Cycle chic sau cycle tech?

Bicicleta trebuie să fie frumoasă sau performantă? Să urci cu ea pe Transfăgărăşan sau să se asorteze cu trendurile acestui sezon? Altfel spus, tech sau chic? Voi ce alegeţi?

Foto: vogue.it

de Cosmin Popan (Das Cloud)

Chiar în aceste săptămâni are loc, ca în fiecare an în luna iulie, cea mai importantă cursă ciclistă a lumii: Tour de France. Arsenalul tehnologic al marilor constructori de biciclete este etalat timp de trei săptămâni pe şoselele din Hexagon: fibre de carbon turnate în cadre de biciclete ce sfidează legi ale aerodinamicii, bolizi a căror greutate nu face mai mult de 10 iPad-uri puse la un loc, schimbătoare de viteze acţionate electronic precum nişte joystick-uri, ciclocomputere care măsoară cu exactitate de Lance Armstrong viteza, distanţa parcursă, cadenţa pedalării sau ritmul cardiac.

Cu o industrie a ciclismului de performanţă ce cochetează cu tunele de vânt la fel cum o fac maşinile de curse, greu se mai poate spune astăzi că bicicletele sunt cel mai simplu şi nepervertit mijloc de transport pe care l-a inventat umanitatea, aşa cum susţinea în 1998 scriitoarea Elizabeth West – “Când a inventat bicicleta, omul a atins culmea realizărilor sale. Avea în faţă o maşină precisă şi echilibrată, care răspundea nevoii sale de comoditate. Şi, cu cât o folosea mai mult, cu atât corpul său devenea mai suplu. Un produs al minţii umane care era în totalitate benefic pentru cei care o foloseau şi care nici nu îi leza sau irita pe cei din jur. Progresul ar fi trebuit să se oprească în clipa în care omul a inventat bicicleta”.

Până să ajungă la hitech-ul întâlnit astăzi la tot pasul în Tour de France, progresul bicicletei n-a încetat să se producă. De la primul vehicul pe două roţi, fără pedale, din lemn şi fără cronometru de bord cu GPS, construit în 1817 de baronul german Karl von Drais (foto dreapta), şi până la bicicletele din carbon ce coboară astăzi Alpii sau Pirineii la aproape 100km/h a fost un drum lung, dar sistematic.

Aşa că nu trebuie să ne mire că dincolo de mijloc banal de transport, văzut tot mai adesea prin oraş, bicicleta este o construcţie tehnologică dedicată unei venerabile discipline sportive, de peste 100 de ani: ciclismul. Bicicleta a pendulat, în acest fel, de-a lungul deceniilor, între cele două utilităţi pe care i le-au dat încălecătorii şi descălecătorii ei: sport la cele mai înalte standarde şi banal transport personal de zi cu zi.

În România, bicicleta are încă un drum lung de străbătut până i se va recunoaşte cum se cuvine dreptul la oraş şi, în general, la şosea, aşa cum se întâmplă în ţările din vestul Europei. Tocmai am susţinut o lucrare de dizertaţie la masteratul de antropologie de la SNSPA despre locul pe care îl ocupă bicicleta în viaţa bucureştenilor. Teza mea este intitulată “Viaţa socială a bicicletelor custom made. Restauratorii şi constructorii bucureşteni de biciclete” şi urmărește, prin intermediul unor tineri care îşi dedică mare parte din timpul lor acestor obiecte, cum devine bicicleta un vehicul identitar pentru cei care le posedă, fie ei sportivi de weekend sau simpli utilizatori.

Am urmărit micii actori locali bucureşteni care contribuie la o mai bună legitimare a bicicletei în oraş şi, uneori, în afara lui. Constructorii şi restauratorii de biciclete sunt avangarda acestei culturi (bi)ciclistice, cei care influenţează, prin ceea ce fac, comportamentele actualilor şi viitorilor biciclişti de tot soiul. Sorin, Ionuţ, Doru, Iulius, Lucian, Andrei şi Mircea sunt şapte tineri care restaurează şi construiesc biciclete frumoase şi performante, prin intermediul cărora clienţii acestor băieţi se diferenţiază de restul bicicliştilor bucureşteni şi, dincolo de asta, de restul participanţilor la mobilitate.

În lumea bicicletelor, discursul tehnologic se poartă în primul şi în primul rând în jurul materialului din care este făcut cadrul. Unui metal nobil precum oţelul, uşor de modelat şi de însufleţit, cum spun unii, i se opune mai uşorul aluminiu sau, şi mai bine, ozn-isticul carbon care bate orice la uşurime. Cei pasionaţi de sport se uită mereu la geometrii specifice şi la aliaje de materiale, cei mai degrabă esteţi vor să aibă o bicicletă subţire sau, după caz, solidă, pentru a înfrunta borduri.

“Conceptul de bicicletă al generaţiei noastre a fost dobândit în perioada anilor ’70-’80, când erau biciclete de oţel, şi toată lumea a crescut cu bicicleta de oţel. Da, e firesc să zici că bicicleta de oţel e singura bicicletă care trebuie să existe. Oţelul poate fi modelat, în sensul că încă păstrează ideea de meşteşug manual, pe când la carbon nu mai e cazul”, explică Sorin bătaia dintre metale. El a avut şi biciclete de aluminiu, şi de oţel, şi de carbon. După ce şi-a făcut una din carbon cu piese comandate în întregime de peste mări şi ţări, acum s-a întors la clasicul oţel şi îşi construieşte singur un cadru după toate rigorile ciclismului de şosea.

Un alt coleg de pasiune al lui Sorin, Ionuţ e la fel de preocupat de tehnologie, chiar dacă nu e cursierist la fel de mare precum Sorin, care iese frecvent la ture de peste 100 de kilometri în jurul Bucureştiului şi la munte. Ionuţ a făcut, de exemplu, un upgrade la un MTB pentru un client al său, care căuta să îmbunătăţească performanţa bicicletei. “În doar doi ani, clientul meu Marius a schimbat la el tot în afară de cadru. Piesele erau prea grele, iar modelul de bicicletă iniţial era mid-level”. A schimbat cercurile de la roţi, butucii, frânele, angrenajul, cam tot într-un cuvânt. Totul pentru o bicicletă mai uşoară, mai performantă.

Ca să-i cunoaşteţi mai bine pe aceşti oameni care fac biciclete frumoase şi performante, iată câteva scurte descrieri ale poveştilor a patru dintre aceşti constructori şi restauratori de biciclete.

Doru face conversie de biciclete: transformă preţioase biciclete cursiere de oţel în biciclete fixed gear spartane, cu o singură viteză şi pinion fix.

Lucian a dezvoltat un mic business de vopsit, dedicat celor care vor să îşi înfrumuseţeze bicicletele pe care le au deja.

Sorin este un adevărat constructor de biciclete, care încearcă să creeze de unul singur un cadru de bicicletă de oţel.

Andrei se joacă cu geometria şi funcţionalitatea bicicletelor, pe care le transformă, sudând şi adăugând motoare, în motociclete cum aveau americanii la începutul anilor 1900.

Urmăriţi mai jos şi un slide show al prezentării lucrării mele de dizertaţie. Rog a se scuza limbajul academic.