„Dacă am avea poezii în metrouri, s-ar schimba mult lucrurile”

0

Tara Skurtu este o poetă americană cu origini românești, care s-a născut în Florida și care predă creative writing la Universitatea din Boston. Anul acesta, a ajuns cu o bursă Fulbright în România, unde predă engleză la Universitatea Transilvania din Brașov, ține workshop-uri de poezie și traducere pentru scriitori români debutanți, traduce poezii ale unor autori români contemporani și își pregătește prima colecție de poezii, Jocul amibei. Tara a predat și într-o închisoare pentru femei din afara Bostonului, experiență datorată în mare parte surorii ei, care și-a petrecut mulți ani din viață în detenție. Cu ocazia Festivalului Internațional de Literatură din București, am vorbit cu ea despre rolul social al poeziei.

Tara a ajuns prima oară în România acum doi ani, printr-o bursă „Robert Pinsky Fellowship”. Aceasta îi permitea să meargă în locuri în care nu mai fusese niciodată sau a căror limbă nu o cunoștea și care să o inspire să scrie. La acea vreme, scria despre familie și, fiind foarte apropiată de tatăl ei, ai cărui bunici emigraseră din Transilvania, crescând cu un nume ciudat pe care toată lumea îl pronunța greșit, a ales România, unde a stat două luni și jumătate. Primele două săptămâni le-a petrecut în comuna Zănești, județul Neamț, cu familia unei doctorițe care lucra în Boston. Apoi s-a mutat în Sibiu, unde a cunoscut scriitori și de unde a fost invitată să citească poezii în Cluj, Brașov sau București. Anul acesta s-a întors cu o bursă Fulbright în țara despre care spune că o inspiră cel mai mult să scrie.

Este laureată a două premii din partea Academy of American Poets, iar în ultima perioadă, a publicat poeme în The Kenyon Review, Plume, Poetry Review şi Poetry Wales. În România, traduceri ale poemelor sale urmează să apară în SUBCAPITOL, Zona Nouă şi două ediţii ale antologiei Poets in Transylvania. Volumul ei de debut va fi tradus de poetul Radu Vancu şi va apărea anul viitor la Editura Charmides.

Spune-ne puțin despre originile tale românești.

Ambii mei străbunici din partea tatălui au emigrat din Transilvania. Nu știm exact de unde, am pierdut toate datele despre istoria familiei, iar ei nu vorbeau despre trecut. S-au mutat în SUA la începutul anilor 1900 și s-au stabilit în Detroit. Străbunicul meu a fost vopsitor la Ford Motor Co., apoi șeful unei echipe ce vopsea acoperișurile și fleșele zgârie-norilor din Detroit. Străbunica mea era casnică, dar mai câștiga bani la loteriile organizate în cartier, unde ducea numere jucătorilor. Mai mergea și la curse de cai.

Din câte am citit, ai vrut să te faci moașă când erai adolescentă.  De ce?

Am fost născută la rândul meu cu o moașă. Mama a avut o sarcină grea cu mine, 26 de ore de travaliu, nu mă aflam în poziția corectă, dar faptul că a fost asistată de o moașă a însemnat pentru ea cea mai bună experiență de naștere. Am fost interesată întotdeauna de medicină și am vrut să mă fac moașă grație experienței avute de mama cu mine. Am început un program de asistenți medicali, dar apoi am fost bolnavă câțiva ani, iar asta mi-a schimbat complet domeniul de interes în medicină și am decis că vreau să mă fac medic. Șase ani m-am pregătit pentru medicină. În paralel, am scris poezii și am început să le trimit la reviste. M-a interesat întotdeauna și scrisul. Tatăl meu era concentrat mereu pe scris și storytelling, dar nu și-a trimis niciunde lucrările. Multă vreme, am încercat din răsputeri să nu fiu poetă.

De ce?

Vin dintr-un mediu working class, sunt prima persoană din familie care a obținut o diplomă universitară și părea imposibil și nepractic (să trăiești din poezie), așa că m-am gândit să scriu pe lângă orice aș fi făcut. În continuare cred că nu poți trăi din poezie, de aceea predau.

Cu ce se ocupă părinții tăi?

Tatăl meu a fost muncitor în construcții, iar acum, în mod surprinzător, își câștigă pâinea din vânzarea de cărți, discuri și mobilă vechi. Mama mea a lucrat cu copii preșcolari cu dizabilități.

De ce nu ai mai dat la medicină?

Am obținut atestarea premedicală, apoi m-am înscris la medicină și am obținut un interviu, dar nu am intrat. Apoi îmi amintesc exact ce s-a întâmplat. Stăteam la o masă și tatăl unei prietene încerca să mă facă să mă simt mai bine, mi-a spus „nu-ți face griji, va trebui probabil să mai dai de câteva ori ca să intri” și am început să plâng. El s-a simțit prost și m-a întrebat „dacă ar fi să alegi un singur lucru pe care ai vrea să-l faci toată viața, care ar fi?”. Și m-am gândit imediat că aș scrie poezie, dar nu am verbalizat asta, pentru că suna stupid în mintea mea. Am fost la o cafenea cu primul meu profesor de poezie, Lloyd Schwartz, și i-am spus că aveam de gând să fac ceva foarte prostesc, să aplic la un master de scris în loc să încerc din nou la medicină. Și mi-a spus că era o idee fantastică.

Unde ai studiat scrisul?

La Universitatea din Boston. Stau în Boston de 15 ani, am urmat toate studiile acolo și am terminat un master în poezie. Acel program îți permite să predai în universități și să lucrezi cu poeți minunați, care te ajută să-ți îmbunătățești tehnica. Cum am început acest program, am descoperit însă cât de mult îmi place să predau.

Am început să predau creative writing la Universitatea din Boston în 2013. Iar la începutul acestui an, am predat compoziție literară în închisoarea pentru femei Framingham din afara Bostonului. Am aflat despre acest program în 2008, anul în care am început să scriu poezie. Am făcut două workshop-uri de poezie, iar unul dintre profesori predase în închisori. Cum am aflat despre asta, am știut că vreau să fac așa ceva. Motivul era sora mea, care a fost constant în închisoare. M-a întrebat dacă am ales asta din cauza ei și i-am spus că m-a făcut să-mi dau seama cât de important e scrisul într-un mediu ca închisoarea. El poate fi singurul tău debușeu, te poate ajuta să faci față unei zile.

Avem o problemă cu încarcerarea în masă în SUA. Când ajungi în închisoare, îți cam distrugi șansele de a te reintegra, de a fi un cetățean funcțional. După ce ieși, nu poți vota, uneori pentru o perioadă lungă. Trebuie să bifezi tot restul vieții o căsuță care spune că ești infractor, oamenii nu te angajează, nu poți obține locuințe decente, locuiești în zone rău famate – e o existență foarte deprimantă. Există o standardizare, indiferent de pedeapsă. Am trei poezii despre vizitele pe care i le-am făcut (surorii mele) și mai lucrez la una chiar acum. E o problemă și e nevoie de conștientizare.

Cum a fost experiența cu deținutele?

Le-am predat compoziție, așa că scriau eseuri sub forma unor răspunsuri la anumite poezii, dar scriau și vilanele pentru puncte în plus. Acestea sunt poeme care au două versuri de refren ce se reptă, dar nu sunt niciodată împreună, sunt ca feliile de pâine ale unui sandviș până la final, când apar împreună și modifică sensul poeziei. Se potrivesc de minune deținuților, pentru că ei sunt captivi și se gândesc întruna la aceleași lucruri, lucruri pe care nu le pot avea, pe care și le doresc, de care au nevoie, iar acest tip de poem e obsesiv, are de-a face numai cu repetiția. Unele au scris despre mâncare, altele despre gătitul mâncării sau despre cum se tund singure sau despre produse cosmetice sau despre familie.

Cum le-a ajutat această experiență?

De exemplu, una dintre ele fusese într-o școală pentru copii cu nevoi speciale și a crezut întotdeauna că era proastă. S-a dovedit una dintre cele mai talentate scriitoare din grupă și nu știa asta. Până la final, și-a dat seama că știe să scrie. Urma să iasă din închisoare și voia să meargă la un colegiu comunitar. Asta e fantastic. Educația nu ți-o poate lua nimeni. Pe de altă parte, am avut o elevă care nu va părăsi niciodată închisoarea, dar scrisul o ajută în fiecare zi, e ceva cathartic. Când predai scriitură, fie că e creative writing sau compoziție, îi dezveți pe oameni de lucrurile pe care le-au învățat și le oferi spațiu pentru a-și da seama că au de fapt au o voce. Într-un mediu ca închisoarea, această conștientizare aduce sentimentul validării. Am citit cu ele To Kill a Mockingbird, eseuri, Hamlet, poezii și au ajuns să fie din ce în ce mai bune la scris și mai încrezătoare în ele. S-au dovedit cele mai pasionate și sincere studente pe care le-am avut. Am făcut un singur semestru cu ele, am întrerupt ca să vin aici, în România.

Poeziile tale despre ce sunt?

Cred că e imposibil să spui despre ce e vorba într-o poezie. Dar aș spune că sunt despre familie, religie – am crescut într-un mediu catolic –, deziluzie, vindecare etc. Sunt termeni foarte generali. Cred că poeziile sunt momente foarte specifice în timp, fiecare reprezintă o amintire specifică. „Despre” trimite la un semn de egal și eu cred că poezia e unică și că folosește limba pentru a exprima ceva ce nu poate fi exprimat prin limbaj. Nu cred că poezia e făcută pentru a fi înțeleasă. Mare parte din ce am scris e despre experiențele mele personale, ceea ce tatăl meu crede că o să depășesc la un moment dat.

Ai și poezii cu tematică socială?

Am îndeosebi o poezie care e un răspuns clar la nedreptatea socială, cea despre Trayvon Martin (n.r. – un adolescent de culoare de 17 ani, împușcat mortal de George Zimmerman, un bărbat care se ocupa voluntar de paza unui cartier). Incidentul s-a întâmplat în Florida, unde am crescut. Nu în orașul meu natal, dar m-a afectat destul de tare. Îmi amintesc că mă uitam la știri și simțeam nevoia să fac ceva, dar nu știam ce, așa că l-am contactat pe Daniel Maree, care locuia în New York și care a pornit „The Million Hoodie March” (n.r. – o mișcare de protest în urma morții adolescentului). L-am întrebat dacă protesta cineva în Boston și mi-a scris că îi plăceau mult poeziile mele și m-a rugat să scriu una pentru familia lui Trayvon Martin, pe care să o folosească la un eveniment de comemorare. Cum aș fi putut să refuz?

Poemul se numește Anyone’s Son (Fiul oricui). Titlul vine de la vorbele mamei lui Trayvon Martin, care a spus la un protest că „ar fi putut fi fiul oricui”. Am vrut să scriu o poezie care să sensibilizeze pe toată lumea. Când am scris-o, m-am gândit la faptul că, ori de câte ori se întâmplă ceva inuman, traumatizant, nedrept, creierele noastre sunt programate să se gândească cum a putut să se întâmple așa ceva, e incredibil. Ne gândim înapoi și ne dorim ca acel lucru să nu se fi întâmplat. Așa că am scris o poezie care demontează timpul sau care  îl face (pe personaj) să învie. La sfârșit, este această imagine cu el mergând spre casă.

În mai, anul acesta, poezia a câștigat un concurs la care a votat publicul, organizat de Mass Poetry, o organizație de poezie din Massachusetts care finanțează plasarea poeziilor la metrou. A fost imprimată pe postere și afișată la metroul din Boston, unde a apărut mai bine de o lună, în dreptul unui hanorac cu glugă (n.r. – ca cel pe care îl purta Trayvon Martin când a fost împușcat), fără față, doar umbra unui chip. E genial să ai poezie socială la metrou, pentru că, fiind blocați într-o încăpere în mișcare, unde se uită pe pereți sau în telefon, îi face pe oameni să proceseze evenimente la care nu vor să se gândească sau se gândesc, dar simt că nu pot face nimic. Cred că dacă am reuși să punem mai multe poezii sociale în metrouri, am putea schimba mai mult lucrurile. Cred cu tărie în puterea artei de a crea conștientizare.

Poezia prezintă segregarea rasială din țară. Multă lume s-a exprimat în favoarea opiniei că acel băiat merita să fie ucis, iar asta m-a șocat. Am vrut să-i sensibilizez și pe cei care aveau o părere diferită. M-am gândit la legea „stand-your-ground” din Florida (n.r. – ce permite autoapărarea în fața unei amenințări sau presupuse amenințări), care a fost instaurată, parțial, pentru a ajuta victimele violenței domestice în situațiile în care își omorau agresorii. Dar această lege le permite multor oameni să scape pur și simplu cu crime pretinzâd autoapărarea. Așa a fost și în cazul acesta (n.r. – George Zimmerman a fost achitat în cele din urmă). Singurii oameni care au fost acolo au fost cei doi, dar știm că adolescentul se întorcea acasă de la un magazin, avea o doză de suc și niște bomboane la el și vorbea la telefon cu un prieten, nu era înarmat. Această lege „stand-your-ground”, foarte controversată, a devenit punctul central în acest caz. Așa că am vrut să scriu un poem care vorbea despre asta, dar fără să predice ce credeam eu. Cred că poeziile despre nedreptatea socială sunt o formă de protest și acela a fost felul meu de a protesta.

Ce rol ar trebui să aibă un poet într-o societate?

Nu există un singur rol pentru un poet, ele se schimbă constant. Noi, poeții, nu prea știm ce facem, iar dacă spunem că știm, mințim. Dar ne putem folosi limbajul pentru a răspunde la evenimente și a crea conștientizare și schimbare. Într-una din poeziile despre sora mea, am inserat un episod în care ofițerii departamentului de corecție au închis 100 de femei într-o încăpere și le-au scotocit prin toate lucrurile personale și le-au distrus. Nu am putut să nu scriu despre asta, pentru că e ceva despre care oamenii nu știu că se întâmplă. Poate că nu le pasă că știu asta, dar dacă nu publici, nu le dai șansa să le pese sau nu.

Când se întâmplă lucruri traumatizante, oamenii se îndreaptă spre poezie la nivel colectiv. De exemplu, imediat după atentatul cu bombă de la maratonul din Boston – am fost acolo –, lumea a apelat la poezie. Profesorul meu de atunci, Robert Pinsky, primea mail-uri în care i se cerea să recomande poezii. După tragedia de aici, din Colectiv, o serie de sms-uri trimise de una din victime s-au transformat într-o poezie publicată în revista Subcapitol, Azi suntem un poem trist. În general, poeziile au câteva sute de likeuri și share-uri, dar acest poem a adunat 2.000 de like-uri în două zile, iar asta spune ceva despre nevoia și importanța poeziei, mai ales a poeziei care reacționează la o tragedie socială.

Poți să-mi dai exemple de poezii care au produs schimbare?

Am un exemplu contemporan. Este o carte de poezii scrisă de Claudia Rankine, Citizen, care adresează direct problema rasismului în America și în general. De fiecare dată când este reeditată, sunt adăugate numei noi de oameni de culoare la final, (victime ale rasismului). Recent, la un protest împotriva lui Donald Trump, un clip cu o femeie care se afla în al treilea sau al patrulea rând a ajuns viral, pentru că a luat cartea și a citit din ea. Acum, acest volum de poezie se află în topul 100 al celor mai vândute cărți.

Care e, după tine, importanța poeziei la nivel social?

Mă gândesc în fiecare zi la asta și nu am niciun răspuns clar. Dacă e să încep de la nivel celular, ea are mai multe scopuri. Poate fi, de exemplu, un mecanism al sinelui de a face față unor situații. O poezie bună poate naște o conștientizare care aprinde creierul și generează nenumărate conexiuni. La nivel individual, te schimbă constant. Dacă ne mutăm la un nivel multicelular, cum ar fi comunitatea, aș putea spune că poezia propagă comunitatea, ne face să ne înțelegem mai mult între noi.

În paralel cu poezia, predai creative writing. Cum poate fi predat scrisul?

Am un exercițiu care descrie perfect ce cred despre asta. Fac un exercițiu de desen, inspirat de povestirea Catedrala a lui Raymond Carver – unul din personaje îl ajută pe un nevăzător să deseneze o catedrală, țin împreună creionul, iar asta le modifică întreaga percepție despre lume. Am inventat un cuvânt, „tipperau”. Elevilor din State le spun că e o structură arhitecturală străveche din România, iar celor din România le spun că e o structură macedoneană. Și îi pun s-o deseneze, așa încep să predau. Se uită la mine cu niște ochi mari și le zic bine, o să vă spun cum s-o desenați, dar o s-o faceți cu ochii închiși și se uită la mine de parc-aș fi nebună. După ce își închid ochii, le descriu o structură destul de plauzibilă, care aduce puțin cu o catedrală, iar ei zâmbesc și râd și le e greu să nu-și deschidă ochii, dar când termină, îi pun să le arate tuturor desenele și râd, o fac fără emoții. Le explic că e ca un prim draft și că asta înseamnă scrisul, să pornești de la o idee pe care nu o înțelegi, dar scriind, desenând sau pictând, reușești să creezi o lume.

A influențat șederea ta în România poeziile tale?

Jumătate din cartea mea se petrece aici. Chiar luna trecută am scris o poezie care are loc în București. Câteva poeme au și cuvinte românești. Scriu mai multe poezii aici, nu știu de ce.

Despre ce sunt poeziile pe care le-ai scris aici?

(râde) Despre descoperirea unor limite ale iubirii, ale limbii. Am experimentat multe limite aici. A fost pentru prima oară în viața mea, după copilărie, când m-am simțit ca un copil, complet limitată.

L-am auzit pe Norman Mailer spunând că cei mai buni poeți sunt cei care vin fie din medii sărace, fie foarte bogate. Ești de acord cu asta?

Nu cred neapărat că poeții mai buni vin din medii sărace, dar cred însă că ei au adesea un conținut cu o miză foarte mare, în care totul este pus în joc (everything is at stake), iar poeziile cu miză foarte sunt de cele mai multe ori mai bune. Ei pun mai puțin accentul pe meșteșug și mai mult pe conținut, iar un conținut bun poate crea un meșteșug bun.

Mai jos puteți citi o poezie de Tara Skurtu:

Vizitând-o pe Amber în închisoarea Lowell  

 

O cameră fără geamuri. Mama și cu mine

ne scoatem papucii, șosetele, ne deschidem larg brațele

între peretele de cărămidă și ușa încuiată.

Gardianul ia niște V8 înainte de a ne

lăsa să intrăm. Înăntru, o întreb pe Amber

dacă asta-i o închisoare de maximă securitate.

Îmi zice c-au băgat-o aici cu criminali ca

 

Grădinăreasa – a lucrat la o grădiniță,

a omorât câțiva copii pe-acolo, i-a îngropat

de vii. I-au dat de lucru în curte până

a început să le dea nume copacilor pe care-i planta:

Josie, Maggie, Stephanie. Tăindu-și adânc

coapsele, și-a pus căcat pe răni

și a făcut cangrenă. Acum e-ntr-un scaun cu rotile.

Nu mai vreau să mă gândesc la ea, zice Amber.

Îmi ajunge c-o văd în fiecare zi.

 

O deținută face poze polaroid, doi dolari bucata,

pe fundal sunt picturi în acrilic.

Una e cu un înger, aripile îi ies în evidență pe un cer pastelat.

Stai aici, zice Amber. Vreau să ai aripi.

Ea e în dreapta mea, mama în stânga. Zâmbim cu toată gura.

 

Când o visez pe soră-mea, ea-i un copil

în curtea noastră din Florida, tăcută și cu ochi mari.

Umple gălețile cu șerpi de grădină,

prinde șopârle cu gâtul ca o căpșună

înnebunite să găsească un partener.

Într-o mână ține șopârla agitată la ureche

și cu cealaltă îi deschide și îi închide gura

pe lobul urechii.

 

traducere de Vlad Pojoga


Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger