Accidentele sunt o parte a vietii cotidiene, de care nimeni nu isi doreste sa aiba parte. Dincolo de cei implicati in astfel de evenimente nefericite sunt si alte persoane care sufera. Cine anunta insa familiile victimelor accidentelor? Cum trebuie sa o faca? Cum sunt pregatiti pentru a transmite o asemenea veste astfel incat sa nu agraveze trauma familiei? TOTB va prezinta al treilea episod din seria scrisa de jurnalista Georgiana Ilie.
Text de Georgiana Ilie
Raspunsul e scurt: nimeni trebuie sa faca asta. Conform legislatiei romanesti, nicio institutie nu este mandatata sa anunte familiile victimelor.
Ministerul Administratiei si Internelor crede ca e in sarcina Directiei pentru Evidenta Persoanelor si Administrarea Bazelor de Date, a Directiei Generale de Pasapoarte sau a medicilor legisti. Directia pentru Evidenta Persoanelor si Administrarea Bazelor de Date spune ca singura sa obligatie e sa ajute anchetatorii sa identifice pe cineva.
Directia Generala de Pasapoarte spune ca nu are asemenea atributii.
Institutul National de Medicina Legala „Mina Minovici” nu o face pentru ca nu este organ de ancheta. Organul de ancheta, Ministerul Public, prin purtatorul de cuvant Dana Titian, spune ca nu intra in sarcina procurorilor, care ajung la locul accidentelor doar dupa ce s-a incheiat ancheta preliminara a Politiei.
Inspectoratul General pentru Situatii de Urgenta, care raspunde la toate incendiile si dezastrele naturale si face si descarcerare si da ajutor medical de urgenta prin SMURD, nu este mandatat decat sa faca un raport de specialitate si sa il transmita Politiei.
Intr-un final, potrivit legii 218/2002 privind organizarea si functionarea Politiei Romane, politistii nu au nicio responsabilitate in acest domeniu. Asa spune si Comisarul sef Christian Ciocan, purtatorul de cuvant al Politiei Municipiului Bucuresti. „Politistii nu au nicio obligatie, dar ei sunt cei care ajung sa o faca pentru ca interactioneaza cu familia pe parcursul anchetei. Cu atat mai mult la tara sau in localitati mai mici, unde oamenii se si cunosc.” Cum o fac depinde doar de personalitatea politistului respectiv pentru ca nu exista nicio metodologie si la Academia de Politie nu se preda niciun curs despre asta.
O initiativa de acum cativa ani, care prevedea ca aceste comunicari sa se faca de purtatorul de cuvant din fiecare judet impreuna cu un psiholog, a fost abandonata. Ciocan nu stie de ce, dar i s-ar fi parut un sistem eficient. „Ar fi fost bine sa fie asa, investesti Politia cu aceasta responsabilitate, dar macar o pregatesti sa stie cum sa o faca. Este foarte delicat si dificil sa il anunti pe un om ca i-a murit copilul. Nici pentru politist nu e usor.”
In primele opt luni ale anului 2010, in Romania au murit 1.372 de oameni numai in accidente de circulatie. Totalul victimelor de anul trecut a fost de 2.729, conform rapoartelor de activitate ale Politiei Romane. Anual, mor in jur de 13.000 de persoane in circumstante violente – leziuni traumatice, otraviri sau alte cauze externe – care pot necesita ancheta si, prin urmare, interactiune cu Politia.
Institutia si-a dat masura lipsei de pregatire cel mai recent dupa incendiul de la Maternitatea Giulesti, cand una dintre familiile nou-nascutilor care supravietuisera si erau la Terapie Intensiva la Spitalul Grigore Alexandrescu a fost anuntata prin telefon ca bebelusul a murit. Cand familia a venit la spital, a descoperit ca fusese o greseala. Copilul traia. A murit insa a doua zi. Tragedia prin care a trecut familia – un copil nascut prematur, ars de viu, salvat pentru ca intr-un final sa nu supravietuiasca ranilor – a fost amplificata inzecit de cruzimea neintentionata a unei erori birocratice si a unui politist care nu a stiut mai mult decat sa anunte moartea prin telefon.
Felul in care este anuntata o veste proasta, cu atat mai mult una cu caracter definitiv si traumatic, precum un deces violent sau neasteptat, influenteaza semnificativ capacitatea destinatarului de a accepta realitatea si de a depasi durerea. Dr. Mugur Ciumageanu, psihiatru si psihoterapeut, spune ca nu e intotdeauna nevoie de un protocol, cat de o atitudine prin care sa se transmita ceea ce in psihoterapie se numeste Factorul E – expectancy – adica ideea ca viata merge mai departe.
Cei care dau astfel de vesti, daca nu sunt pregatiti si nu au o inclinatie nativa pentru comunicare, risca sa cada in cele doua extreme: fie sa fie prea seci si sa nu poata sa ofere niciun fel de alinare, fie, mai rau, sa pice in capcana compasiunii, care este mai nociva pentru ca ii da omului sentimentul ca situatia e fara iesire. Pe termen lung, il vaduveste de mecanismele naturale de iesire din criza. Cu alte cuvinte, nici o atitudine indiferenta nu face bine, dar una in care mesagerul plange in rand cu destinatarul, il victimizeaza sau il caineaza face si mai mult rau. Solutia potrivita este cea in care i se comunica faptele si i se transmite ideea ca aceasta este o criza temporara, pe care o va depasi. I se ofera o atitudine sanatoasa, nu o emotie care poate degenera.
Cand aflarea vestii se face in conditii agravante, capacitatea de recuperare a celor afectati scade foarte mult si pot aparea simptome ale stresului post-traumatic (PTSD). PTSD este definit in studiul A cognitive model of posttraumatic stress disorder de Anke Ehlers si David M. Clark drept incapacitatea victimelor de a-si reveni emotional dupa o trauma si se manifesta mai ales prin refuzul de a se mai gandi la evenimentul respectiv, detasare emotionala, precum si prin retraire repetata, involuntara, a situatiei.
De multe ori ajung sa se invinovateasca pentru ceea ce s-a intamplat sau isi gasesc rationamente care sa justifice de ce au ajuns victime. incep sa vada viata dintr-o perspectiva negativista si sunt coplesiti de temeri care pana atunci nu existasera. Se simt singuri si neintelesi si se indeparteaza de cei din jur. Simptomele pot varia in functie de situatie si de sensibilitatea persoanei respective, dar intotdeauna afecteaza calitatea vietii pe termen lung.
Si totul poate fi prevenit daca cei care ajung sa dea vestile pe care nu vrea sa le dea nimeni sunt pregatiti sa o faca astfel incat sa provoace cat mai putina durere.
Georgiana Ilie a documentat si a scris aceasta serie ca parte a Bursei Rosalynn Carter pentru Jurnalism pe sanatate mintala a Centrului Carter (www.cartercenter.org) din Atlanta, editia 2009-2010, program desfasurat in Romania prin Centrul pentru Jurnalism Independent (www.cji.ro).
Foto: Agerpres
Cititi si:
Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Vindecarea prin ritual
Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Drumul inapoi catre o viata normala
Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Temerarii invata sa supravietuiasca
19 comentarii
da, chiar aseara mi-a tremurat un pic inima cand m-am trezit la usa cu doi politisti de la politia rutiera…sotul era plecat cu masina la cumparaturi…si astia doi suna si se prezinta si in loc sa intrebe cine sunt, ma iau asa, pe ocolite, si vorbind rar, ca…Aveti dumneavoastra o masinaaaa…albastra (a noastra e gri metalizat, dar in fine, cand a inceput sa vorbeasca, albastru, gri, ce mi-e)…eu deja ma facusem verde, ca mi-au trecut intr-o fractiune de secunda o mie de scenarii in cap, toate care de care mai sumbre…apoi zice o marca de masina, care nu era a noastra…eu deja am sarit…NU. A, pai cautam firma X (care se mutase de prin 2002)….Pfuuu, ce mai eficienta, bineinteles ca au facut asta intentionat, ca de fapt cautau pe cineva cu datorii sau ceva, care trebuiau executati, si nu au intrebat de la inceput cine sunt, desi stiau, ca apoi s-au dat de gol, a pai aici e familia X…Bine, frate, pai mie mi-a stat inima in loc sau nu? Imi platesc ei orele de terapie, ca am plans apoi ca nebuna ca nu ma puteam linisti? ce naiba, politia romana in actiune…Si acum aflu de aici de pe site ca de fapt ei nici nu au obligatia asta, dar ca o fac si nici nu stiu ce fac? daca era o situatie reala nu stiu ce m-as fi facut 🙁
Am fost intotdeauna o admiratoare a profesionistilor in psihologie. Doctorii de suflete.
Aici ar trebui sa dea o reteta pentru a recepta o tragedie. Nu exista retete. Psihologii de clasa il intuiesc repede pe cel cu care dialogheaza, asa ca stiu cum sa comunice, verbal si non verbal, o veste impovaratoare.
Dar , indiferent cum primesti o veste, tot trebuie sa urmezi calea de acceptare a realitatii si o reluare a unui zbor frant.
Mi-as dori sa fie mai cunoscuti acesti psihologi, sa fie cat mai prezenti in comunitatile scolare, de studenti, de batrani si multi altii, care se confrunta cu greutatile vietii.
In ceea ce priveste responsabilitatea oficiala a contactarii familiei, in cazul unor evenimente tragice, ar fi bine ca Politia sa aiba aceasta obligatie, dar sa fie instruiti . Daca fac o paralela cu sistemul medical, unde aceasta sarcina e a doctorului, in realitate, nimeni nu se preocupa de cei care primesc vestile. Asa ca una e teoria, alta e practica.
In concluzie, ancorati-va cu putere de familie, de prieteni, si , cu putin noroc, poate veti da si de alti oameni, care sa-si pretuiasca semenii.
Spital, Bucuresti, 2010
O internez pe mama, dupa plimbari cu salvarea de la un spital la altul si tinut ore in sir in urgenta. Diagnosticul cu care ajungem:suspecta de pneumonie. La spital ni se spune: Nu stim ce are dar sigur nu pneumonie. La mai putin de 24 de ore de la internare, moare in spital. Seara e trecuta ora decesului: 23. Sunt sunata a doua zi dimineata la 5 si anuntata sec. Percep in ton iritare cand pun intrebari si nerabdare de a inchide. Intreb de ce nu am fost sunata seara, eu incercand cu disperare sa dau de ei prin telefon. Isi schimbasera centrala si nimeni nu a mai catadicsit sa faca public numarul bun. Mi se spune ca seara am avut telefonul inchis. Si la 5 dimineata ati presupus ca nu-l voi avea de m-ati sunat? Ulterior, mi se spune ca e o politica a spitalului: ”oricum nu mai aveati ce sa faceti la ora aia”!!! mi se explica.
Mi-a ramas adanc in memorie vocea pentru ca stiam ce va spune. De fiecare data cand o aud, ma cutremur si apoi incerc sa o alung din minte.
Urmeaza apoi autopsia, pentru ca e lege. Dimineata, prima ora, in curtea din spate a spitalului. Mama e prima. Asteptam o hartie de la ei pentru a putea lua actul de deces. Caini in jur. Din morga apare un nene cu o punga mare, galbena, umpluta pana la jumatate. Nu sunt specialist, dar pot distinge formele (sau mi se pare) :ficat, inima…Ramane cateva secunde pe loc: el se uita la noi, noi la punga apoi isi continua drumul. Iar gandul care imi trece prin cap e: Doamne, se duce la caini…Vine si rezultatul autopsiei: bronhopneumonie acuta.
Care e calea de a merge totusi mai departe cand traiesti “Moartea domnului Lazarescu” din perspectiva Apartinatorului (a familiei)?
Cand sistemul te infrange prin lipsurile si mai ales prin nepasarea lui? “Detasarea emotionala” nu e o solutie chiar daca una de avarie? In ce punct ar trebui sa ajungi pentru a putea spune: ok… acum sunt ok.
In ce masura te poate ajuta un om, oricat de bineintentionat ar fi, sa depasesti momentul? Si aici ma gandesc la prieteni, familie. Te sustin dar ce faci daca sustinerea lor nu te ajuta. Cum dai peste un psiholog bun intr-un sistem muribund? Care sunt criteriile care il recomanda a fi bun? Faptul ca apare la televizor, ca are agenda plina de sedinte sau argumente de genul”am auzit ca e bun” nu-mi inspira incredere.
Pingback: Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Temerarii invata sa supravietuiasca » Think Outside The Box
si eu mi-am pierdut o data buletinul (eram inca prin liceu) si politistul de la sectia de care apartinem a sunat-o pe mama pe la 3 noaptea sa ii zica ca l-a gasit cineva si l-a predat la politie. bineinteles ca asa a pus intrebarile de i-a stat la mama inima in loc, mail ales sa se nimerise sa nu fiu acasa in acel moment. se mai plictisesc si ei ca doar sunt oameni, nu?
Traiesc de multi ani inafara tarii , mai concret 14 ani, oamenii aici in vest plang putinel in public, sufera in interior, poate ca sunt si mai logici si accepta situatia normala ca oamenii se nasc si mai si mor fara exceptie, zbieratul oricum nu inviaza pe nimeni. La noi in tara in special la femeile simple la imormantare, tipetele sunt ca de oameni nebuni, cultura orientala stimuleaza sa-ti manifesti durerea, ba chiar daca nu ar fi de ajuns asta, mai angajeaza si bocitoare, o tradite arhaica ca este amintita si in biblie, lucru nemaivazut in vest.
Pt. Vladi,
1.angajatul bocitoarelor era o traditie care astazi nu se mai practica, sau se practica f rar.
2.este adevarat ca toti oamenii se nasc si mor fara exceptie. insa aici este vorba despre cazurile in care asta se intampla datorita unor accidente sau alte cauze nenaturale. despre oameni care mor poate tineri, nevinovati, ca victime ale unor accidente rutiere de pilda. si in acest caz este f dificil sa vii ca un vestic logic si sa le explici familiei si prietenilor celui decedat ca de fapt este un lucru normal, si sa nu mai planga ca niste femei simple.
3.da, exista o legatura cu cultura orientala, dar felul in care se manifesta o persoana indurerata tine si de felul de a fi. Fiecare dintre noi ne manifestam intr-un mod specific, unii mai evident, altii mai discret, insa cred ca acest aspect nu tine atat de mult de cultura.
Tu in filme la imormantari ti-ar place sa vezi spectacolul grotesc de la noi? mi-a ramas in mine cand eram mic o vecina care in momentul in care a pornit masina cu scriul a inceput sa-si muste degetele, desi maica-sa era batrana. asta prin anii, 80.
nu vorbeam de ce mi-ar placea sa vad in filme, ci despre viata reala. In plus, nu vad legatura dintre muscatul degetelor si cultura orientala.
Bucuresti, 1976 (aveam 5 ani, stiu asta din povestirile bunicii).
Tatei (38 de ani) i se face rau, este dus cu Salvarea la spital, diagnostic apendicita. Mama sta cu el, a doua zi urma sa fie operat, pleaca sa ia lucruri de acasa si sa doarma nitel, el se simtea mai bine.
Dimineata da telefon la spital sa intrebe cand sunt orele de vizita. La telefon, direct: “Doamna, veniti sa-l luati, a murit azi-noapte”.
Fusese de fapt pancreatita acuta…
…Credeti ca s-a schimbat ceva in sistem din 1976 pana acum ? Eu nu…poate in mai rau.
Completare: mama a facut depresie, psihologul care a ajutat-o i-a oferit ca remediu Extraveral, plimbari multe in jurul Herastraului si constiinta ca are un copil de 5 ani care de ea depinde. A ajutat in cele din urma…
Pe tata l-am pierdut dupa o boala lunga si crunta. Pe mama in august intr-un accident rutier (lovita mortal pe trecerea de pietoni). Pot face diferenta printre aceste doua cazuri. In lunga suferinta te pregatesi sufleteste ca vei prierde pe cineva drag si accepti “mai usor” spunand ca nu va mai suferii . Dar cand o femeie voinica, sanatoasa care porneste spre tine si nu mai ajunge din vina altuia, dupa mine e inacceptabil. N-am putut sa bocesc, Dumnezeul mi-a dat putere sa fac inmormantarea si sa trec atunci pe moment peste toate. Dar urmeaza un sir de procese la care nu stiu cum voi face fata. Cu fiecare zi ce trece e mai greu.Nici spitalul nici politia n-au oameni pregatiti sa te anunte. Unu te anunta sec iar celalat balbaie si nu gaseste cuvintele. Ar fi mare nevoie de oameni specializati.
Intr-o zi suna interfonul, mama raspunde. De jos : politia deschideti ! . Fetele si sotul pleasera cu 2 masini la drum lung. Mama s-a speriat cand a aflat ca nu o cautau pe ea i-a certat bine si le -a spus ca nu asa se procedeaza.
Ne-am amuzat teribil apoi pe tema asta.
Apoi am aflat pe pielea mea cum e sa-ti spuna dr. pe holul spitalului (eu inca eram incarcata cu bagaje caci ajunsesem direct de la gara) ca mama ta are metastaza. Fara alte lamuriri. Punct.
Poate ma uit eu la prea multe filme americane dar mi se pare esentiala existenta unei instruiri a personalului medical/ a politistului/ a celui care iti spune vesti de astea. Poate o initiativa legislativa de genul asta nu starneste la fel de mult interes mediatic ca legalizarea prostitutiei dar ar face o mare diferenta in vietile multor oameni. Pot sa ve povestesc experinta mea: in miezul noptii sunt chemata la spital…. logodnicul meu fusese lovit de o masina si era deja in operatie cand am ajuns eu. La intrebarea mea disperata ce are? mi s-a raspuns sec: o sa moara. Cum naiba poti sa tratezi un om cand ai convingerea sigura ca o sa moara? Cum poti sa operezi un om cand ti se pare ca soarta lui este pecetluita? faci disectie? si mai ales cum poti sa-i spui mamei, sotiei lui asa ceva…atat de sec?
Nu l-am pierdut…a fost mai puternic decat resemnarea unor cadre medicale, destinul lui nu a fost ghicit intr-o ceasca de cafea de catre o asistenta plictisita, dar gandul la noaptea aceea…….A supravietuit dar a ramas cu sechele neurologice…ar fi fost un alt om azi daca unul dintre acei oameni care l-au tratat ar fi crezut ca are vreo sansa? nu pot sa-mi rapund la intrebarile astea pot doar sa-i multumesc la Dumenzeu ca astazi este alaturi de noi.
Am trecut si eu prin asemenea momente. N-am sa uit niciodata. Mama fusese operata intr-un “prestigios” spital (nu am sa spun nici macar localitatea ca sa nu creez confuzii si sa fac rau cui nu trebuie). Lasasem la asistente numarul de telefon pentru a fi anuntati de orice modificare a starii mamei care nu-si revenise dupa operatie nici dupa trei zile. Sambata dimineata am luat masina si ne-am indreptat spre spitalul care era in alt oras (la doua ore de mers). Cand am ajuns patul mamei era gol, fara asternut. Am inteles. A fost un soc desi stiam ca sfarsitul ei era aproape. Nu ne-a bagat in seama nici un medic. Nimeni nu ne-a dat nici o explicatie. O asistenta ne-a spus sec si fara pic de compasiune ca mama se stinsese vineri seara, ca ne-au sunat dar nu-i raspunsesem noi la telefon (mintea fara rusine).A fost un calvar. Am plecat la morga. Acolo alt soc. Mama era intinsa pe o masa intr-o incapere care arata ca un beci, nu era acoperita cu nimic. Am inceput formalitatile necesare ca s-o putem scoate din spital. Am ajuns la o femeie – medic ce avea se pare si o oarecare functie pe acolo care mi-a vorbit ca unei slujnice fara sa tina cont de durerea noastra, fara sa tina cont de nimic. Avea in voce asprimea aia care-ti da de inteles ca numai tu esti de vina de toate si ca ei te ajuta doar pentru ca vor si chiar iti fac tie un hatar ca te ajuta. Eram la un pas de a riposta urat dar din respect pentru mama care nu mai era dar care a fost mereu un om decent si demn am luat decizia sa accept umilinta care , nu-i asa, facea parte din scenariul acelui moment groaznic pentru mine si familia mea. Am avut mereu suspiciunea ca medicii care au operat-o pe mama si cei de la ATI nu si-au facut treaba serios si de aceea am pierdut-o pe mama iar atitudinea lor agresiva venea tocmai pentru a ne intimida si a opri din partea noastra orice initiativa de clarificare a faptelor. Sa nu credeti ca nu am contribuit financiar. Dimpotriva. Am “cotizat” cum se spune, din prima zi de spitalizare si pana in ultima fara nici o exceptie. Toti si-au primit tainul mai putin profesorul care o operase pe mama si care dupa operatie nici macar nu a mai venit sa vada ce face mama. I se paruse probabil ca a facut si asa prea mult. Concluzia mea: NISTE NENOROCITI. Am citit intr-o zi pe site-ul lor declaratia de avere a unora din aceste naparci care mi-au omorat mama si nu mica mi-a fost mirarea sa aflu cat de bine traiesc. Sa le fie rusine si le doresc atata bine cam cat ne-au facut ei noua in acele zile. Sa ma ierte Dumnezeu dar nu pot sa uit.
Ar trebuii sa dau si un exemplu pozitiv, ca sa egalez balanta.
Dupa ce am dat de medici fara scrupule si omenie, am intalnit o dna dr care m-a trimis cu mama la un centru de ingrijire paliativa. Mama era in stadiu terminal si n-am acceptat ideea dar s-a stins. Oamenii de acolo au fost deosebiti si m-au ajutat foarte mult Am 22 de ani si locuiesc intr-un oras nou, nu cunosteam pe nimeni. M-au ajutat foarte mult si sper ca Dumnezeu sa le dea sanatate. Deci exista si exceptii.
Pingback: Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Vindecarea prin ritual » Think Outside The Box
Nu stiu daca va mai citi cineva parerea mea. In fond….viata asta ne acapareaza in fiecare secunda si nimic nu dureaza cu adevarat. Sunt insa lucruri cu adevarat importanta si nu e bine sa trecem nepasatori pe langa ele.
S-au scris o multime de opinii, unele tehnice chiar.
Eu cred ca sunt vesti pe care nu le pot da decat cei care au acea empatie, cei carora nu le este indiferent ce traiesc cei din jur.
Se spune ca vestile dureroase trebuiesc date de persoane apropiate, carora le pasa.
Nu e usoara misiunea dar daca puteti, daca va simtiti in stare sa o faceti…nu ezitati. E nevoie de suflet ca sa faci asta si nu de curaj sau de profesionalism.
Fara suflet…nu veti reusi sa faceti decat o alta victima.
As vrea sa mai scriu ceva despre felul in care am aflat eu ca am cancer.
Mereu am zis ca sunt o norocoasa.
Am fost si de aceasta data. Poate vi se pare cinic dr nu e deloc asa. Am intalnit niste profesionisti care m-au impresionat.
Nu mi-au spus nici ca mor dar nici ca….ce am eu…e banal azi.
M-au privit in ochi intr-un fel pe care nu-l voi uita niciodata. Mi-au aratat ca le pasa de durerea mea, ca ei sunt acolo si vor face totul ca eu sa ies bine din acesta incercare. Si de doi ani ii simt prietenii mei. Multumesc lui Dumnezeu ca exista asemenea oameni.
(se intampla insa in Franta!…daca intelegeti ce vreau sa spun)