Cum trebuie citită factura de curent și cum poate fi redusă

Când a trebuit să trec pe numele meu contractul de electricitate de unde stau acum, scena mi s-a părut parcă ruptă dintr-un film distopic despre birocrație – scena-clișeu în care singurul funcționar se mută de la un ghișeu la altul pentru a îndeplini formalități diferite. Doar că omul n-avea chef să se miște, așa că nu m-a mai plimbat nici pe mine.

“Îmi semnați aici contractul de furnizare. Iar dincoace îmi dați o împuternicire pentru distribuție, ca să vă trimit echipa pentru racordare”. Știam exact despre ce este vorba așa că mi-am permis o glumă: “Aveți două joburi?”. “Tot noi trebuie să le facem pe toate”, mi-a răspuns obidit omul, fără să precizeze din ce postură vorbea – de furnizor sau de distribuitor. “Echipa” n-a mai venit efectiv niciodată, că n-avea de ce.

România s-a aliniat formal de mai bine de un deceniu la regulile Uniunii Europene care spun că “distribuția” energiei electrice trebuie separată de “furnizare”.

Distribuția este rețeaua fizică de cabluri și transformatoare care iau curentul de înaltă tensiune de la Transelectrica (“transportul”) și îl duc până acasă la consumator. Distribuția a fost privatizată parțial începând din 2004, când rețeaua națională a fost spartă în opt regiuni. 5 dintre ele au fost vândute – trei către italienii de la Enel, una companiei germane E.ON și alta către compania cehă CEZ. Trei n-au mai fost vândute și au rămas sub umbrela Electrica, companie de stat.

Furnizarea este serviciul comercial – furnizorul este cel care face toate contractele: achiziția de la producător, plata transportului, plata distribuției și încasarea facturii de la consumator (pe baza citirii contorului pe care oficial tot distribuitorul o face).

Scopul separării a fost să apară un fel de concurență pe piață – dacă distribuția e considerată monopol natural, că e greu de întins o rețea paralelă de sârme, pe piața de furnizare pot să apară un număr teoretic nelimitat de jucători.

În realitate n-a fost cazul. Fiecare dintre distribuitorii regionali – Electrica, Enel, E.on, CEZ – și-a înființat câte un furnizor omonim cu o arie de acoperire suprapusă perfect. Timp de zece ani, furnizorii alternativi au fost puțini și cu atât mai puțin interesați să vândă consumatorilor mici. Prețul era complet reglementat, astfel că n-aveau nici vreun argument competitiv nici mare profit de obținut – ba chiar ar fi mers pe pierdere la volumele mici pe care puteau să contese la început.

Lucrurile s-au schimbat în ultimii ani, pe măsură ce prețul a început să se liberalizeze – iar consumatorii să fie considerați “eligibili”, doar un alt termen birocratic care înseamnă de fapt că s-a terminat cu subvenția. Liberalizarea se va finaliza complet abia începând din 2018, însă deja aproape oricine își poate schimba furnizorul dacă vrea.

Câteva zeci de jucători mici au atacat piața rezidențială, unii cu succes, eclipsați de gigantul RCS&RDS care se bazează pe forța de vânzări a cablului, internetului și telefoniei pentru a-și convinge clienții să le cumpere și curent. Ba chiar cei din urmă au vrut să-și facă propria rețea de distribuție, adică să întindă propriile “sârme”, doar că încă nu prea au primit permisiunea.

Consumatorii însă sunt reticenți la noile oferte. În condiții ideale, factura se poate reduce cu până la 20% sau chiar mai mult, însă condițiile nu sunt aproape niciodată ideale, astfel că majoritatea puținilor care s-a mutat deja văd o reducere efectivă mai apropiată de 5%. Cum consumul tipic pentru o gospodărie este de 140 KW, adică vreo 70 de lei, pentru nici 5 lei pe lună economie puțini se deranjează.

La scară mare și pe termen lung mizele sunt însă uriașe. Furnizarea de electricitate este serviciul cu cel mai mare număr de beneficiari – practic aproape toate cele 7 milioane de locuințe din România sunt racordate. Față de restul Europei, prețurile sunt printre cele mai mici. Însă ele vin pe fondul unui cost mult mai redus și cu forța de muncă, deci nu înseamnă automat că piața este competitivă, dimpotrivă. La rândul său, consumul este cel mai mic din UE, ceea ce înseamnă că există loc de economii de scară pe măsură ce, inevitabil, consumul total va crește. Deja consumul casnic a crescut cel mai repede din UE în deceniul încheiat în 2013 – la peste dublu. De exemplu, față de români, cu consumul de electricitate de aproape 1700 kWh pe an per gospodărie racordată, bulgarii consumă dublu. Majoritatea țărilor vestice se încadrează în intervalul 3.000 – 5.000 kWh/an, cu recorduri în țările nordice – 15.000 kWh/an în Norvegia. În SUA, consumul tipic este de 12.000 kWh/an per locuință. În România, încă o dublare a unei piețe care deja depășește substanțial un miliard de euro pe an este posibil cea mai importantă oportunitate de investiție a următorului deceniu.

Christian Hagmann este șeful uneia dintre firmele mici care au avut relativ succes pe piața asta – vreo 15.000 de abonați. Este prudent în recomandări: “Fiecare consumator ar trebui măcar să facă un lucru elementar. Să ceară o ofertă și să compare cu factura pe care o plătește acum. Dacă îi convine ce vede, poate să meargă mai departe”, sugerează el. “Deja, atunci când un consumator anunță că vrea să plece, furnizorul existent vine cu o contraofertă”!

Nevoile sunt diferite și cu greu pot fi prinse într-o statistică. De exemplu, atunci când consumul este mult peste medie, fie că este vorba despre un consumator atipic – cel mai frecvent exemplu ar fi că se încălzește cu electricitate – cei 5 lei economisiți se pot ușor transforma în 50.

Cum poate fi folosită mai bine schema tarifară existentă

Una dintre inovațiile rar folosite este tarifarea diferențiată zi/noapte. Teoretic și practic ea este disponibilă tot de 10 ani – consumatorului i se instalează un contor special care facturează separat în funcție de oră. Pe timp de noapte, în această variantă, curentul este mult mai ieftin – un lucru firesc, pentru că există un surplus de producție și un deficit de consum astfel încât oportunitatea de-a produce este risipită cu totul și orice preț e bun.

Ca exemplu: În tariful standard, “monom”, prețul unui kWh (“curat”, fără rezervări, TVA, accize, alte taxe) este de 35 de bani. Pe tariful zi/noapte (22/7 și în weekend), prețul scade sub 15 bani. Există însă o problemă a acestui tarif – prețul pentru restul timpului crește la 45 de bani – fără vreo justificare economică.

O justificare ne-economică există – politica de reglementare este să se mute noaptea o cât mai mare parte din consum, nu doar cele oportune.

Un consumator ar putea alege, de exemplu, să se încălzească noaptea pe curent. Dacă are o casă bine izolată și cu inerție termică mare, căldura acumulată peste noapte rămâne în pereți pentru o bună parte din zi. Aceasta ar fi decizia de oportunitate.

Însă tipul de tarif încearcă să supraliciteze, să îl convingă pe consumator să își mute și alte activități consumatoare de energie tot noaptea – spălatul, călcatul etc., de aici tariful penalizator de peste zi. Rezultatul însă nu este cel intenționat – oamenii ajung să se ferească cu totul și astfel potențialul electric de pe timp de noapte (din ce în ce mai mare de când cu răspândirea eolienelor) se risipește.

Există și varianta cu trei zone orare, caz în care reducerile încep de la 21 și se termină la 8 dimineața, dar tariful de zi crește la nu mai puțin de 80 de bani.

Căi de a face arbitraj există, însă cei care le practică se feresc își asume atunci când vorbesc despre ele, nu că ar fi ilegale ci ca să nu aibă bătăi de cap. Vă amintiți vremurile, nu îndepărtate, când tarifele de interconectare făceau scumpe convorbirile în alte rețele și creau efectul “de club”? Vorbeam mai mult cu cei din aceeași rețea, pentru că era mai ieftin. Iar cine voia să vorbească mult cu toată lumea ieșea în avantaj dacă ținea măcar două numere – unul pe Orange și unul pe Vodafone? Acest lucru este posibil și acum pentru cei care au două racordări separate, fiecare cu contorul ei – unul folosit exclusiv pe tariful de noapte și unul cu tariful standard folosit doar ziua.

Există chiar posibilitatea de-a face contract pe același loc de consum, doar că prețul pipărat al racordării trebuie plătit încă o dată iar funcționarul de la “distribuție” trebuie să fie totuși cooperant. Măcar la “furnizare” problema dispare acum că sunt mai mulți operatori pe piață. Cealaltă variantă este semi-clandestină – doi vecini sau două locuințe vecine ale aceluiași proprietar au contracte complementare de furnizare și fac schimb de curent – nimic ilegal, dar instalația tot trebuie autorizată de cineva de specialitate.

Însă metoda este în oricare caz destul de complicată, povestește cineva care susține că a “renunțat la idee” – este nevoie de un switch programabil care să facă trecerea de la o sursă la alta și eventual de o sursă neîntreruptibilă de curent pentru momentele când se face trecerea. Și din nou apare problema calculului cost/beneficiu. Este fezabil doar pentru cine consumă mult și doar dacă nu-i deja prea târziu.

Când e cazul să luăm în serios factura

Atunci când curentul este utilizat pentru o mică afacere domestică, ținerea sub control a costurilor poate deveni însă un aspect critic, a cărei rezolvare merită gândită în avans, chiar și atunci când beneficiile nu apar imediat.

Călin a crescut pești acasă până în 2009, când afacerea a fost măturată de criză. “Eu aveam o specie care cerea temperatură constantă de 30 de grade. Și dacă în cameră erau 23 de grade tot consumam mult ca să o ridic atât. Am acoperit patru din cinci geamuri ale acvariului cu polistiren”, povestește el. Atunci nu era vreun furnizor alternativ care să-l ajute să mai reducă din costuri, acum nu-i mai folosește la nimic.

Un alt acvarist, Vlad, are mai puțină încredere în distribuitori și furnizori decât în vreun vraci electrician din Bulgaria. “Am fost anul trecut la Indagra și am cumpărat de la o firmă bulgărească un aparat care reduce consumul de curent”. Nu este sigur de amploarea economiei, dar are o teorie că distribuitorii nu optimizează livrarea pentru a ridica inutil consumul. În cazurile de până acum, astfel de invenții s-au dovedit escrocherii atunci când au fost supuse la teste riguroase. Regulatoare de electricitate eficiente pentru anumite aplicații foarte specifice chiar există, dar nu fac minuni și nici nu pre își amortizează costul pentru un utilizator casnic.

Economia de curent, pasivă și activă, rămâne cel mai bun pariu în cazul acesta.

Când și cum sunt utile becurile economice

Becurile economice, așa controversate cum sunt, pot salva substanțial din factură iar dacă sunt alese și folosite bine nu sunt atât de supărătoare. În primul rând, lucrul pe care nu îl spune nimeni este următorul – pe timp de iarnă becul clasic, cu incandescență, nu reprezintă o problemă atât de mare de consum. Într-adevăr 90% din energie se transformă în căldură, însă presupusa “risipă” ridică temperatura camerei, ba chiar într-o manieră radiantă, preferabilă unui singur punct fierbinte cum este soba sau caloriferul. Atunci când încălzirea se face oricum pe curent, “pierderea” este de fapt zero. La puteri mari – de 75W sau mai mult, ele încă se mai găsesc în magazinele de chinezării dar există și varianta becului cu halogen care n-a fost interzis niciodată.

De îndată ce vine sezonul cald, lucrurile se complică. Mai ales dacă locuința este răcorită cu aer condiționat, pierderea practic se dublează – direct prin ineficiența becului și indirect pentru că instalația de climatizare trebuie să facă un efort chiar mai mare. Este timpul pentru înșurubarea becurilor de vară, cele economice. Reputația lor supărătoare de “becuri chioare” vine din faptul că tradițional erau disponibile cele cu temperatură de culoare ridicată (care, contraintuitiv, înseamnă că emit o lumină rece), potrivite cel mult pentru baie – 7000 – 8000K. Pentru efectul cald al becului cu incandescență este nevoie de becuri cu o temperatură sub 3000K. Iar cele mai recomandate și de altfel cele mai scumpe (de obicei pe tehnologie LED) sunt becurile perfect neutre, aproapiate de lumina zilei, cu o temperatură de culoare de 4000-5000K.

Cum trebuie citită eticheta energetică

Pentru restul consumatorilor din casă, clasele energetice sunt de obicei un indicator bun al performanței, dar tot cu prudență trebuie interpretate. Nu înlocuiți un obiect electrocasnic funcțional decât dacă este de clasă E sau mai jos, altfel el nu se va amortiza prea curând în factura de curent, iar amprenta de mediu pentru a fabrica un produs nou este substanțial mai mare decât diferența câștigată din eficiența energetică. Pentru producători, casarea este cel mai frumos scenariu posibil – el eliberează piața pentru a face loc unui volum și mai mare de vânzări. Însă oricât de eficiente ar fi noile frigidere sau mașini de spălat, avantajul maxim pentru mediu și pentru buzunar apare doar dacă sunt cumpărate la vremea lor, nu mai devreme.

Mai ușor și mai bine se poate economisi curent folosind tariful zi/noapte pe care îl aminteam mai devreme: spălați după ora 220 sau înainte de ora 7 – dacă nu vă deranjați vecinii, desigur; și chiar frigiderul poate fi scos din priză pentru o bună parte din zi. Dacă folosiți electricitatea pentru încălzirea apei, un boiler de capacitate cât mai mare este recomandabil.  Pe de altă parte, dacă aveți plită sau cuptor electric costul de zi cu greu mai poate fi evitat.

Când e o idee bună încălzirea pe curent

Când vine vorba de încălzire, lucrurile devin destul de complicate și încep să atârne greu pentru buzunar. În primul rând, calculul economic nu este deloc în favoarea încălzirii electrice, care în condiții egale costă cel puțin dublu decât cea pe gaze și de câteva ori mai mult decât pe lemne. Chiar și în condițiile în care gazele se vor tot scumpi iar curentul se va tot ieftini, cel din urmă este un pariu pierzător în majoritatea cazurilor. Există însă o situație ideală în care încălzirea pe curent poate să fie competitivă trebuie îndeplinite simultan cât mai multe dintre următoarele condiții:

• Nu există racordare la gaz iar costul ei este foarte scump, de ordinul miilor de euro.
• Nu există perioade lungi cu temperaturi extrem de scăzute (dacă există trebuie o sursă suplimentară de încălzire).
• Casa este excelent izolată termic, exclusiv pe exterior, construită din cărămidă deci cu inerție termică mare.
• Geamurile au coeficient foarte bun de transfer termic și sunt orientate preponderent spre sud.
• Încălzirea se face prin pardoseală, pentru distribuție optimă a temperaturii în cameră.
• Există un sistem de ventilație cu recuperare de căldură.
• Este folosit unul dintre tarifele zi/noapte, sau și mai bine – formula cu doi furnizori de curent în paralel.

Când toate lucrurile acestea se întâmplă, factura de încălzire poate să coboare surprinzător de mult, ba chiar pe măsură ce locuința se apropie de standardul de casă pasivă (consum total de 15kWh/mp/an) nici un alt sistem de încălzire decât cel electric nu-și mai merită investiția. Reversul? Nici costurile suplimentare pe care le presupune construcția unei astfel de case probabil că nu se amortizează în timpul vieții tale.

Cât de fezabil este să devii producător

Următorii pași după “casa pasivă” sunt “casa zero” respectiv “casa activă”. Mulți proprietari sunt tentați să își instaleze propriile mici surse de energie – un exemplu chiar aici.

Nu este imposibil, dar în niciun caz simplu. Prima distincție pe care trebuie să o facă proprietarii este cea dintre energia electrică și cea termică. Producția de apă caldă, vara pentru duș, este ceva banal, iar în țările mai calde nici măcar nu mai e nevoie de altceva. Însă încercarea de-a încălzi casa iarna, măcar parțial, e sortită eșecului – se poate, dar este greu scalabil și complet nerentabil.

Când este vorba de energie electrică, statul ar putea să ajute, dar se codește să o facă. Marea problemă a oricărui mic producător este că vârfurile de producție nu coincid cu vârfurile de consum. Stocarea este imposibil de costisitoare iar soluția ar fi balansul cu rețeaua publică – așa-numitul feed-in-tarrif.

Acesta este unul dintre cele două mari modele de compensare a producției de energie regenerabilă, mai exact cel care NU s-a aplicat încă în România, deși este preferat de majoritatea țărilor europene, cu succes deosebit în Germania sau Spania, cel puțin în trecut.

Sistemul feed-in-tarrif presupune că micii producători pot livra curent înapoi în rețeaua clasică de distribuție a curentului, atunci când au surplus, la un preț garantat și eventual subvenționat. Este ca și cum contorul s-ar învârti înapoi! Și vor consuma, în continuare, în mod normal, atunci când capacitatea de producție proprie este oprită.

Efortul din partea rețelelor existente este minim – asta a recunoscut-o într-o discuție privată unul dintre responsabilii de la un mare distribuitor, ce spun ei oficial este altă poveste. Singurul lucru necesar este cadrul legal, însă legea care prevede adoptarea acestui sistem este, de câțiva ani, băgată și scoasă periodic din sertar.

În momentul în care legea ar intra în vigoare, principalul sector beneficiar ar fi cel al producției din biomasă și biogaz, unde România are de altfel și cel mai mare potențial neexploatat. Dar beneficii calculabile există pentru fiecare potențială sursă de energie.

Iată o animație explicativă al cărei script îl scriam anul trecut, pentru Digi 24:

De ce plătim certificatele verzi

Când a intrat în UE, România s-a grăbit să aleagă celălalt sistem, al certificatelor verzi. Doar Polonia și Suedia mai merg exclusiv pe certificate verzi, în timp ce Marea Britanie și Italia au deja sisteme mixte.

Schema certificatelor verzi presupune că, pentru fiecare kWh, un producător primește un număr de certificate verzi pe care le poate vinde pe bursă celor obligați să le cumpere – adică furnizorii de electricitate, care la rândul lor le transferă în factura clienților finali. Acest model se pretează investițiilor mari – eoliene, solare sau microhidro – care își permit costurile logistice și de autorizare foarte mari și care au putere economică pentru a negocia pe piața liberă.

Sistemul funcționează cu oarecare succes, fiind motorul care a dus la situația în care peste 20% din electricitate este produsă din surse regenerabile. Ca putere instalată, cifrele de la sfârșitul anului trecut sunt de-a dreptul impresionante – 3200 MW de eoliene, 1300 MW de panouri fotovoltaice, 500 MW microhidro și 100 MW biogaz/biomasă. Fiecare reactor de la Cernavodă are o putere instalată de 700 MW, însă comparația directă este înșelătoare. Reactoarele nucleare au un factor de capacitate (timpul în care merg la potențial maxim) de peste 90%, așa că ajung să producă fiecare câte 10% din totalul național de MWh. Factorul de capacitate pentru energia regenerabilă este sub 20% în medie, astfel că cele peste 5000 MW de regenerabile produc doar cât un reactor și jumătate.

Costul se vede în factură – cel puțin 10-15% în plus care se adaugă de la o lună la alta la consumul efectiv, cost care nu poate fi evitat indiferent de furnizor. S-ar putea zice că merită costul, de vreme ce așa am reușit să reducem emisiile. Dar oare am reușit? Ei bine nu, deși România este una dintre campioanele emergente a energiei regenerabile și a reușit să atingă ținta asumată pentru 2020 mult înainte de termen, emisiile au crescut! Este rezultatul complet neașteptat al unui cumul de factori locali și al unei particularități a sistemului energetic.

Imediat după ce sistemul certificatelor a devenit disponibil, cea mai rentabilă investiție era cea în turbine eoliene, așa că toți investitorii s-au repezit acolo. Doar că vântul are un obicei destul de prost – bate când are el chef și n-are chef mereu fix atunci când chiar este nevoie de curent. Tehnic și economic, riscul este acoperit – producătorii trebuie să facă angajamente ferme de livrare și rezervări de capacitate, iar dacă nu le respectă primesc amenzi care îi cocoșează. În mod normal, există mari șanse ca atunci când vântul se potolește să existe producție din panourile fotovoltaice. Doar că acestea au mers cumva în contratimp – în 2009 investițiile erau încă prea scumpe, iar doi-trei ani mai târziu când s-au ieftinit, statul a redus schema de sprijin așa că puterea instalată a rămas mult în urmă și nu a recuperat pe deplin nici până azi.

În următoarea fază intră în funcțiune hidrocentralele, care au avantajul că pot porni în foarte scurt timp, când este nevoie mai mare. Din acest motiv, deși curentul este cel mai “ieftin” de produs, asta doar când nu este luat în calcul costul investiției și impactul de mediu, curentul vândut este cel mai scump. Pentru că poate fi livrat rapid atunci când este penurie pe piață – așa-numita livrare spot – prețul poate fi de zece ori mai mare decât cel obișnuit sau chiar peste. Doar că până și aici era o problemă – producția era monopolizată de băieții deștepți.

Și așa a apărut o nouă stea a producției spot, din cel mai neașteptat loc posibil. Vă amintiți sau ați auzit poveștile cu minerii din Valea Jiului? Să facem un scurt rezumat mai întâi. România are două mari bazine carbonifere – cel din Oltenia, de unde se extrage lignitul, cărbune clasificat drept “inferior” dar care în România este la limită rentabil economic. Din Valea Jiului, în Ardeal, se extrage huila, cărbune “superior” dar a cărei varietate locală este de foarte proastă calitate. Extracția de huilă din Valea Jiului a fost mereu nerentabilă și a necesitat uriașe subvenții de la bugetul de stat, care au generat tensiuni sociale culminând cu faimoasele “mineriade”. Încet-încet, activitatea s-a restrâns dar tot au mai rămas câteva mine. Cărbunele extras de acolo este ars în principal de termocentrala Mintia de lângă Deva. Doar că, oricum ar face, după ce dă banii pe cărbune și încasează banii pe curent, Termocentrala cu pricina nu are cum, matematic, să acopere costurile. Pierde bani doar pentru că funcționează!

De când cu energia regenerabilă și cu turbinele eoliene, Mintia a găsit însă o nișă “ecologică” profitabilă: rezervarea de capacitate și vânzarea pe piața spot. Asta presupune un regim de funcționare complet bizar. În mod normal, termocentralele se aprind greu, așa că nu intră pe piața spot. Ca să o facă, Mintia trebuie să stea mereu caldă și să ardă cărbuni în gol, așteptând momentul în care vântul nu mai bate destul în vreun loc de pe hartă. În acel moment, aruncă și mai mulți cărbuni, salvează situația și își încasează, victorioasă, prada – prețul de câteva ori mai mare decât cel obișnuit, din care își acoperă și ineficiența obișnuită și cărbunele ars degeaba până atunci. Economic are sens, dar emisiile de dioxid de carbon cresc în loc să scadă.

De ce plătim cogenerarea

Și pentru că o glumă bună cere încă una pe măsură, cealaltă taxă pe care o puteți găsi pe factura de curent ascunde o situație la fel de tulburătoare. Cel puțin 5% în plus îi plătim pentru “cogenerarea de înaltă eficiență”. Sună nobil, sunt bani pentru tehnologie care să producă mai eficient energie electrică și termică, din care ultima se cam pierde în mod normal. Banii ajung la multe dintre termocentralele vechi, care au astfel ocazia să se retehnologizeze, dar partea leului o ia o termocentrală nou-nouță construită de Petrom la Brazi.

Numai că motivația economică este și în cazul ăsta dată peste cap. Odată cu aproape tot petrolul, Petrom extrage și aproape jumătate dintre gazele naturale din România. Nu le prea poate exporta nici legal nici logistic, iar pe piața internă este obligată să le vândă la preț reglementat – a se citi mic. Așa că a ales să și le vândă… sieși. Chiar în vreme ce România se plânge că este dependentă energetic și că mai trebuie din când în când să importe gaze rusești, arde la rândul ei gaz “ieftin” pentru a îl transforma în curent pe care îl vinde la export. Cu alte cuvinte, plătim ceva mai mult la factura de curent pentru a rotunji profiturile Petrom, pentru a-i subvenționa exporturile și pentru a ne mări dependența energetică.

La ce să ne mai așteptăm

Buzzword-ul momentului pe piața distribuției de energie este smart-meteringul. Parțial cu bani de la UE, parțial cu “costuri recunoscute” din partea distribuitorilor (deci care vor apărea în preț), urmează să fie instalate treptat contoare de curent noi și mul mai deștepte. Pentru consumator, beneficiul cel mai vizibil este citirea de la distanță – nu mai trebuie să vină periodic cineva pentru a citi contorul și dispar “regularizările”. În spatele cortinei, se întâmplă o mulțime de alte lucruri: distribuitorii văd curbele de consum în timp real și pot optimiza sarcina mai bine, inclusiv până la punctul în care să prevină mai eficient căderile de tensiune. Furturile de curent, despre care se spune că ajung în unele cazuri la 30% (probabil o exagerare!) vor fi mult mai ușor de localizat. Teoretic, aceste lucruri ar trebui să ducă la scăderi de prețuri pe termen lung. În aceeași direcție acționează și presiunea producției din ce în ce mai mari și greu de exportat din motive logistice, dar și concurența crescută pe piața furnizării și în curând poate și a distribuției.

Până una-alta – shop around! Cereți oferte de la doi-trei furnizori mai mari sau mai mici după ce le-ați explicat ce nevoi de consum aveți și eventual confruntați-l cu ele pe furnizorul existent. Cel puțin o lună gratis de curent în fiecare an tot aveți șanse să obțineți.