Dacian Cioloș: “Analizăm o posibilă simplificare a normelor comune pentru micii producători”

2

Ca încheiere a serialului despre lapte de pe TOTB, am stat de vorbă cu Comisarul European pe Agricultură, Dacian Cioloș, despre situația actuală atât din Europa, cât și din țară, despre ce este de făcut și despre perspective. Comisarul e conștient de greutățile producătorului român, însă crede că este nevoie de un sistem de norme care sunt menite să dea încredere consumatorilor. Chiar dacă tendinţa birocraţiei este să complice lucrurile şi, de multe ori, normele europene sunt îngreunate de prevederi naţionale care vin să le “completeze” sau să le interpreteze defavorabil pentru anumite categorii de producători şi în avantajul altora, acest lucru poate fi rezolvat cu o legislație simplificată. Citiți ce măsuri propune comisarul și ce avem de făcut noi pentru a fi competenți la nivelul UE.

de Magor Csibi

Credeţi ca politicile actuale ale UE privind siguranţa alimentelor şi procesarea laptelui îi ajută sau îi încurcă pe producătorii din România?

Ce spuneţi dumneavoastră e ca şi cum ai întreba dacă interdicţia de a parca pe trecerea de pietoni sau de a trece pe culoarea roşie a semaforului îi încurcă sau îi ajută pe şoferi. Vorbim de o legislaţie care are un anumit sens. Când nu are sens, ea poate fi adaptată sau modificată, aşa cum ştiţi şi dumneavoastră din experienţa de membru al Parlamentului European.

Ştiu care sunt greutăţile cu care se confruntă producătorii de lapte din România. Totodată,   ştiu la fel de bine că politicile europene privind siguranţa alimentelor există pentru că asta cer cetăţenii – alimente sigure, sănătoase, de calitate! Rolul acestor politici este în primul rând de a da încredere consumatorilor.

Măsurile care îi sprijină pe producătorii români să răspundă aşteptărilor consumatorilor sunt bune pentru că îi pregătesc mai bine pentru piaţă – dacă producătorii vor şti să se folosească de respectarea acestor norme în promovarea produselor lor, spre exemplu.

Pe de altă parte, nu sunt adeptul modelelor unice. Europa nu arată la fel peste tot. Agricultura nu se poate face la fel peste tot.

În România, când vorbim despre producătorii de lapte, în 99% din cazuri vorbim despre ţărani care au mai puţin de 10 vaci şi care vând mai mult de jumătate din producţie direct către consumatori.

Dacă vorbim despre politici publice care oferă o şansă egală tuturor celor care îşi caută un loc pe piaţă, cred că politicile europene trebuie să ofere răspunsuri ajustate nevoilor şi capacităţii micilor producători, fără să facă rabat de la normele de siguranţă alimentară.

De altfel, există deschidere în acest sens şi se întrevăd posibile soluţii. În urma unor discuţii  cu comisarul Dalli, responsabil de sănătate şi protecţia consumatorilor – cu care am venit în ţară anul trecut – am dat în lucru un proiect care să ducă la o eventuală simplificare a acestor norme pentru micii producători, de exemplu, pentru cei care fac produse tradiţionale si vând producţia la nivel local. De asemenea, mai putem da o mâna de ajutor măcar cu clarificarea şi promovarea unor derogări deja existente în legislaţia europeană, care să vină în sprijinul micilor producători, inclusiv a micilor producători şi procesatori de lapte.

Credeţi ca politicile actuale ale UE garantează un cadru competiţional corect între producătorii din diversele state membre UE? Cât de mult influenţează această competiţie subvenţiile directe, la vedere şi ascunse sau diversele scutiri și politici de sprijin?

Da, obiectivul politicilor europene comune, aşa cum este şi politica agricolă, este să asigure un cadru competiţional corect în interiorul Uniunii Europene, sau să-l corecteze atunci când nu este corect. Existenţa acestei politici, care permite Comisiei Europene să verifice şi să aprobe inclusiv cererile de ajutoare de stat date producătorilor, asigură coerenţa pieţei comune. Nu putem avea o piaţa comună reglementată prin politici naţionale, cu subvenţii date de statele membre în funcţie de puterea lor financiară.

Nu spun că lucrurile sunt perfecte.

Politicile publice europene în vigoare azi sunt într-o bună măsură rezultatul contextului istoric în care au fost create, context definit de statele care erau membre ale UE la acea vreme. Dacă vorbim de politica agricolă comună, măsurile pe care le aplicăm acum decurg, în cea mai mare parte, din ultima mare reformă, începută undeva în 1999 şi încheiată în 2003. Gândiţi-vă cum arăta Europa atunci. Gândiţi-vă unde era România în 1999 şi cum ne raportam atunci la perspectiva aderării la UE. Gândiţi-vă care era nivelul de înţelegere pe care vechile state membre îl aveau faţă de problemele cu care se confruntă ţările din Est.

În privinţa politicii agricole comune, avem nevoie de un sistem nou, echilibrat, aplicabil unei Europe cu 27 de state membre, cu forme diverse de agricultură, cu probleme specifice. Unul din principiile cheie ale reformei pe care am lansat-o este echitatea. O împărţire echitabilă a sprijinului în cadrul politicii agricole comune asigură o competiţie corectă între producători. Asta nu înseamnă că toţi fermierii vor primi aceeaşi sumă de bani. Dar pentru toţi se vor aplica aceleaşi criterii.

Sigur, aceste lucruri nu se pot schimba de la sine, de exemplu, cu România stând pe margine şi criticând. Pe de altă parte, chiar dacă cu un comisar român la agricultură nu se va face primăvară, vremea se va “încălzi” totuşi  un pic.

De ce credeţi că e nevoie ca şi fermierii din România să se alinieze la standardele impuse de UE? Este mai degrabă o problemă de legislaţie internă sau de finanţare?

Vorbim din nou despre piaţa comună europeană, despre norme comune. Aplicarea normelor de calitate şi de siguranţă alimentară costă şi se reflectă în final în preţul produsului care ajunge la consumator. Nu putem avea o competiţie corectă pe o piaţă comună unde unii producători respectă aceste norme iar alţii nu.

Totodată, aceste norme sunt cele care dau încredere consumatorului în produsul pe care îl cumpără. Avem o responsabilitate faţă de consumatorii europeni. Ca să intre pe piaţă, produsele trebuie să respecte un set minim de norme de siguranţă alimentară.

Pe de altă parte, vă spuneam mai devreme că analizăm o posibilă simplificare a acestor norme pentru micii producători. Pentru asta avem însă nevoie şi de sprijinul statelor membre. Nu întotdeauna aceste standarde sunt impuse de Uniunea Europeană. Tendinţa birocraţiilor este să complice lucrurile şi, de multe ori, normele europene sunt complicate de prevederi naţionale care vin să le “completeze” sau să le interpreteze defavorabil pentru anumite categorii de producători şi în avantajul altora.

În ceea ce-i priveşte pe producătorii români, este desigur şi o problemă de acces la finanţare, dar acest lucru se întâmplă pentru că nu poţi sa ceri bani publici fără să oferi ceva în schimb. În cadrul reformei politicii agricole comune avem în vedere şi o simplificare a procedurilor prin care fermele mici, orientate către piaţă, vor primi banii europeni. Vom merge probabil pe varianta acordării unor sume forfetare, printr-o procedură mai uşoară, mai puţin birocratică. Aceste măsuri vor fi completate cu un sprijin mai ţintit pentru modernizarea acestor ferme în cadrul programului de dezvoltare rurală. Asta este ce putem face la nivel european. Este însă şi o chestiune de politici naţionale şi de deschidere a băncilor spre a sprijini aceste ferme.

Ce iniţiative a promovat CE pentru a evita decalajul mare dintre preţul primit de producători şi preţul de raft al produsului finit? Cum se poate reduce aceasta diferenţă şi cum pot fi producătorii protejaţi?

Comisia Europeană şi statele membre au tras o serie de învăţăminte după criza pieţei laptelui din 2009, învăţăminte care stau la baza pachetului de măsuri pentru îmbunătăţirea stabilităţii în sectorul produselor lactate pe care l-am lansat în decembrie anul trecut.

În primul rând propunerea prevede elaborarea, înaintea livrării  a unor contracte scrise între producătorii şi procesatorii de lapte, care să conţină detalii referitoare la preţul, calendarul, volumul şi durata livrărilor. Aceste contracte sunt opţionale, însă statele membre pot decide să le facă obligatorii.

În al doilea rând, propunerea prevede posibilitatea ca fermierii să negocieze aceste contracte colectiv, prin intermediul organizaţiilor de producători. Este o măsură care, practic, pune organizaţiile de producători pe picior de egalitate cu întreprinderile de produse lactate. Pentru a menţine o concurenţă corectă în cadrul sectorului există limite cantitative, iar în România poate fi negociată astfel până la 33% din producţia de lapte destinat pieţei.

În al treilea rând, propunerea prevede norme europene specifice pentru organizaţiile interprofesionale, care ar putea juca un rol important în cercetare, îmbunătăţirea calităţii produselor, diseminare de bune practici în materie de metode de producţie. Mai mult, masurile propun furnizarea cu regularitate a informaţiilor cu privire la volumele de lapte crud livrat. Acest plus de transparenţă va duce la o mai bună cunoaştere a producţiei şi o mai bună monitorizare a evoluţiilor pieţei.

Toate aceste prevederi vor duce la întărirea poziţiei producătorilor pe filiera laptelui, lucru care ar trebui să se reflecte într-un preţ corect la raft dar şi într-un preţ corect primit de producător.

Ca un bun cunoscător al realităţilor româneşti, de ce credeţi ca e nevoie în România pentru a putea salva industria laptelui şi a nu mai pierde din producători? Care sunt pârghiile cele mai eficiente?

Structura sectorului laptelui în România arată foarte diferit de ceea se întâmplă în alte state membre, cu un sector al laptelui care a trecut deja prin procese de restructurare. Un sfert din cei peste 400.000 de producători de lapte produc pentru autoconsum. Numărul celor care produc şi pentru piaţă a scăzut cu aproape o treime din 2007 până acum. 99% dintre ei au mai puţin de 10 vaci şi mai mult de jumătate din lapte este vândut direct către consumator. Nu spun că e bine sau e rău. E o realitate. În România sunt producători mulţi, cu o capacitate economică scăzută, cu venituri mici, cu acces greu la finanţare.

Acestea sunt datele de bază şi de aici trebuie pornit la drum.

Asta nu înseamnă nici că trebuie să forţăm o creştere a fermelor de lapte, şi nu înseamnă că trebuie să le facem pe toate să arate precum cele din Olanda sau Belgia. Va exista desigur şi un proces de modernizare şi de creştere naturală.

In aceste condiţii însă, organizarea producătorilor mi se pare crucială. Este o chestiune de viaţă şi de moarte pentru unele ferme de lapte din România. Nu spun că e uşor, dar spun că e inevitabil daca vrem ca în anumite regiuni, de deal şi munte, să mai rămână producţie de lapte.

Pe de altă parte, dacă fermele mici sunt specificul României pe piaţa europeană, poate ar trebui să vedem cum facem din asta atuul nostru. Dar aceste sunt decizii şi politici publice care trebuie să decurgă dintr-o viziune despre cum vrem să arate agricultura românească şi spaţiul rural românesc peste douăzeci, treizeci de ani. De la această viziune trebuie pornit.

Dacă nu putem concura cu alte state membre la producţia de lapte – cu toate că potenţial este încă destul, poate trebuie să ne dezvoltăm şi spre altceva. Poate produsele de calitate, tradiţionale, cu o valoare adăugată mare pot să reprezinte o direcţie. Poate agricultura ecologică, produsele bio pot să fie o alta. Poate avem o şansă în plus pe nişe specifice de piaţă. Dar dacă toată lumea face doar caşcaval opărit şi telemea, fără diferenţiere în aceeaşi categorie de produs, sunt şanse mici de a “prinde” gusturile consumatorilor – care se diversifică tot mai mult. De aceea, în viitor, produse care acum sunt marginale pot deveni oportunităţi pe piaţă, dar asta presupune efort şi imaginaţie. Dacă această diversificare va fi făcută doar de industria laptelui şi nu de producătorii organizaţi, atunci şi valoarea adăugată se va deplasa în consecinţă.

Apoi, este o chestiune de oportunitate. Spre exemplu, daca pachetul legislativ  pentru piaţa produselor lactate va fi adoptat în forma propusă de Comisia Europeană şi dacă producătorii se vor putea organiza ca să negocieze preţurile cu procesatorii, poate se vor gândi apoi să facă mai mult. Poate se vor gândi la creşterea calităţii, la creşterea capacităţii de stocare, la promovare pe pieţe noi, la deschiderea de pieţe locale. Sunt măsuri care vor putea fi finanţate de viitoarea politica agricolă comună în cadrul programului de dezvoltare rurală.

În ceea ce priveşte politica agricolă comună europeană, propunerile care vor fi făcute de Comisia Europeană vor permite toate aceste opţiuni. După 2014 vor fi mai multe uşi deschise şi forme de sprijin şi pentru micii producători, aşa cum vor continua să existe forme de sprijin pentru marii producători. Care vor fi uşile pe care va intra însă România ţine de producătorii români şi de deciziile luate la Bucureşti.

Foto: EPA

Tags:



2 comentarii

  1. Pingback: De unde ne vin ouăle: 85.000 de găini moarte după prăbușirea unei clădiri » Think Outside the Box

  2. Pingback: Micii producători români şi economia alternativă | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply