Cum trăieşti când pierzi pe cineva drag: Drumul înapoi către o viaţă normală

3

Mama mea a murit în iunie 2006, la aproape 46 de ani şi la cinsprezece luni după ce a primit diagnosticul de cancer de col uterin în stadiul al doilea. A făcut radioterapie, histerectomie şi chimioterapie, dar cancerul s-a extins la ganglionii limfatici şi nimic nu a mai putut-o salva. Familia ei – bunica mea, care avea atunci 87 de ani, fratele meu şi eu – am rămas să ne reinventăm viaţa fără reperul copleşitor care era mama. A fost cumplit de greu.

Text de Georgiana Ilie

Am pe un raft din bibliotecă un borcan cu sare colorată, în genul celor pe care le poţi cumpăra de la magazinele de decoraţiuni interioare. Sare violetă, albastră, galbenă, roşie, roz, maro şi verde e aşezată în straturi inegale, aparent pentru a crea un model estetic. Dar nu acesta îi este scopul.

Fiecare culoare este o amintire despre mama. Violet este de când era bolnavă în spital şi am aflat de la doctori că urma să moară în trei luni. Albastru e de cu şase luni înainte, când a fost ultima oară la mine acasă şi ne-am jucat ca nişte adolescente, ne-am machiat şi ne-am făcut poze. Maro e cu o lună înainte să moară, când nu se mai putea mişca din pat şi ne prefăceam că o să fie totul bine. Verde e din 2000, când am aflat de la un prieten în vizită din Ungaria că mama vorbea engleză fluent şi eu habar nu avusesem. Amintiri triste şi vesele la care am refuzat să mă mai gândesc după moartea ei, pentru că în momentul în care îmi venea în minte chipul ei nu vedeam decât suferinţa incredibilă prin care trecuse în ultimul an.

Nu mi-o mai aminteam pe mama decât la pat, încercând să zâmbească nonşalant în timp ce durerea i se vedea clar pe faţă. Şi atunci am ales să nu mă mai gândesc la ea deloc. Am ascuns fotografiile, am evitat să intru în camera ei, am dat sau am aruncat multe dintre lucrurile ei. Bunica mea şi prietenele mamei mă scoteau din minţi când începeau să povestească întâmplări amuzante sau emoţionante cu ea sau când vorbeau despre lucrurile care trebuie făcute în primul an: pomenile, împărţelile, biserica, cimitirul. Nu aveam nevoie de ritualurile astea şi nu vedeam de ce ar avea ea. Murise şi asta era tot. Hai să nu mai vorbim despre asta, vă rog.

La mai mult de doi ani de la moartea ei a început să mi se facă foarte rău. Întotdeauna când eram singură, de cele mai multe ori când eram singură pe stradă. Începeam să mă gândesc că bunica mea o să moară. Sau că un prieten era bolnav. Sau că un alt prieten era singur într-o ţară străină. Mi se pune un nod în gât. Începeam să plâng, fără să mă pot controla. Mă vedeam de undeva din afară şi îmi dădeam seama că nu e normal să plâng pe stradă pentru ceva ce nu se întâmplase. Atunci aveam revelaţia că de fapt înnebuneam. Asta trebuia să fie. Ce om sănătos la cap se poartă aşa? Dacă înnebunesc, oare mă vor interna la Spitalul 9? Dar oare pentru cât timp? O să mă pună în cămaşa de forţă? Plângeam şi mai tare. Cine va avea grijă de fratele meu şi de bunica mea? Mergeam pe stradă şi plângeam. Apoi ajungeam la întâlnirea către care pornisem şi teama îmi dispărea brusc. Îmi ştergeam lacrimile, vorbeam cu oameni. Dar ştiam în sinea mea că nu mai e mult până la camera capitonată.

De Crăciunul din 2008 mi-a fost cel mai rău. Nu dormeam, plângeam tot timpul când eram singură şi nodul dureros din gât nu se mai lăsa dus deloc. Eram copleşită de disperare, dar dacă m-ar fi întrebat cineva nu aş fi fost în stare să spun de ce plângeam şi de ce eram disperată. Părea că mă mutasem într-o stare de agregare formată numai din lacrimi. Sentimentul că dacă nu voi face ceva voi muri de durere mi-a dat într-o noapte puterea să recunosc că am nevoie de ajutor dacă vreau să am o viaţă normală din nou.

Ajutorul l-am găsit la un psihoterapeut recomandat de o prietenă şi aşa a început drumul înapoi spre normalitate. Sub îndrumarea ei am plâns pentru moartea mamei mele, mi-am amintit-o şi am colorat sare cu cretă, apoi am pus totul în acest borcan la care mă pot uita acum fără să mai plâng. Mai ales, am aflat că ce mi se întâmpla mie nu era deloc rar, că nu înnebuneam, doar sufeream de anxietate provocată de moartea mamei şi de împrejurările în care s-a întâmplat. Că faptul că medicii nu i-au spus ei diagnosticul terminal, ci mie, şi eu nu am ştiut cum să îi spun şi să o pregătesc pentru ce urma, s-a transformat într-o vină care m-a măcinat până când nu am mai rezistat. Şi că pot să mă simt întreagă din nou. Am participat cu mintea deschisă la toate exerciţiile pe care mi le-a propus terapeutul, mi-am făcut temele, am fost un elev model. Curând am început să văd îmbunătăţirile. Atacurile de panică s-au rărit şi când se întâmplau puteam să le controlez prin respiraţie şi gândire logică. Apoi au dispărut cu totul. Am reuşit să închid o rană şi să depăşesc sentimentul de singurătate şi de neputinţă pe care îl avusesem de când s-a îmbolnăvit mama.

Mi-a rămas frustrarea că mare parte din durerea asta ar fi putut fi evitată. Că dacă medicii ne-ar fi tratat cu mai multă consideraţie şi ne-ar fi spus diagnosticul şi ei şi mie, aşa cum îi obligă legea de fapt, am fi putut avea câteva luni împăcate împreună. Că dacă am fi avut parte, ca familie, de ajutorul unor profesionişti sau măcar dacă am fi putut să vorbim cu alte familii care au trecut prin situaţii similare, am fi putut accepta mai uşor pierderea ei. Că dacă aş fi văzut rolul tămăduitor al tradiţiilor legate de înmormântare aş fi găsit puţină alinare în ele, aşa cum pare să fi găsit bunica mea.

Şi dacă la început mi-a fost ruşine să spun că fac psihoterapie, pe măsură ce vedeam cum mi se schimbă viaţa, cum îmi regăsesc motivaţia şi liniştea, nu mi-am mai dorit decât să le pot împărtăşi şi altora experienţa mea, poate le dau puterea să caute ajutor dacă sunt într-o situaţie similară.

Toţi avem datoria să fim fericiţi, şi pentru noi, şi pentru cei care ne-au iubit şi au plecat.

Georgiana Ilie a documentat şi a scris această serie ca parte a Bursei Rosalynn Carter pentru Jurnalism pe sănătate mintală a Centrului Carter (www.cartercenter.org) din Atlanta, ediţia 2009-2010, program desfăşurat în România prin Centrul pentru Jurnalism Independent (www.cji.ro).

Citește și:

Cum trăiești când pierzi pe cineva drag

Pădurea dependenţilor: Britanicii care înving alcoolul şi drogurile plantează copaci

Iluziile consumatorilor de alcool

Totul despre alcool: Băutura la români

Foto: Flickr – Dany Khy

Tags:



3 comentarii

  1. Pingback: Cum trăiești când pierzi pe cineva drag » Think Outside the Box

  2. Emilia Carată on

    Georgiana avea dreptate în ceea ce scria: mulţi oameni trec prin asta. Faptul că ea şi-a dat seama care era “buba” şi că a avut curajul să ceară ajutor, face din ea o învingătoare şi o femeie puternică. Am trecut prin o situaţie similară şi am recurs la a mă duce la un psihoterapeut foarte bun – şi datorită profesiei mele, dar mai ales fiindcă vroiam să ies din acele stări anxioase, care mă afectau într-un fel sau altul în fiecare zi viaţa.

    Recomand tuturor aflaţi în situaţii similare să meargă la un psihoterapeut. A fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o şi nu am căpătat niciun fel de dependenţă faţă de terapeut sau de orele petrecute cu ea. Acesta este un semn că psihoterapia a decurs cum trebuie şi că şi-a îndeplinit scopul.

  3. Si eu am trecut printr o situatie similara- decesul neasteptat, neanuntat si nedorit al tatalui meu. Dar eu am acceptat sa sufar, sa pling chiar daca in tacere, la mormintul lui, la pomeni sau in toate celelalte zile cind mi se facea dor de el … am privit asta ca pe un mers inainte fara el si nu ca pe o intoarcere la normalitate sau nu la ceea ce era inainte de deces, acea normalitate nu mai poate fi acum, nu am cum sa ma intorc acolo , la clipele cind era cu mine, cu noi, dar pot sa nu le uit , pot sa mi le amintesc, pot sa ma uit la pozele lui, am mers la locul in care a murit si asta mi a facut bine- cred ca de fapt acolo si ar fi dorit sa moara, daca ar fi putut alege, un cring pe malul riului, nu s -a chinuit- a facut infarct, 30 de sec…

Leave A Reply