Dana Bates – Americanul care a deschis Noi Orizonturi în Valea Jiului

1

După ce stai de vorbă cu Dana Bates, îți vine să ieși pe stradă și să faci fapte bune. Te molipsește prin verva cu care povestește cum încearcă prin educație comunitară să-i convingă pe tinerii din Valea Jiului să renunțe la pasivitate și mâncat semințe în fața blocului, sau despre importanța binelui comun. De 12 ani locuiește alături de familia sa la Lupeni, unde a pus bazele Fundației Noi Orizonturi, una dintre cele mai active organizații din România când vine vorba de cultivat spiritul civic. Originar din Texas, Dana a lăsat la o parte cariera de pastor baptist, pentru a-și construi propria misiune într-o zonă minată din punct de vedere social.

Între timp, în tabăra Viața pe care a deschis-o la Straja vin anual peste 500 de copii, cei mai mulți întorcându-se acasă mai puțin indiferenți la problemele din jur, iar celor 150 de cluburi IMPACT din România li s-au adăugat altele, în țări precum Republica Moldova, Honduras sau SUA. Se declară mai degrabă un om al ideilor și, deși Lupeni nu e tocmai locul perfect pentru cei cu interese academice, lucrează la un doctorat despre imporanța religiei pentru dezvoltarea comunitară, mai ales în țările postcomuniste. De câțiva ani e ortodox botezat și e oricând gata să-ți dea citate din Dumitru Stăniloae. Cunoaște, de altfel, foarte bine, cuvinte ca șmecher sau mizerie și, desigur, proverbe ”tradiționale” ca Ești așa de prost că nici de furat, nu furi.

Ce făceați înainte de a veni în România? Erați interesat de educație, de programe sociale?

Studiam teologie baptistă și voiam să devin pastor, dar devenisem însă oarecum dezgustat de lipsa de inițiativă a creștinilor și a reprezentanților altor religii. Eram, de asemenea, implicat într-un program spaniol de adventure, care se numea La Vida: mergeam în sălbăticie, descopeream ce înseamnă o comunitate, munceam din greu, ne chinuiam cu rucsacii pe munți, găteam împreună și ne împărtășeam viețile. A fost o experiență transformatoare.

Cum ați ajuns în România și de ce ați ales să vă stabiliți aici?

Mai târziu, soția mea și cu mine am pornit cu rucsacii în spate într-o călătorie prin Europa și așa am ajuns în România, unde părinții mei aveau un orfelinat, unde ajunseseră la un moment dat să adăpostească vreo 150 de copii. Am fost într-o excursie la Sinaia, unde m-am îndrăgostit de munți, iar pe de altă parte, vedeam peste tot copii fără nicio preocupare. Așa se face că, într-o noapte, când stăteam într-un apartament din București, am trezit-o pe soția mea și i-am spus: ”Brandi, am putea începe un program La Vida chiar aici, în România!”. Ea mi-a spus că sunt nebun și că ar trebui să mă culc la loc, după care ne-am întors în SUA. Dar ideea aceea nu-mi dădea pace și, până la urmă, după doi ani în care ne-am tot gândit, ne-am decis să încercăm. Iar de-atunci am rămas aici. Înainte de anii 2000 mai venisem de câteva ori în prospecție în România, iar la un moment dat, prin intermediul UNESCO, am întâlnit pe cineva de la Parcul Național Retezat, unde, până la urmă, ne-am stabilit.

Cum arăta Valea Jiului la finalul anilor 90?

Când am ajuns în Valea Jiului, eram foarte naiv: îmi imaginam că România este acest loc minunat, neîntinat. În realitate, am descoperit cum comunismul reușise să distrugă, prin lipsa unei preocupări reale pentru mediu, o mulțime de locuri. Când am mers pentru prima dată la Lupeni, era o zi cenușie și rece, foarte îmbâcsită – trebuie să ținem cont că acum, Lupeniul este un paradis față de acea perioadă. Străzile erau pline de gunoaie, de 10 ori mai mulți câini vagabonzi și mult mai mulți bețivi. Recunosc, am plâns când am ajuns acolo.

V-a fost frică de ceva când ați ajuns în acel loc, unde urma să deschideți programul Viața?

Nu, deși poate ar fi trebuit să-mi fie. Comunismul i-a transformat destul de mult pe oameni: nu i-a făcut răi, dar i-a făcut kind of șmecheri, astfel încât să poată fenta sistemul pentru subzistență. Am auzit zicători de genul ”E prea prost să fure” sau ”E așa de leneș, că nici de furat nu fură”, ceea ce m-a făcut să-mi pun întrebări, însă, după ani buni de analiză, am constatat că aceste zicători chiar aveau un sens real în acele contexte. E important să vezi că în spatele apatiei unor oameni stau ani mulți de manipulare și coerciție. De altfel, când am exportat programul IMPACT în țări ca Honduras,  am constatat că acolo nu trebuie să facem mai nimic și că lucrurile merg de la sine, spre deosebire de România, unde a trebuit să contribuim la construirea unei deschideri pentru voluntariat.

Cum e viața la Lupeni ? Aveți prieteni, vă înțelegeți bine cu oamenii din zonă?

Din 1999 locuiesc alături de familia mea în Lupeni. Inițial, am stat într-un bloc înfiorător, foarte murdar și plin de țânțari tot timpul anului, datorită subsolurilor necurățate din vremuri imemoriale. Full of mizeria. Acum cinci ani însă, o doamnă ne-a ajutat cu o strângere de fonduri, pentru a ne putea cumpăra o casă, unde să ne putem descurca mai bine. În ceea ce-i privește pe oameni, sunt mulți oameni care, indiferent ce și cât ai face, sunt convinși că o faci doar pentru a-ți urma propriul interes – ”vor să profite de noi”, ar spune ei. Cu această categorie de oameni nu cred că trebuie să insiști foarte mult. Pe de altă parte, sunt oameni care vin să-mi strângă mâna și-mi arate respect. Eu sunt cumva un om al ideilor, iar Valea Jiului nu e tocmai un loc foarte potrivit pentru astfel de preocupări. În același timp, am inițiat un schimb de studenți cu niște colegii americane, iar de fiecare dată când primim la noi studenți ne bucurăm foarte mult de prezența lor.

Care a fost primul pas al Programului Viața, prin care Noi Orizonturi și-a început activitatea în România?

Primul parcurs de frânghii al taberei de aventură  Viața a fost construit în 1999, iar construcția lui a fost în sine o poveste. Locuiam pe atunci într-un campus studențesc și i-am convins pe niște prieteni să mă ajute la strângerea de fonduri. S-au dus fiecare pe la parohiile pe care le știau sau la cluburile Rotary din care făceau parte, iar la sfârșit strânsesem vreo 10.000 de dolari, ceea ce nu e o sumă prea mare. Dar cu ei am reușit să ajungem aici și să construim primul traseu de frânghii folosit în adventure camp-ul Viața. Culmea e că, nu știu nici eu cum, am reușit să-i conving pe niște profesioniști de top să mă ajute la construcția lui, iar traseul propriu-zis a fost realizat de un inginer american de vârf, care a venit în vacanță să lucreze ca voluntar la ceea ce avea să fie Viața. Am reușit chiar să obținem transportul gratuit al materialelor, iar acum, uitându-mă în urmă, nici eu nu-mi dau seama cum am reușit.

Am construit tabăra în 1999 și ne-am întors în SUA, unde am închiriat o furgonetă și am plecat să strângem bani de la oameni dispuși să sponsorizeze un program Viața pentru copiii din România. Scopul nostru era să primim 500 de copii în tabăra de la Lupeni, scop pe care l-am atins, iar de atunci, în fiecare vară, găzduim 500-700 de copii. Între timp, tabăra și-a construit o reputație foarte bună și, în virtutea unor parteneriate cu organizații mari, cum ar fi World Vision sau Dinu Patriciu, a reușit să devină un reper.

Ce alte programe derulează Noi Orizonturi?

Din 2002 însă am început să ne concentrăm și pe alte programe, cel mai important fiind cluburile de inițiativă pentru tineri IMPACT, inspirat din așa numitul învățământ prin serviciu în folosul comunității. Înainte de el, existaseră mai multe programe de educație civică în România, însă majoritatea fuseseră concepute în spațiul occidental, pe când în România nu exista o mentalitatea foarte deschisă și obișnuită cu voluntariatul.  Ce am făcut la IMPACT a fost să combinăm spiritul civic cu învățământul distractiv, cu jocuri amuzante de teambuilding, care să-i cointereseze pe tineri. Dacă am fi pornit cu inițiative de genul ”Cine vrea să adune gunoaiele din comunitate?”, nu s-ar fi oferit nimeni. Astfel, i-am ajutat să socializeze prin aceste jocuri, iar valorile, odată internalizate, i-au convins pe mulți dintre ei că e important să contribuie la binele comun. Au ajuns să învețe lucruri importante pentru viața cotidiană, de la abilități antreprenoriale și de comunicare,  până la dezbateri și noțiuni de managementul proiectelor, un aspect esențial care nu se predă în școlile publice.

 

 

IMPACT a apărut ca o continuare firească a programului Viața, de unde copiii se întorceau în orașele lor, fără să-și poată pune în aplicare cele învățate. În Valea Jiului, de pildă, nu exista niciun fel de activități pentru tineri, astfel încât mai toți stăteau în fața blocului mâncând semințe. Acum sunt mai detașat, mai puțin patologic implicat în aceste lucruri, însă pe atunci, de fiecare dată când vedeam un copil care arunca gunoi pe stradă, îmi asumam eu responsabilitatea pentru acel act. O atitudine deloc sănătoasă, însă între timp m-am mai temperat. Primele cluburi IMPACT au fost construite în Lupeni, unde situația era foarte tristă, însă ne-am dat seama că acesta era un mare incubator social: o mină de aur găsită într-o mină de cărbune. Dincolo de lucrurile pe care le învață în aceste cluburi, tinerii găsesc la IMPACT o familie de care au nevoie, un mediu în care să se poată exprima și unde să fie ascultați.

Cum a evoluat fundația dumneavoastră? Cum v-ați descurcat cu banii?

Cu ajutorul unor granturi mai mici, am reușit să atragem atenția organizațiilor mai mari, astfel încât am obținut de la Nokia o finanțare de 750.000 de dolari, pentru trei ani. Programul lor de aplicație a fost extrem de transparent, iar noi am concurat cu unele dintre cele mai vizibile și puternice organizații din România, însă, când au văzut proiectele pe care le făceau tinerii din programele noastre, am câștigat.

Cele mai multe dintre sursele de finanțareau fost străine sau române?

La început, cea mai mare parte a finanțărilor erau din surse străine, dar pe atunci și bugetul nostru era mic. Acum, cam o treime din finanțări provin din SUA, urmate de cele oferite de Uniunea Europeană și abia apoi sursele locale.

S-a obișnuit lumea din România să facă donații și sponsorizări pentru astfel de cauze?

Fenomenul donațiilor și finanțările în România a crescut, însă competiția pentru acești bani s-a multiplicat de vreo zece ori. Dacă odată puteai face un bal de fundraising, acum sunt foarte multe baluri cu același scop. La fel se întâmplă și în campaniilor de donații prin SMS – acum avem o astfel de campanie foarte bună, dar nu sunt prea mulți dispuși să tasteze un număr ca să ofere 2 euro. Piața pare oarecum saturată, iar organizația noastră trece printr-o perioadă foarte dificilă. În parte, acest lucru se datorează extinderii noastre și faptului că o parte dintre sursele pe care mizam, cum ar fi fondurile structurale, nu mai sunt disponibile. Încercăm să ne orientăm acum mai mult spre teambuilding și avem în vedere alte granturi, dar care se află la orizont. Problema principală în ONG-uri este faptul că trebuie să investești foarte mult timp și energie pentru a-i convinge pe oameni și să mergi pe mai multe piste, neștiind pe care dintre ele te poți baza. Nu cred că oamenii înțeleg de fapt cât de greu e să activezi în sectorul nonprofit.

 

 

Cum ați reușit să vă construiți o echipă așa de numeroasă și așa de implicată? V-a fost greu să-i găsiți pe acești oameni?

Mă interesează foarte mult problema capitalului social într-o comunitate – impactul încrederii într-un anumit context social. Am colaborat cu profesorul clujean Gabriel Bădescu, iar prin el vestea despre organizația noastră a ajuns la studenți: așa am ajuns să lucrăm cu Diana Certan. Eu sunt mai degrabă un om de litere, un filosof, un învățat. Când vine vorba de transpunerea în practică a ideilor, nu sunt persoana cea mai potrivită. Așa că, încet, încet, ne-am stabilit o echipă fixă pornind tocmai de la calitățile acestor oameni – am încercat mereu să nu îmi las egoul să intervină și să acționez după morala că ar trebui să angajezi mereu oameni mai buni decât tine. Pe cei mai mulți dintre ei i-am cooptat în echipă după ce au lucrat în tabere – sunt oameni care emană un anume tip de energie încât te conving. E important, de asemenea, să ai încredere în oameni și să le oferi libertate de mișcare.

 

 

În ce fel vi se pare că s-a schimbat Valea Jiului de când ați venit și până acum?

Să vă dau un exemplu: la Straja, e un tip care în anii 90 avea singura cabană de acolo. Și acest tip urăște maghiarii, astfel încât noaptea se furișa în camerele turiștilor maghiari și îi speria cu un topor sau cu ce avea la îndemână, uneori îi dădea chiar afară în toiul nopții. Partea bună a capitalismului este că, odată cu apariția concurenței, a trebuit să renunțe la aceste obiceiuri. Lucrurile se schimbă și, de pildă, oamenii de la primărie te tratează mai bine, sunt mai respectoși ș.a.m.d. Partea lui întunecată pornește tot din competiția acerbă, iar cel mai bun exemplu este cel al SUA. Există însă și modele capitaliste reușite, cum ar fi țările nordice ca Suedia.

Copiii dumneavoastră, care s-au născut în România, merg la școala din Lupeni?

Briana merge la grădiniță în Lupeni, unde se simte foarte bine. Deși învățământul de stat nu e tot timpul cel mai bun, în orice oraș al României vei afla unde e cel mai bine să-ți duci copilul. Are, de asemenea, un meditator care vine la noi de 3-4 ori pe săptămână, pentru lecții private, pentru că, datorită faptului că nu stăpânește la perfecție limba română, tinde uneori să fie pasivă. Fiul meu, Gabriel Matei, are doi ani și deja vorbește romgleză.

Vă faceți teza de doctorat pe o temă legată de ortodoxie și dezvoltare comunitară. Credeți că bisericile ortodoxe din România sunt îndeajuns de implicate în viața comunității?

Putem critica instituțiile religioase că nu sunt foarte implicate din punct de vedere social, dar dacă vom le vom compara cu lumea companiilor, vom vedea că sunt mult mai devotate comunităților decât corporațiile. Dar nu trebuie să uităm impactul comunismului asupra structurilor religiilor. Teza mea de doctorat tratează tocmai impactul instituțiilor religioase în dezvoltarea comunităților, mai ales în țările postcomuniste. E drept, ortodoxia nu se pricepe cel mai bine la aplicarea practică, dar cadrul său teoretic pentru acțiune socială este clar superior celui protestant, de pildă.

 

 

Premisa lui Dumitru Stăniloae, pe care îl consider un gânditor foarte profund este că mântuirea pornește de la faptul că Dumnezeu a înzestrat creația cu anumite puteri, iar scopul este acela de a actualiza acest potențial din natură. Nu cred să știu vreo teologie mai umanistă decât atât. Amartya Sen, laureatul Nobel, cu care îl compar pe Stăniloase în teza mea de doctorat, vorbește despre un lucru similar, numindu-l însă abordarea capabilităților. Teoriile lui Sen, care sunt în spatele unor strategii de dezvoltare ale Națiunilor Unite, sunt foarte apropiate de ortodoxismul despre care vorbește Stăniloae.

 

Dacă nu sunteţi indiferenţi faţă de tineri, educaţie şi comunitate puteţi investi alături de Fundaţia Noi Orizonturi în tinerii de IMPACT. Puteţi susţine continuarea Programului IMPACT în 2012 şi educaţia tinerilor din România donând 2 Euro prin sms la 8822. Număr valabil în reţelele Orange şi Vodafone. Nu se percepe TVA. Numere de relaţii cu clienţii, tarif normal: 0757 582 124 (Orange) şi 0721 578 163 (Vodafone). Program de funcţionare de luni până vineri între orele 09:00 şi 18:00.

Programul IMPACT (acronim de la Implicare, Motivare, Participare, Acţiune, Comunitate, Tineri) este un program educaţional extracurricular derulat de Fundaţia Noi Orizonturi în peste 140 de şcoli. Cluburile IMPACT combină învăţarea, distracţia şi serviciul în folosul comunităţii pentru a ajuta tinerii să-şi dezvolte abilităţi de viaţă şi angajabilitate. Implicându-se săptămânal în activităţile Cluburilor IMPACT, tinerii au posibilitatea să se dezvolte în patru domenii cheie: cetățenie activă, angajabilitate, antreprenoriat social şi leadership. IMPACT îi ajută pe tineri să devină agenţi ai schimbării, capabili să-şi transforme propria viaţă şi comunitatea în care trăiesc în mod pozitiv. Având la bază o strategie de învățare prin experienţă, IMPACT foloseşte pedagogia serviciului în folosul comunităţii pentru a combate apatia civică şi a încuraja tinerii să devină cetăţeni activi şi implicaţi pentru binele comun. Programul IMPACT este recunoscut ca model de bună practică de experţi internaţionali în domeniul dezvoltării tinerilor şi a fost replicat la nivel internaţional, 12 cluburi IMPACT fiind deschise în Honduras, 4 în SUA, şi 4 în Republica Moldova.

Fundaţia Noi Orizonturi (FNO) – înfiinţată în anul 2000 – este o organizaţie non-guvernamentală cu sediul în Lupeni, judeţul Hunedoara. Misiunea Fundaţiei Noi Orizonturi este de a promova modele de educaţie prin experienţă de calitate, dezvoltând abilităţi de viaţă în rândul tinerilor, ca o strategie de dezvoltare durabilă a societaţii. FNO derulează programe de educaţie nonformală la nivel naţional şi internaţional, adresate cu precădere tinerilor cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani. FNO a creat două programe naţionale de educaţie nonformală pentru tineri: Programul VIAŢA (un program de educaţie prin aventură, constând în tabere anuale pentru copii în staţiunea Straja) şi Programul IMPACT (cluburi de iniţiativă comunitară pentru tineri). Metodele de lucru utilizate în cadrul programelor FNO sunt educaţia prin serviciu în folosul comunităţii (service learning) şi educaţia prin aventură (adventure education). În 2006 Fundaţia Noi Orizonturi a primit diploma de excelenţă din partea Autorităţii Naţionale pentru Tineret, ca recunoaştere a meritelor Programului IMPACT, iar la Gala Premiilor în Educaţie 2010 a primit premiul doi la secţiunea „ONG-ul anului în domeniul educaţiei” pentru excelenţa programelor educaţionale dezvoltate. Pentru mai multe informaţii despre programele FNO, vizitaţi: www.noi-orizonturi.rowww.tabara-viata.rowww.facebook.com/FundatiaNoiOrizonturi.

 

 

 


Un comentariu

  1. felicitari pentru articol, bine scris! ca unul dintre cei care am lucrat aproape de Dana si in programele FNO la Viata si IMPACT, nu-mi ramane decat sa imi exprim sustinerea neconditionata fata de acesti oameni! am fost acolo si tot ce fac este adevarat! ma vad chiar cocotat pe acel WC din padure!

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger