Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Vindecarea prin ritual

9

De-a lungul secolelor, intelepciunea populara a creat ritualuri coerente care sa ajute sufletele sa treaca in lumea cealalta si, in acelasi timp, sa ofere alinare familiilor. Odata cu urbanizarea si schimbarea profilului comunitatilor, ritualurile se pierd. Ce ramane in loc? TOTB va prezinta ultimul episod din seria scrisa de jurnalista Georgiana Ilie.

Text de Georgiana IlieIn cimitirul vechi al comunei Bocsig din Arad stii de la intrare cine a murit batran si cine tanar. Crucile batranilor sunt scunde, au sub un metru, spune Dr. Georgeta Rosu, Director de Muzeografie la Muzeul Taranului Roman, in timp ce pentru tinerii necasatoriti se taie cel mai inalt copac din padure si se ciopleste o cruce cat mai semeata. Satul isi arata in acest fel regretul pentru moartea naprasnica.

Notiunea de moarte (si nici cuvantul) nu exista in ritualuri. Evenimentul este considerat o trecere din lumea aceasta in urmatoarea. Totusi, intelepciunea populara trateaza diferit trecerea randuita, la sfarsitul unei vieti implinite, si cea neasteptata, cand cel plecat nu a apucat sa-si indeplineasca rolul in familie si in comunitate. Se recunoaste astfel disparitia nu numai a persoanei, dar si a potentialului care s-a pierdut si se aduce o alinare familiei vaduvite.

Ritualurile romanesti de inmormantare sunt de origine pre-crestina si au fost asimilate si acceptate in dogma crestin-ortodoxa, spune Dr. Rosu, pentru ca ele contin raspunsuri general acceptate la marele mister al trecerii. Taranul roman crede in izomorfism – reflectarea vietii pamantene in lumea de dincolo – si sufletul, care nu se mai poate ajuta singur dupa moarte, trebuie ajutat sa-si gaseasca locul, sa nu se rataceasca intre cele doua lumi. “De aceea, decedatul este asezat in cimitir intre rude, ca ele sa-l intampine si sa il indrume in lumea cealalta.” Din acelasi motiv, cei ramasi indeplinesc o suma de ritualuri  timp de sapte ani – de la pomeni la tamaiat la impartitul lucrurilor de care s-a folosit in viata – asa cum le-au mostenit din strabuni, pentru a nu-l supara pe mort si a nu-l face sa se intoarca sa-i bantuie. “Nimeni nu mai stie sa-ti spuna acum de ce fac asta”, spune Dr. Rosu, ” in afara de <pentru ca asa e bine>, dar respectarea acestor traditii aduce alinare.”

Obiceiurile difera de la regiune la regiune, uneori chiar de la sat la sat. In Gorj se picteaza icoane pe cruci si se pun in pomul din fata casei. Sau se dau pe apa dovleci umpluti cu mancare si cu o lumanare aprinsa. In Arges si in Moldova se face copacul mortului care se impodobeste cu simboluri protectoare din aluat (soare, ingeri, scara, maini). In Vrancea se face o casa simbolica in care se pun toate cele necesare, de la pat si lenjerii la oale si unelte, si se da de pomana cuiva care are nevoie. Toate au rolul de a indruma si imbuna sufletul plecat. Una dintre trasaturile comune in toata tara este ca vecinii si prietenii se implica in proces si se ocupa de indeplinirea traditiilor pentru ca familia sa poata sta la capataiul celui disparut si sa isi ia ramas-bun in liniste.

Cel mai important moment, dupa inmormantare, este sfarsitul celor 40 de zile (sau 6 saptamani) in care se crede ca sufletul inca mai vine sa inspecteze locurile in care a trait (cana cu apa care se pune in toate casele in timpul acesta este pentru ca mortul sa nu ramana insetat). Termenul acesta de 40 de zile nu se regaseste numai in spatiul romanesc. Ioana Fruntelata, conferentiar universitar de etnologie si folclor la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucuresti, spune ca acelasi numar simbolic este mentionat si in Cartea tibetana a mortilor, si in Cartea egipteana a mortilor. Este atat in religia crestina cat si in cea islamica (unde exista obiceiul ca familia extinsa sa locuiasca timp de 40 de zile cu cei care au pierdut pe cineva, pentru a-i ajuta sa treaca peste necaz), precum si in traditia romaneasca pre-crestina. La sfarsitul celor 40 de zile sufletul merge la judecata individuala si trebuie ajutat sa poata trece definitiv in cealalta lume. Ajutorul se face, spune preotul profesor Gheorghe Istodor, de la Facultatea de Teologie de la Universitatea din Bucuresti, prin “rugaciunea de mijlocire si prin gesturile filantropice”. Parastasul, care inseamna “dincolo de moarte”, are rolul de a indeplini aceste doua functii.

Traditiile au rezistat, spune Ioana Fruntelata, pentru ca sunt singurele care ofera raspunsuri la vidul experientei mortii. Nu stie nimeni ce se intampla dupa, asa ca ritualul, indiferent daca esti o persoana religioasa sau nu, iti da un raspuns acceptabil. “Oamenii au nevoie de semnificatii”, spune ea, “si traditiile vor supravietui combinate cu practici religioase pentru ca nu exista alte raspunsuri.” Dar cand spune asta vorbeste doar despre zona rurala sau comunitatile mici. In orasele mari, unde comunitatile sunt disparate si oamenii nu au o istorie comuna si aceeasi intelegere a ritului, traditiile isi pierd eficienta. “Sigur ca rolul lor terapeutic este diminuat daca oamenii nu le vad rostul. Una dintre trasaturile esentiale ale ritualurilor este ca se fac fara graba. Chiar si drumul spre cimitir este la pas si te duce prin toate locurile care i-au placut mortului. La oras domina dorinta de a scapa cat mai usor si cat mai repede.”

Preotul profesor Istodor spune ca, in ochii Bisericii Ortodoxe, relatia omului cu divinitatea se bazeaza pe o certitudine arhaica in nemurirea sufletului. Ritualul (parastasele si slujbele la 3 si 9 zile, 3 si 6 saptamani, 3, 6 si 12 luni) s-a dezvoltat natural pentru a combate adevarata moarte, uitarea. Ele sunt prilejuri pentru a-ti aminti de cel drag, pentru a-l pastra viu in memoria familiei, dar si pentru a arata familiei ca beneficiaza de sustinerea comunitatii. “Primul an este o perioada critica”, spune el, “si rolul randuielilor este sa tina familia aproape de biserica. Cei care sunt indiferenti la asta se lipsesc de un ajutor. De unul singur, durerea este mai greu de suportat.”

Indiferent insa de religie si de credinta, prin disolutia ritualui apare un gol de siguranta, mai spune Ioana Fruntelata, un vid acolo unde existau certitudini. “Este greu sa inlocuiesti un model creat in zeci de secole.” Si, cum nu exista deocamdata niciun alt raspuns la intrebarile pe care ni le punem despre moarte, vidul pare sa ocupe tot mai mult loc.

Georgiana Ilie a documentat si a scris aceasta serie ca parte a Bursei Rosalynn Carter pentru Jurnalism pe sanatate mintala a Centrului Carter (www.cartercenter.org) din Atlanta, editia 2009-2010, program desfasurat in Romania prin Centrul pentru Jurnalism Independent (www.cji.ro).

Cititi si:

Nu stiu ce titlu sa-i pun

Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Drumul inapoi catre o viata normala

Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Temerarii invata sa supravietuiasca

Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag- O veste pe care nu vrea sa o dea nimeni

Tags:



9 comentarii

  1. Pingback: Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Drumul inapoi catre o viata normala » Think Outside The Box

  2. De bun simt ce spune autoarea. Si smerit. Adica se adminte ca nu stim prea multe si lasa loc lui Dumnezeu. Imi place foarte mult concluzia “Este greu sa inlocuiesti un model creat in zeci de secole.”

    • E greu, dar necesar. Oamenii trebuie sa invete sa fie puternici, nu sa apeleze la prideteni imaginari si misticism ieftin de fiecare data cand au o problema.

      • Nimeni nu detine adevarul suprem, parerile sunt subiective si trebuiesc respectate.
        Vad un lucru foarte urat si injust, de fiecare data cand comenteaza cineva din punct de vedere religios unii sar repede si il considera rudimentar, arhaic, cu mentalitate de evul mediu.
        Dreptul la exprimare inca nu a fost abolit.
        Agresivitatea aceasta impotriva religiei este nejustificata. Dumnezeu a creat omul liber si tu nu ai nici un drept sa-l consideri mai inferior datorita faptului ca acesta este credincios. Umilesti un om fara sa ai acest drept. Tu vrei respect pentru ca esti ateu. De ce nu-l respecti pe cel credincios?

  3. Vindecare si consolare on

    am retineri sa cred in interpretarea aceasta strict consolatoare a ritualurilor. Insa, cred ca ar fi un mare castig pentru sufletele noastre daca am intelege, crede si simti credinta crestina mai mult decat o suma de ritualuri (integrate, acceptat din perioada pagana).

    Istoria credintelor religioase este mult mai complexa decat o suma de coincidente si ritualuri cu rol terapeutic. Credinta in Inviere, in viata de dupa moarte, si credinta in ajutorul rugaciunii pentru sufletele adormite depaseste rolul social de consolare, de comemorare pe care autoarea il sugereaza.

    Daca semnalul de alarmă sugerat in prezentul articol este real – traditiile dispar cu rapiditate – pericolul de a reduce credinta la o suma de ritualuri mi se pare si mai mare.

    • Aceste ritualuri, forme, vin dintr-un fond foarte bogat. Nu sunt goale de continut daca le studiezi si mai ales daca le traiesti. Daca zeci de generatii inaintea mea au filtrat si au oferit mai departe acest model, mi se pare lipsa de ratiune, nu numai de smerenie sa zic ca eu reinventez totul. Oameni au avut acelasi suflet si acuma 1000 si acuma 2000 de ani. Aceleasi trairi; au avut aceleasi drame, aceasi suferinta la care au raspuns cum au stitu ei mai bine. Si nu vreau sa arunc la cos pe bunicii, mosii si stramosii mei.

  4. Adevarul este ca aceste cruci de la Sapanta nu sunt cele originale. Cele originale au fost inlocuite/rescrise/revopsite in anii 60, multe avand epitafuri pur si simplu obscene.

  5. Romanii sunt o stranie mixtura de rationalism frantuzesc, misticism pravoslavnic rusesc si mercantilism tamp grecesc. Presarat cu superstitii pagane (“pre-crestine”).

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger