Cum trăieşti când pierzi pe cineva drag: Vindecarea prin ritual

4

De-a lungul secolelor, înţelepciunea populară a creat ritualuri coerente care să ajute sufletele să treacă în lumea cealaltă şi, în acelaşi timp, să ofere alinare familiilor. Odată cu urbanizarea şi schimbarea profilului comunităţilor, ritualurile se pierd. Ce rămâne în loc?

de Georgiana Ilie

În cimitirul vechi al comunei Bocsig din Arad ştii de la intrare cine a murit bătrân şi cine tânăr. Crucile bătrânilor sunt scunde, au sub un metru, spune Dr. Georgeta Roşu, Director de Muzeografie la Muzeul Ţăranului Român, în timp ce pentru tinerii necăsătoriţi se taie cel mai înalt copac din pădure şi se ciopleşte o cruce cât mai semeaţă. Satul îşi arată în acest fel regretul pentru moartea năprasnică.

Noţiunea de moarte (şi nici cuvântul) nu există în ritualuri. Evenimentul este considerat o trecere din lumea aceasta în următoarea. Totuşi, înţelepciunea populară tratează diferit trecerea rânduită, la sfârşitul unei vieţi împlinite, şi cea neaşteptată, când cel plecat nu a apucat să-şi îndeplinească rolul în familie şi în comunitate. Se recunoaşte astfel dispariţia nu numai a persoanei, dar şi a potenţialului care s-a pierdut şi se aduce o alinare familiei văduvite.

Ritualurile româneşti de înmormântare sunt de origine pre-creştină şi au fost asimilate şi acceptate în dogma creştin-ortodoxă, spune Dr. Roşu, pentru că ele conţin răspunsuri general acceptate la marele mister al trecerii. Ţăranul român crede în izomorfism – reflectarea vieţii pământene în lumea de dincolo – şi sufletul, care nu se mai poate ajuta singur după moarte, trebuie ajutat să-şi găsească locul, să nu se rătăcească între cele două lumi. „De aceea, decedatul este aşezat în cimitir între rude, ca ele să-l întâmpine şi să îl îndrume în lumea cealaltă.” Din acelaşi motiv, cei rămaşi îndeplinesc o sumă de ritualuri  timp de şapte ani – de la pomeni la tămâiat la împărţitul lucrurilor de care s-a folosit în viaţă – aşa cum le-au moştenit din străbuni, pentru a nu-l supăra pe mort şi a nu-l face să se întoarcă să-i bântuie. „Nimeni nu mai ştie să-ţi spună acum de ce fac asta”, spune Dr. Roşu, „în afară de <pentru că aşa e bine>, dar respectarea acestor tradiţii aduce alinare.”

Obiceiurile diferă de la regiune la regiune, uneori chiar de la sat la sat. În Gorj se pictează icoane pe cruci şi se pun în pomul din faţa casei. Sau se dau pe apă dovleci umpluţi cu mâncare şi cu o lumânare aprinsă. În Argeş şi în Moldova se face copacul mortului care se împodobeşte cu simboluri protectoare din aluat (soare, îngeri, scară, mâini). În Vrancea se face o casă simbolică în care se pun toate cele necesare, de la pat şi lenjerii la oale şi unelte, şi se dă de pomană cuiva care are nevoie. Toate au rolul de a îndruma şi îmbuna sufletul plecat. Una dintre trăsăturile comune în toată ţara este că vecinii şi prietenii se implică în proces şi se ocupă de îndeplinirea tradiţiilor pentru ca familia să poată sta la căpătâiul celui dispărut şi să îşi ia rămas-bun în linişte.

Cel mai important moment, după înmormântare, este sfârşitul celor 40 de zile (sau 6 săptămâni) în care se crede că sufletul încă mai vine să inspecteze locurile în care a trăit (cana cu apă care se pune în toate casele în timpul acesta este pentru ca mortul să nu rămână însetat). Termenul acesta de 40 de zile nu se regăseşte numai în spaţiul românesc. Ioana Fruntelată, conferenţiar universitar de etnologie şi folclor la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti, spune că acelaşi număr simbolic este menţionat şi în Cartea tibetană a morţilor, şi în Cartea egipteană a morţilor. Este atât în religia creştină cât şi în cea islamică (unde există obiceiul ca familia extinsă să locuiască timp de 40 de zile cu cei care au pierdut pe cineva, pentru a-i ajuta să treacă peste necaz), precum şi în tradiţia românească pre-creştină. La sfârşitul celor 40 de zile sufletul merge la judecata individuală şi trebuie ajutat să poată trece definitiv în cealaltă lume. Ajutorul se face, spune preotul profesor Gheorghe Istodor, de la Facultatea de Teologie de la Universitatea din Bucureşti, prin „rugăciunea de mijlocire şi prin gesturile filantropice”. Parastasul, care înseamnă „dincolo de moarte”, are rolul de a îndeplini aceste două funcţii.

Tradiţiile au rezistat, spune Ioana Fruntelată, pentru că sunt singurele care oferă răspunsuri la vidul experienţei morţii. Nu ştie nimeni ce se întâmplă după, aşa că ritualul, indiferent dacă eşti o persoană religioasă sau nu, îţi dă un răspuns acceptabil. „Oamenii au nevoie de semnificaţii”, spune ea, „şi tradiţiile vor supravieţui combinate cu practici religioase pentru că nu există alte răspunsuri.” Dar când spune asta vorbeşte doar despre zona rurală sau comunităţile mici. În oraşele mari, unde comunităţile sunt disparate şi oamenii nu au o istorie comună şi aceeaşi înţelegere a ritului, tradiţiile îşi pierd eficienţa. „Sigur că rolul lor terapeutic este diminuat dacă oamenii nu le văd rostul. Una dintre trăsăturile esenţiale ale ritualurilor este că se fac fără grabă. Chiar şi drumul spre cimitir este la pas şi te duce prin toate locurile care i-au plăcut mortului. La oraş domină dorinţa de a scăpa cât mai uşor şi cât mai repede.”

Preotul profesor Istodor spune că, în ochii Bisericii Ortodoxe, relaţia omului cu divinitatea se bazează pe o certitudine arhaică în nemurirea sufletului. Ritualul (parastasele şi slujbele la 3 şi 9 zile, 3 şi 6 săptămâni, 3, 6 şi 12 luni) s-a dezvoltat natural pentru a combate adevărata moarte, uitarea. Ele sunt prilejuri pentru a-ţi aminti de cel drag, pentru a-l păstra viu în memoria familiei, dar şi pentru a arăta familiei că beneficiază de susţinerea comunităţii. „Primul an este o perioadă critică”, spune el, „şi rolul rânduielilor este să ţină familia aproape de biserică. Cei care sunt indiferenţi la asta se lipsesc de un ajutor. De unul singur, durerea este mai greu de suportat.”

Indiferent însă de religie şi de credinţă, prin disoluţia ritualui apare un gol de siguranţă, mai spune Ioana Fruntelată, un vid acolo unde existau certitudini. „Este greu să înlocuieşti un model creat în zeci de secole.” Şi, cum nu există deocamdată niciun alt răspuns la întrebările pe care ni le punem despre moarte, vidul pare să ocupe tot mai mult loc.

Georgiana Ilie a documentat şi a scris această serie ca parte a Bursei Rosalynn Carter pentru Jurnalism pe sănătate mintală a Centrului Carter (www.cartercenter.org) din Atlanta, ediţia 2009-2010, program desfăşurat în România prin Centrul pentru Jurnalism Independent (www.cji.ro).

Citește și:

Cum trăiești când pierzi pe cineva drag

Pădurea dependenţilor: Britanicii care înving alcoolul şi drogurile plantează copaci

Iluziile consumatorilor de alcool

Totul despre alcool: Băutura la români

Foto: Flickr – Gabi Agu

Tags:



4 comentarii

  1. Pingback: Cum trăiești când pierzi pe cineva drag » Think Outside the Box

  2. E greu e tare greu cand pierzi pe cineva drag…
    Nimic nu poate inlocui durerea….
    Am pierdut tatal la 20 de ani …am pierdut-o apoi pe mama… dar sotul meu cu care am stat 30 de ani si cu care am un copil…a lasat un mare gol in sufletul meu….,desi nu au fost toti anii” lapte si miere”….
    Singuratatea e cea mai grea boala…

  3. Nu exista cuvinte care sa poata descrie durerea ce m-a coplesit la pierderea sotului meu…..! Si cu care ma lupt singura de mai bine de doi ani…..desi am doi copii…..vreau sa-i protejez pe ei……
    Ritualurile ,pe de o parte, imi sporeau durerea, dar ,cu timpul, mi-au adus si un pic de alinare……
    Tulburatoare serie de articole…..pentru cei care au trait astfel de experiente….!

Leave A Reply