea acolo mai plăcută, însă a renunțat la fel de rapid, remarcând că par să fiu suficient de hotărâtă. I-am explicat cum îmi pregătisem venirea încă din 2014, cum am luptat ca să pot ajunge acolo, cât timp și energie a presupus această pregătire. Am plecat din birou împăcată, așteptând cu teamă și o urmă de entuziasm uraganul care nu a mai venit.

Într-un sistem profund competitiv precum cel american, m-am simțit mai îndreptățită și mai liniștită ca oricând să renunț. Într-o societate în care datoriile studenților pentru taxele de școlarizare depășesc un miliard de dolari, în care un candidat democrat pentru prezidențiale (Bernie Sanders), care își propune să facă învățământul public superior gratuit, este considerat mult prea progresist pentru a reuși să câștige, într-o lume în care ți se spune că toate aceste eforturi financiare pay off, eu mi-am spus că există multe alte experiențe care pay off for less. Și sunt sigură că nu o să regret asta în anii care vor urma. La final de septembrie, am fost la un picnic în Prospect Park din New York. Una dintre invitate, profesoară de film documentar la NYU, trecută prin Afganistan, cu povești felurite din anii ’80 dintr-un New York devorat de Sida, ne-a povestit reacția bunicii sale atunci când fiul ei, adică tatăl profesoarei, s-a stins din viață. Tot ce a putut să spună a fost “what a waste of an education!” Dacă vreodată vreunul din argumentele mele începe să se clatine, pot măcar să stau liniștită că nimeni nu o să spună asta despre mine atunci când o să vină timpul.

Mi-am dat seama că ceea ce simt e mai degrabă revoltă decât dezamăgire, iar revolta asta mă salvează de la statutul de victimă. Îmi doream de trei ani să ajung acolo, așa că sunt fericită că nu am rămas cu regretul unui “cum ar fi fost”. Am petrecut o lună și jumătate în New York, cel mai mult în biblioteca NYU, făcând cercetare pentru un proiect de lungmetraj, am demarat o campanie de crowdfunding care a adunat 111 susținători și 6.500 de dolari, o campanie care a arătat că se pot mobiliza resurse pentru educație și că mai mulți oameni pot face asta în Romania și, poate cel mai important, am înțeles cât de puternice sunt principiile în care cred.

Încă de când ideea renunțării a început să încolțească, și-au făcut apariția tot soiul de gânduri parazitare: cum ar fi să rămân pentru experiență, cum ar fi să rămân pentru a vedea ce o să facă New York-ul din mine, cum ar fi să aștept să treacă primul semestru și să-mi aleg alți profesori. Doar că nimic din ceea ce era etic în mine nu m-a lăsat să fac asta. Mi-am imaginat cum ar fi să mă obișnuiesc cu lucruri în care nu cred, cât de injust față de mine și față de lume ar fi să dau 12.000 de dolari pe semestru, timp de doi ani, unei instituții care nu îmi oferă educația de care am nevoie și pe care promite că o oferă, cât de iresponsabil ar fi să rămân doar pentru că renunțarea asta ar putea fi interepretată ca un eșec.

Din momentul în care am luat decizia, am putut să mă trezesc dimineața împăcată. Cred totodată că la liniștea asta a contribuit și faptul că hotărârea era cât se poate de rațională și aproape deloc emoțională. În caz că apăreau dubiile, știam că am la îndemână argumentele, iar asta făcea ca pentru mine decizia să fie corectă și nestrămutabilă.

Între episodul de la liceul-saună și masterul de la NY, în acel interval de nouă ani, am mai renunțat o dată. Cu o lună jumate înainte de finalizarea unui alt program de master, de la Bard Berlin, am pus “stop“. După un semestru fabulos cu profi de la Berkeley și Cambridge, s-au schimbat cursurile și odată cu ele și profesorii. Odată cu ei și ceea ce am primit. Acolo nu era neapărat o problemă de natură financiară, aveam o bursă aproape integrală, însă am simțit că nu mai merita. În primul rând ca timp. Am decis să mă întorc și mi-am promis că o să regizez un film. În anul care a urmat, am regizat două (Blue Spring și Lovelocker), iar primul din ele a ajuns la Toronto International Film Festival. O producție cu un buget de 500 de dolari, filmat în Alexandria, care mi-a demonstrat că lucrurile se pot face la fel de bine și din România, fără să ai în spate o școală de 20.000 de dolari. Poate cel mai mult din timpul petrecut la New York l-am dedicat bibliotecii NYU, Elmer Holmes Bobst. Voiam să citesc mai mult de o carte pe săptămână (cerința de la școală), așa că am început încă din prima săptămână un proces de documentare pentru ceea ce sper eu că va fi primul meu lungmetraj ca regizor. Acum asta e noua promisiune pe care mi-am făcut-o, odată cu această revenire.

Sunt sigură că o să mă întorc acolo, la New York. În vizită. Și o să găsesc poate răspunsuri. Pentru că după experiența asta, plec mai degrabă cu întrebări: de ce își târșâie asiaticii încălțările de podea atunci când merg, de ce zâmbesc atât de rar, de ce fetele par că se ceartă atunci când își vorbesc una alteia, de ce oamenii străzii au smartphone-uri și cum intră ei la metrou, oare își cumpără cartele de 116$/lună, de ce toate prețurile sunt afișate fără taxă, de ce oamenii țipă unii la alții atunci când își ating umerii într-o intersecție?

Așa că am plecat ca să am de unde să mă întorc, după cum mă parafraza colegul meu Alex Ion în discursul lui de crowdfunding, mai conform decât și-ar fi imaginat la momentul ăla. Poate că treaba asta cu renunțarea nu e decât o chestiune care ține de semnul zodiacal sub care m-am născut: un pas în față, doi înapoi. Sau poate că pur și simplu, intrinsec, renunțarea nu e decât o decizie și nu e nici dificilă și nu e nici un eșec dacă e for all the right reasons. Nu cred că există decizii fundamental proaste, cred că există consecințe care pot crea regrete pe termen mediu sau lung, dar în definitiv fiecare știe mai bine decât oricine, probabil că undeva pe la 90% din timp, ce are de facut.

* Toți donatorii la campania de crowdfunding deshisă pe IndiegogoLife vor fi contactați în scopul returnării donațiilor.

Andreea Cristina Borțun are 25 de ani și e scenarist, regizor de film și co-președintele Festivalului Național de Teatru Tânăr Ideo Ideis, pe care îl organizează de 10 ani în Alexandria.


5 comentarii

  1. deci ai renuntat cu o lună jumatate înainte de finalizarea unui alt program de master…. nu crezi ca ai impresia ca timpul tau e prea pretios? o luna si jumatate?! dar ce se intampla cu restul timpului la masterat pe care l-ai pierdut… makes no sense. m-ai pierdut!

  2. Eu n-am înțeles ce vrei de la cititorul tău.Să-ți laude CV-ul romanțat…Să-ți aprobe plecarea dintr-o scoală care nu merita asa un geniu ca tine… E o destăinuire? E o declarație? E o morală?
    Tot ce am înțeles e ca ai abandonat doua scoli americane bune,una fiindcă ai avut tu o revelație,cealaltă fiindcă nu-ți oferea educație de toți banii ( de parca ai putea cuantifica asta , de parcă ei sunt datori sa scoată din tine un soi de Llosa și de parca n-ar conta doar țidula care specifică faptul că ai absolvit-o) și ca ai rămas tu cu mirarea asta a faptului că-și tîrșîie chinejii pantofii.
    Poveste asezonată cu fraze de genu’ : “intrasem în cea mai bună clasă din cel mai bun liceu din Alexandria și asta nu fusese deloc greu. Doar că mă simțeam nefericită în cea mai bună clasă a celui mai bun liceu”.
    Si ca, deși tu ai nu-ș’ ce filmulețe la activ și ai făcut nu-ș’ ce festival, directoru’ scolii n-o picat în genunchi implorîndu-te să mai rămai,
    Da’ eu sunt mai tolomac, asa ca e foarte posibil sa-mi depasesca intelectul.

  3. Adriana Bartha on

    Bravo, bravo, bravo! Pentru visul implinit (de a ajunge in America, cu zdroaba aferenta), pentru o decizie inteleapta (concordanta cu ce ai SIMTIT tu, nu altii) si pentru invatatura de minte care, iata, functioneaza ca o pereche de aripi in plus :-)) Esti foarte tare!

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger