Cum trăieşti când pierzi pe cineva drag: O veste pe care nu vrea să o dea nimeni

1

Cine anunţă familiile victimelor accidentelor? Cum trebuie să o facă? Cum sunt pregătiţi pentru a transmite o asemenea veste astfel încât să nu agraveze trauma familiei?

de Georgiana Ilie

Răspunsul e scurt: nimeni trebuie să facă asta. Conform legislaţiei româneşti, nicio instituţie nu este mandatată să anunţe familiile victimelor.

Ministerul Administraţiei şi Internelor crede că e în sarcina Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, a Direcţiei Generale de Paşapoarte sau a medicilor legişti.

Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date spune că singura sa obligaţie e să ajute anchetatorii să identifice pe cineva.

Direcţia Generală de Paşapoarte spune că nu are asemenea atribuţii.

Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” nu o face pentru că nu este organ de anchetă.

Organul de anchetă, Ministerul Public, prin purtătorul de cuvânt Dana Tiţian, spune că nu intră în sarcina procurorilor, care ajung la locul accidentelor doar după ce s-a încheiat ancheta preliminară a Poliţiei.

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, care răspunde la toate incendiile şi dezastrele naturale şi face şi descarcerare şi dă ajutor medical de urgenţă prin SMURD, nu este mandatat decât să facă un raport de specialitate şi să îl transmită Poliţiei.

Într-un final, potrivit legii 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, poliţiştii nu au nicio responsabilitate în acest domeniu. Aşa spune şi Comisarul şef Christian Ciocan, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Municipiului Bucureşti. „Poliţiştii nu au nicio obligaţie, dar ei sunt cei care ajung să o facă pentru că interacţionează cu familia pe parcursul anchetei. Cu atât mai mult la ţară sau în localităţi mai mici, unde oamenii se şi cunosc.” Cum o fac depinde doar de personalitatea poliţistului respectiv pentru că nu există nicio metodologie şi la Academia de Poliţie nu se predă niciun curs despre asta. O iniţiativă de acum câţiva ani, care prevedea ca aceste comunicări să se facă de purtătorul de cuvânt din fiecare judeţ împreună cu un psiholog, a fost abandonată. Ciocan nu ştie de ce, dar i s-ar fi părut un sistem eficient. „Ar fi fost bine să fie aşa, învesteşti Poliţia cu această responsabilitate, dar măcar o pregăteşti să ştie cum să o facă. Este foarte delicat şi dificil să îl anunţi pe un om că i-a murit copilul. Nici pentru poliţist nu e uşor.”

În 2010, în România au murit peste 2.300 de oameni numai în accidente de circulaţie. Totalul victimelor din 2009 a fost de 2.729, conform rapoartelor de activitate ale Poliţiei Române. Anual, mor în jur de 13.000 de persoane în circumstanţe violente – leziuni traumatice, otrăviri sau alte cauze externe – care pot necesita anchetă şi, prin urmare, interacţiune cu Poliţia. Instituţia şi-a dat măsura lipsei de pregătire cel mai recent după incendiul de la Maternitatea Giuleşti, când una dintre familiile nou-născuţilor care supravieţuiseră şi erau la Terapie Intensivă la Spitalul Grigore Alexandrescu a fost anunţată prin telefon că bebeluşul a murit. Când familia a venit la spital, a descoperit că fusese o greşeală. Copilul trăia. A murit însă a doua zi. Tragedia prin care a trecut familia – un copil născut prematur, ars de viu, salvat pentru ca într-un final să nu supravieţuiască rănilor – a fost amplificată înzecit de cruzimea neintenţionată a unei erori birocratice şi a unui poliţist care nu a ştiut mai mult decât să anunţe moartea prin telefon.

Felul în care este anunţată o veste proastă, cu atât mai mult una cu caracter definitiv şi traumatic, precum un deces violent sau neaşteptat, influenţează semnificativ capacitatea destinatarului de a accepta realitatea şi de a depăşi durerea. Dr. Mugur Ciumăgeanu, psihiatru şi psihoterapeut, spune că nu e întotdeauna nevoie de un protocol, cât de o atitudine prin care să se transmită ceea ce în psihoterapie se numeşte Factorul E – expectancy – adică ideea că viaţa merge mai departe.

Cei care dau astfel de veşti, dacă nu sunt pregătiţi şi nu au o înclinaţie nativă pentru comunicare, riscă să cadă în cele două extreme: fie să fie prea seci şi să nu poată să ofere niciun fel de alinare, fie, mai rău, să pice în capcana compasiunii, care este mai nocivă pentru că îi dă omului sentimentul că situaţia e fără ieşire. Pe termen lung, îl văduveşte de mecanismele naturale de ieşire din criză. Cu alte cuvinte, nici o atitudine indiferentă nu face bine, dar una în care mesagerul plânge în rând cu destinatarul, îl victimizează sau îl căinează face şi mai mult rău. Soluţia potrivită este cea în care i se comunică faptele şi i se transmite ideea că aceasta este o criză temporară, pe care o va depăşi. I se oferă o atitudine sănătoasă, nu o emoţie care poate degenera.

Când aflarea veştii se face în condiţii agravante, capacitatea de recuperare a celor afectaţi scade foarte mult şi pot apărea simptome ale stresului post-traumatic (PTSD). PTSD este definit în studiul A cognitive model of posttraumatic stress disorder de Anke Ehlers şi David M. Clark drept incapacitatea victimelor de a-şi reveni emoţional după o traumă şi se manifestă mai ales prin refuzul de a se mai gândi la evenimentul respectiv, detaşare emoţională, precum şi prin retrăire repetată, involuntară, a situaţiei. De multe ori ajung să se învinovăţească pentru ceea ce s-a întâmplat sau îşi găsesc raţionamente care să justifice de ce au ajuns victime. Încep să vadă viaţa dintr-o perspectivă negativistă şi sunt copleşiţi de temeri care până atunci nu existaseră. Se simt singuri şi neînţeleşi şi se îndepărtează de cei din jur. Simptomele pot varia în funcţie de situaţie şi de sensibilitatea persoanei respective, dar întotdeauna afectează calitatea vieţii pe termen lung.

Şi totul poate fi prevenit dacă cei care ajung să dea veştile pe care nu vrea să le dea nimeni sunt pregătiţi să o facă astfel încât să provoace cât mai puţină durere.

Georgiana Ilie a documentat şi a scris această serie ca parte a Bursei Rosalynn Carter pentru Jurnalism pe sănătate mintală a Centrului Carter (www.cartercenter.org) din Atlanta, ediţia 2009-2010, program desfăşurat în România prin Centrul pentru Jurnalism Independent (www.cji.ro).

Citește și:

Cum trăiești când pierzi pe cineva drag

Pădurea dependenţilor: Britanicii care înving alcoolul şi drogurile plantează copaci

Iluziile consumatorilor de alcool

Totul despre alcool: Băutura la români

Foto: EPA

Tags:



Un comentariu

  1. Pingback: Cum trăiești când pierzi pe cineva drag » Think Outside the Box

Leave A Reply