Când trebuie să mergi undeva (unde ai oră fixă de ajuns) şi ai o distanţă oarecare de parcurs, cum ar fi o jumătate de kilometru sau mai mult, te îngrijorezi că s-ar putea să întârzii: începi să alergi sau să mergi cât de repede poţi, apoi de opreşti şi mergi din nou la pas normal, apoi iar mai repede şi tot aşa. De ce te opreşti?N-ar fi mai bine să fugi tot drumul?
Ştiinţa spune că nu. Un studiu realizat de cercetători de la Universitatea Ohio (SUA) a testat teoria potrivit căreia oamenii combină mersul cu alergatul în mod inconştient, pentru a ajunge acolo unde trebuie să ajungă. Astfel, ne mişcăm într-o manieră care să reducă la minim consumul de energie, spune coordonatorul studiului, Manoj Srinivasan. El a testat teoria cu ajutorul a 36 de persoane, supuse unui efort fizic real: au avut de acoperit o distanţă de aproximativ 122 de metri într-un timp anume şi cu un cronometru la dispoziţie. Dacă timpul de sosire era foarte scurt, toţi fugeau. Dacă aveau două minute la dispoziţie, mergeau. Dacă timpul era mai puţin de două minute, dar nu prea scurt, amestecau mersul cu alergatul.
Concluzia este că a mixa mersul cu alergatul este o tehnică bună atunci când ai un timp intermediar de a ajunge într-un loc. „E ca o zonă crepusculară, unde nu ai nici timp nelimitat, nici nu trebuie să ajungi acolo acum”, consideră autorul studiului. Abilitatea de a alterna cele două modalităţi de a ne deplasa este veche şi le era de folos şi strămoşilor noştri, se pare. „Este un argument evoluţionist, în esenţă. Un om preistoric, în căutarea hranei, dorea să se mişte într-un fel care să îi conserve energia pentru vânătoare, să nu rămână fără suflu ori să poată fugi de prădători”, explică cercetătorul. Studiul său a fost publicat în revista Journal of the Royal Society Interface, dar nu răspunde întrebării cum anume facem acest schimb de modalitate de deplasare.
Sursa, foto şi mai multe detalii: National Geographic