Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Drumul inapoi catre o viata normala

56

Moartea unui om poate fi punctul firesc al unei vieti implinite sau o drama neasteptata, nedreapta si plina de suferinta atat pentru cel care moare, cat, mai ales, si pentru familia pe care o lasa in urma. Unde poate gasi alinare si sprijin familia care pierde pe cineva din cauza unei boli terminale sau a unui accident? Cine ii intinde o mana de ajutor? Si ce se intampla daca nu o face nimeni? Jurnalista Georgiana Ilie va incerca sa raspunda la aceste intrebari in patru articole. Primul articol, cel de azi, prezinta experienta ei personala.

Text de Georgiana Ilie

Am incercat sa explorez prin textele care vor urma pe Think Outside the Box diferitele aspecte ale relatiei cu moartea si cu boala si cum ne afecteaza viata si capacitatea de a fi fericiti. Fiecare dintre cele patru articole care vor fi publicate in zilele urmatoare raspunde la intrebari pe care ni le punem cand trecem printr-o pierdere si, in integralitatea sa, proiectul incearca sa creeze o punte de comunicare intre oamenii care se recunosc in aceasta suferinta.

Episodul 1: Drumul inapoi catre o viata normala

Mama mea a murit in iunie 2006, la aproape 46 de ani si la cinsprezece luni dupa ce a primit diagnosticul de cancer de col uterin in stadiul al doilea. A facut radioterapie, histerectomie si chimioterapie, dar cancerul s-a extins la ganglionii limfatici si nimic nu a mai putut-o salva. Familia ei – bunica mea, care avea atunci 87 de ani, fratele meu si eu – am ramas sa ne reinventam viata fara reperul coplesitor care era mama. A fost cumplit de greu.

Am pe un raft din biblioteca un borcan cu sare colorata, in genul celor pe care le poti cumpara de la magazinele de decoratiuni interioare. Sare violeta, albastra, galbena, rosie, roz, maro si verde e asezata in straturi inegale, aparent pentru a crea un model estetic. Dar nu acesta ii este scopul.

Fiecare culoare este o amintire despre mama. Violet este de cand era bolnava in spital si am aflat de la doctori ca urma sa moara in trei luni. Albastru e de cu sase luni inainte, cand a fost ultima oara la mine acasa si ne-am jucat ca niste adolescente, ne-am machiat si ne-am facut poze. Maro e cu o luna inainte sa moara, cand nu se mai putea misca din pat si ne prefaceam ca o sa fie totul bine. Verde e din 2001, cand am aflat de la un prieten in vizita din Ungaria ca mama vorbea engleza fluent si eu habar nu avusesem. Amintiri triste si vesele la care am refuzat sa ma mai gandesc dupa moartea ei, pentru ca in momentul in care imi venea in minte chipul ei nu vedeam decat suferinta incredibila prin care trecuse in ultimul an.

Nu mi-o mai aminteam pe mama decat la pat, incercand sa zambeasca nonsalant in timp ce durerea i se vedea clar pe fata. Si atunci am ales sa nu ma mai gandesc la ea deloc. Am ascuns fotografiile, am evitat sa intru in camera ei, am dat sau am aruncat multe dintre lucrurile ei. Bunica mea si prietenele mamei ma scoteau din minti cand incepeau sa povesteasca intamplari amuzante sau emotionante cu ea sau cand vorbeau despre lucrurile care trebuie facute in primul an: pomenile, impartelile, biserica, cimitirul. Nu aveam nevoie de ritualurile astea si nu vedeam de ce ar avea ea. Murise si asta era tot. Hai sa nu mai vorbim despre asta, va rog.

La mai mult de doi ani de la moartea ei a inceput sa mi se faca foarte rau. Intotdeauna cand eram singura, de cele mai multe ori cand eram singura pe strada. Incepeam sa ma gandesc ca bunica mea o sa moara. Sau ca un prieten era bolnav. Sau ca un alt prieten era singur intr-o tara straina. Mi se punea un nod in gat. Incepeam sa plang, fara sa ma pot controla. Ma vedeam de undeva din afara si imi dadeam seama ca nu e normal sa plang pe strada pentru ceva ce nu se intamplase. Atunci aveam revelatia ca de fapt innebuneam. Asta trebuia sa fie. Ce om sanatos la cap se poarta asa? Daca innebunesc, oare ma vor interna la Spitalul 9? Dar oare pentru cat timp? O sa ma puna in camasa de forta? Plangeam si mai tare. Cine va avea grija de fratele meu si de bunica mea? Mergeam pe strada si plangeam. Apoi ajungeam la intalnirea catre care pornisem si teama imi disparea brusc. Imi stergeam lacrimile, vorbeam cu oameni. Dar stiam in sinea mea ca nu mai e mult pana la camera capitonata.

De Craciunul din 2008 mi-a fost cel mai rau. Nu dormeam, plangeam tot timpul cand eram singura si nodul dureros din gat nu se mai lasa dus deloc. Eram coplesita de disperare, dar daca m-ar fi intrebat cineva nu as fi fost in stare sa spun de ce plangeam si de ce eram disperata. Parea ca ma mutasem intr-o stare de agregare formata numai din lacrimi. Sentimentul ca daca nu voi face ceva voi muri de durere mi-a dat intr-o noapte puterea sa recunosc ca am nevoie de ajutor daca vreau sa am o viata normala din nou.

Ajutorul l-am gasit la un psihoterapeut recomandat de o prietena si asa a inceput drumul inapoi spre normalitate. Sub indrumarea ei am plans pentru moartea mamei mele, mi-am amintit-o si am colorat sare cu creta, apoi am pus totul in acest borcan la care ma pot uita acum fara sa mai plang. Mai ales, am aflat ca ce mi se intampla mie nu era deloc rar, ca nu innebuneam, doar sufeream de anxietate provocata de moartea mamei si de imprejurarile in care s-a intamplat. Ca faptul ca medicii nu i-au spus ei diagnosticul terminal, ci mie, si eu nu am stiut cum sa ii spun si sa o pregatesc pentru ce urma, s-a transformat intr-o vina care m-a macinat pana cand nu am mai rezistat. Si ca pot sa ma simt intreaga din nou. Am participat cu mintea deschisa la toate exercitiile pe care mi le-a propus terapeutul, mi-am facut temele, am fost un elev model. Curand am inceput sa vad imbunatatirile. Atacurile de panica s-au rarit si cand se intamplau puteam sa le controlez prin respiratie si gandire logica. Apoi au disparut cu totul. Am reusit sa inchid o rana si sa depasesc sentimentul de singuratate si de neputinta pe care il avusesem de cand s-a imbolnavit mama.

Mi-a ramas frustrarea ca mare parte din durerea asta ar fi putut fi evitata. Ca daca medicii ne-ar fi tratat cu mai multa consideratie si ne-ar fi spus diagnosticul si ei, si mie, asa cum ii obliga legea de fapt, am fi putut avea cateva luni impacate impreuna. Ca daca am fi avut parte, ca familie, de ajutorul unor profesionisti sau macar daca am fi putut sa vorbim cu alte familii care au trecut prin situatii similare, am fi putut accepta mai usor pierderea ei. Ca daca as fi vazut rolul tamaduitor al traditiilor legate de inmormantare as fi gasit putina alinare in ele, asa cum pare sa fi gasit bunica mea.

Si daca la inceput mi-a fost rusine sa spun ca fac psihoterapie, pe masura ce vedeam cum mi se schimba viata, cum imi regasesc motivatia si linistea, nu mi-am mai dorit decat sa le pot impartasi si altora experienta mea, poate le dau puterea sa caute ajutor daca sunt intr-o situatie similara.

Toti avem datoria sa fim fericiti, si pentru noi, si pentru cei care ne-au iubit si au plecat.

Georgiana Ilie a documentat si a scris aceasta serie ca parte a Bursei Rosalynn Carter pentru Jurnalism pe sanatate mintala a Centrului Carter (www.cartercenter.org) din Atlanta, editia 2009-2010, program desfasurat in Romania prin Centrul pentru Jurnalism Independent (www.cji.ro).

Foto: Flickr – Dany Khy

Cititi si:

Nu stiu ce titlu sa-i pun

Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Vindecarea prin ritual

Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Temerarii invata sa supravietuiasca

Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag- O veste pe care nu vrea sa o dea nimeni

Tags:



56 de comentarii

  1. Foarte adevarat ce ai spus. Recunosc insa ca eu am mers pe partea drumului pe care a mers bunica ta si cat de cat sunt mai bine. Durerea e imensa. Sa iti pierzi mama e cel mai cumplit lucru. Multumesc pentru articol si iti doresc multa putere in continuare.

  2. Un articol impresionant , sunt atatia oameni care trec prin situatii similare , sper ca aceasta poveste ii va motiva sa caute ajutor si sa o ia de la capat !
    Felicitari !

  3. Georgiana,
    sunt in faza in care “nodul” din gat ma lasa fara aer…tatal meu a murit acum o luna si frustrarea mea vine din faptul ca a luat un virus intraspitalicesc si a facut soc septic, si asta dupa ce venise rezultatul biopsiei: nu avea cancer! Plang pe strada, plang la volan (ceea ce este periculos, dar nu ma pot abtine)…m-am gandit de multe ori sa cer ajutorul unui psihoterapeut….trebuie sa ies din starea asta pt ca am un copil, un sot deosebit care ma sustine si incearca sa ma ajute, dar cititnd articolul tau am luat o hotarare: am sa merg la psihoterapeut.

  4. Ma aflu in aceeasi situatie, dupa ce am pierdut-o pe bunica mea in urma cu 9 luni si am ramas doar eu cu mama. Mai am un singur pas pina la “camera capitonata”. De 9 luni incerc sa gasesc oameni si situatii asemanatoare care sa ma ajute sa inteleg ca ceea ce simt nu iese din sfera normalului .
    Multumesc pentru fiecare cuvint din articol, in care ma regasesc.
    Daca ne puteti impartasi si noua numele psihoterapeutului, eventual grupuri , locuri sau metode unde si cu ajutorul carora , prin socializare cu oameni care trec prin situatii similare, p[utem depasi acest prag.
    VA MULTUMESC.

  5. Ma confrunt acum cu aceeasi situatie: o vad pe mama murind cate putin, in fiecare zi, tot mai aproape de moarte, durerile cresc, e tot mai dusa, tot mai greu….Nu mai pot sa dorm de pe la inceputul anului, atunci cand au aparut simptomele si i s-a pus diagnosticul.
    Am facut hepatita pe fond nervos, eu insami am iesit din spital de curand. Mi-am neglijat sotul si copilul, strig la ei din nimic si plang din nimic si asta inca ma doare cel mai tare.
    dar continui sa ma scol dimineata la 5, dupa o noapte de framantari, sa ma gandesc ce face ea acolo in spital …. si ma omoara faptul ca nu pot sa fac nimic, ca nu mai e nici o speranta. Ma duc la ea si ii spun ca isi poate reveni oricand si ea plange si imi spune ca nu e adevarat si ca mai bine ar fi sa ma pregatesc… Cum sa ma pregatesc? Haine negre mi-am cumparat de prin martie, de cand a avut o criza masiva, hainele ei le-am pregatit tot cam de atunci, m-am interesat cat mai costa o inmormantare… Dar asta nu inseamna nimic, nu inseamna ca sunt pregatita. Nu sunt deloc pregatita.
    Si chiar si asteptarea ma omoara.
    Azi dimineata m-am suparat pe Dumnezeu. Si nu cred ca o sa ne impacam prea curand.

    • nu esti niciodata pregatit. Daca ai impresia ca mai mult timp ti-ar oferi posibilitatea sa te pregatesti pentru moartea cuiva drag – te inseli. De 9 ani si jumatate traiesc cu teama ca tatal meu va muri, dar acum doua zile a implinit 83 de ani. Au fost 9 ani de accidente vasculare, paralizii si reveniri. Pentru fiecare zi din acesti 9 ani multumesc lui Dumnezeu, dar tata nu. Se deterioreaza in fiecare zi si este constient de asta. Oare ce este mai bine? Faptul ca mi l-a lasat Dumnezeu, dar el se chinuie si nu mai doreste sa traiasca sau sa fi murit in urma cu 9 ani sa nu se chinuie asa. Este o dilema pe care nu am reusit sa o clarific, dar eu sunt totusi recunoscatoare ca traieste.

      • e trist ca parintii nostri se sting, dar gandindu-ne mai bine asta e mersul firesc al lucrurilor. E mai bine sa nu-ti vezi copilul murind. Tata s-a stins de 9 luni, dar in ultimele 2 saptamani din viata a stat in coma si a fost ingrozitor pentru ca ma simteam neputincios. Revenirea la normal era exclusa si viata pentru el ar fi insemnat in cazul unui miracol, stadiul de leguma. Tata nu a fost niciodata un om static, ar fi fost inacceptabil pentru el sa nu poata face nimic. Sincer eu unul imi doresc sa mor repede. Stiu ca te bucuri ca tatal tau traieste, e firesc, dar oare el se mai bucura de viata ? Multa sanatate tie si celor dragi !

      • am trecut prin cel mai nenorocit necaz care pote sa i se intimple unei mame.fiul meu in aproape 3 luni a murit de cancer la pancreas in bratele mele.avea o sotie si 2 copii are il iubeam mereu.ce a ramas in urma?chin lacrimi si durere.totul a devenit insuportabil.el stia ce are cum au fost oare aceste 2 luni si cum a trait cu gindul ca moare?

  6. Am trecut prin exact aceeasi experienta, chiar si anul si diagnosticul coincid; m-au chinuit apoi, cam la trei ani dupa, aceleasi temeri: tatal, fratele meu sa nu pateasca ceva pentru ca desi in cazul mamei nu am incercat sa ma protejez, ci am luat toata suferinta si grija in piept, ma gandem ca nu mai pot face fata la asa suferinta, la sentimentul de neputinta, disperare, la sentimentul ca universul meu se darama si nimic nu va mai fi la fel.
    Atacuri de panica aveam si eu, dar eu le-am interpretat ca erau din teama de a nu rata in viata sentimentala (mama mea nu a fost o sotie fericita) si sa ajung nefericita ca astfel sa fac cancer si sa mor inainte de a implini 50.
    Temerile si anxietatile mi le-am rezolvat singura si sunt ok acum, dar a ramas golul pe care-l simt de la moartea ei.
    Cat despre randuielile care se fac pentru morti, eu le-am facut intotdeauna cu drag si nu am incercat sa fug de ele; cand se apropie vreun parastas/pomana, simt ca fac ceva pt ea, ca o aduc cumva in viata mea, in viata familiei. E momentul cand familia se aduna intr-un loc pentru ea; e dovada ca ea a existat.

  7. Si eu sunt foarte suparata pe Dumnezeu!
    Din comentariile anterioare, din experienta mea anterioara cu tata si bunica, din framantarile actuale cu mama in faza de metastaze de grad IV, ma ingrozeste, literalmente, incidenta acestor cazuri de cancer, foarte parsiv.
    Asa ca, pare sa nu fie o gluma faptul ca fumatul, activ-pasiv, duce la cancer, in majoritatea cazurilor.
    Mai trebuie sa intelegem si ca tot ce mancam trebuie gandit a nu ne face rau.
    Si, nu in ultimul rand, trebuie sa ne putem controla mentalul, fie colorand sare, fie angrenandu-ne creierul in activitati care sa presupuna invatare, cunoastere, perspicacitate, indiferent de varsta, fie dedicand o parte din timp altor persoane in suferinta, fie langa prieteni si familie.
    Am fost taxata de multe ori ca iau reteta din filmele americane, nu e o reteta, e un ideal. Cu cat putem sa ne apropiem mai mult de el, cu atat ne vom simti mai utili, mai puternici, putem face oricand fata mai usor unor tragedii de care nu ne scuteste nimeni, niciodata.
    Dar , tot raman in conflict cu Dumnezeu, ca m-a lasat sa ma descurc singura, mai ales cu constiinta mea umana, limitata doar la cunoastere.
    As vrea sa subliniez insa, foarte apasat, ca psihoterapia nu e o rusine, e o necesitate, iar un psihoterapeut bun se formeaza in zeci de ani de parctica. Si nu e vecina, nu e prietena cea mai buna, nu sunt colegii, e un profesionist.

  8. Am trecut si eu prin aceasta experienta cumplita, acum un an si jumatate. Mama mea a murit in martie 2009 de cancer limfatic, o boala urata si necrutatoare. Avea 53 de ani, era frumoasa,corecta si era cea mai buna prietena a mea. Era invatatoare. Avea multi prieteni si copiii o adorau. Am ramas cu tata. Suferim cumplit dupa moartea ei, casa e goala. Imi aduc aminte ca a fost o cursa contracronometru cu viata, pe care am crezut ca o invingem. Dar n-a fost asa. S-a chinuit. Cunosc senzatiile de neliniste, panica si nod in gat. Dupa moartea ei, mi-am dat seama cat sunt de puternica. Am cazut. Acum incerc sa ma ridic. Nu prea imi place sa vorbesc despre acest lucru. Imi provoaca durere. Incerc sa inteleg si sa ma impac cu situatia. Acum 2 saptamani am pierdut o prietena . Am devenit alt om. M-am schimbat dupa aceste experiente. Ma simt puternica si stapana pe mine. Viata e scurta. De aceea trebuie traita bine. Mama m-a invatat sa nu imi vand sufletul nimanui. Si asa fac.

  9. Tatal meu a decedat acum patru luni culpabil fiind un cancer pulmonar….Nu ma pot impaca cu ideea:de cate ori o sun pe mama “imi stau pe limba “intrebari-“Ce face tata?”,”Mi-l dai pe tata?”……Viata e nedreapta ,dar trebuie sa mergem inainte ,insa e greu, FOARTE GREU:…

  10. in urma cu aproape 11 ani a murit tatal meu, la nici 51 de ani. vina a fost in intregime a medicilor de la spiralul fundeni, care i-au provocat stop respirator si n-au fost in stare sa-l reanimeze. nu i s-a gasit nimic in neregula in corp, nici la cele 3 tomografii, nici la necropsie.
    chiar si acum mai simt furie, neputinta; dor imens pt cel care a fost un om asa de drept… in primii ani de dupa m-a chinuit senzatia de vinovatie, pt ca n-am reusit o viata sa avem o relatie apropiata, in ciuda sentimentelor puternice. si vinovatie ca poate … n-am facut destul.
    sint constienta acum ca va trebui sa traiesc mereu cu toate aceste senzatii.
    dar cred ca secretul consta pur si simplu in atenuarea lor, in ferecarea lor intr-un loc familiar in suflet, unde sa stii ca nu le vei vizita prea des.
    timpul vindeca. altceva… nu stiu.

  11. Am trait si eu sentimentul de neputinta in fata bolii si mai ales cel de revolta. M-am certat si eu cu Dumnezeu dar usor , usor incerc sa ma impac cu el.
    Am stat cu mama mea sapte luni in spital, zi si noapte, in speranta ca-si va reveni dupa o interventie chirurgicala efectuata de neurochirurgi de renume, d medici si oameni cu mult suflet. Este foarte adevarat ca dupa interventia aceea nu mi-au dat prea mari sperante, dar eunu am capitulat si am crezut ca mama mea va reusi sa revina. Imi era dor sa o aud vorbind, caci dupa interventie nu a mai vorbit, nu a mai stiut sa inghita. Ne privea doar si ne incuviinta ca intelege ce-i spunem dar nu i-am mai auzit vocea….
    Am suferit cumplit in toate aceste luni si in cele care au urmat decessului. Am reusit totusi sa trec peste toate pentru ca am avut alaturi un adevarat prieten. El m-a invatat ca trebuie sa invat sa din nou. Si am reusit. Imi spunea ca este mandru de mine, fericit, ca am revenit la viata. Zece ani, acest om m-a recreat. Devenisem mai buna, mai concilianta, invatasem sa ma bucur de tot ce inseamna natura, ma bucuram candvenea cu imense buchete de flori dar si atunci cand aflati pe malul unei balti la pescuit, imi oferea un fir de papadie sau de traista ciobanului, iar atunci cand imi oferea o floare a soarelui, eram fascinata. A stiut sa-mi ofere atata fericire ca ma simteam coplesita. Am trait in zece ani ce nu poate fi trait poate in zece vieti. Si cand eram impliniti si bucurosi de reusitele noastre si ale celor apropiati noua, vestea unui cancer pulmonar in ultima faza a cazut ca un traznet. A murit intr-o luna, si cu el am murit si eu. Am plans un an aproape continuu. Nu stiu nici acum ce m-a ajutat sa nu imi pierd mintile desi uneori asa simteam. La mormant ma duc cat de des pot, dar acolo nu pot plange. Pentru mine el nu este acolo. El a ramas in sufletul meu, langa mine, si-mi spune asa cum imi spunea cand imi era greu ca nu rezolv nimic nici mai repede si nici mai bine daca plang. Acum nu mai plang. Incerc sa comunic cat pot cu apropiatii si sa le impartasesc ce simt pentru ca tot el m-a invatat ca lucrurile nespuse sunt bagaje greu de dus. Merg la pescuit pe fiecare din baltile preferate de noi dar nu l-am regasit nicaieri si nimeni nu mi-a mai oferit nici traista ciobanului si nici floarea soarelui. Nici pasarea albastra a fericirii nu am mai zarit-o. Acum incerc sa multumesc Domnului ca am avut sansa sa triesc si sa ma bucur de adevarata viata, de acel om minunat, sansa pe care nu o are oricine. Si acum, cosider ca am fost aleasa, prvilegiata. Il voi cauta si astepta in toate vietile mele viitoare.

  12. Cred ca atunci cand avem de-a face cu moartea cuiva drag noua greseala cea mai mare pe care o fac oamenii este de a-L acuza pe Dumnezeu. Cu siguranta ca tocmai prin astfel de situatii Dumnezeu ne cauta si vrea sa ne deschida ochii sa-L vedem si cunoaste pe El. El vrea sa aiba de-a face cu omul, doar omul Il tine la distanta si nu se intereseaza de Dumnezeu, nu vrea sa stie cine este Dumnezeul acestui Univers. Cred ca un asemenea eveniment trist din viata noastra ar trebui mai degraba considerat un privilegiu – Dumnezeu vrea sa ne deschidem inima catre El, nu sa ne-o inchidem, sa-I purtam ranchiuna… Faceti-va rost de un Nou Testament, cititi Evanghelia lui Ioan si rugati-va lui Dumnezeu sa va faca sa simtiti prezenta Lui. Veti fi intariti si in trup si in suflet! Am trecut si eu pe unde ati trecut si voi de doua luni… este greu, dar cu Dumnezeu viata este frumoasa! El nu este nedrept, El vrea doar ca noi, oamenii sa ne indreptam privirile spre El.

  13. Revin cu afirmatia, foarte usor de identificat, si anume ca ideea unui conflict cu Dumnezeu este o parabola.
    Tot ce se intampla intr-o agonie asistata, intr-o pierdere a cuiva foarte apropiat si foarte drag, acest tot inseamna o depresie, care trebuie tratata profesionist, asa cum a facut autoarea articolului. Cu cat esti mai informat, cu cat mintea iti e mai deschisa, cu atat poti reveni la normal, fie singur, fie asistat de psihoterapeut, care devine prietenul care daruie o floare.
    Prietenii adevarati , care sa faca gesturile prin care sa readuca speranta in sufletul unui om lovit, sunt foarte rari.
    Dupa mine, cand simtiti golul acela in gat, in stomac, cand mainile nu se mai opresc din tremurat, cand vocea ti se sugruma de neputinta, atunci trebuie neaparat sa va inconjurati numai de oamenii care aduc armonie si liniste. Puteti plange oricat, e o descarcare necesara. Iesiti pe strada si veti intalni normalul, va veti raporta la el, veti putea pune ordine in sentimente si in ganduri. Imbracati-na frumos, cumparati flori colorate pentru o glastra terna, uitat intr-un colt.
    Asta inseamna sa revii la viata, sa reinveti sa te bucuri, acum numai de o raza de soare sau o floare sau o bataie de aripa a unei pasari, de vorba unui semen.
    Curaj, numai inainte se poate, numai oamenii puternici stiu sa priveasca inainte fara teama. Asta e viata !

  14. Eu nu am urat pe nimeni cand am pierdut pe cineva drag,doar am plans,pana nu m-a mai durut asa de tare,si apoi am inceput sa scriu.Inca nu am terminat cartea in care am inchis toata iubirea pentru el,mai scriu din cand in cand,din ce in ce mai rar,cu singurul regret ca amintirile incep sa se estompeze,sa-si piarda din detalii.Si scrisul este terapeutic,credeti-ma!

  15. Citind acest articol nu am putut sa nu imi aduc aminte de clipele de cosmar prin care am trecut. Mama mea a murit anul trecut de cancer in faza de metastaza IV la varsta de 53 ani. Ne-am legat de cea mai mica speranta sa o salvam umbland pe la cele mai bune clinici. Eu am primit diagnosticul de la medici: “Mai are cateva luni de trait !”. Am tinut durerea in mine si nu m-am aratat fata de mama, incercand sa ii fac viata mai frumoasa pana in ultima clipa. Dupa moartea iei, tata a intrat in depresie si au trecut luni intregi pana sa il scot din starea de betie si depresie. Singur fiind la parinti mi-a fost si mai greu. Sunt momente cand o visez pe mama si o strang asa tare in brate. Am descoperit ca sunt puternic dar totodata si sensibil. Cum imi traiesc viata? Cu un gol imens in sufletul meu!

  16. Vrei, nu vrei, mai devreme sau mai tarziu se intampla, ne vom ingropa bunicii si parintii, poate sotul sau sotia, frati, surori unii ghinionisti isi vor ingropa chiar si copii sau nepotii. Atunci realizezi cat de mici suntem cu toate orgoliile noastre nu mai inalte decat genunchiul broastei. Imi pare atat de rau ca nu pot sa-i mai spun tatalui meu sau bunicii mele cat de mult am tinut la ele dar in acelasi timp ma gandesc ca ii pot spune copilului, sotiei si mamei mele ca-i iubesc. O seara alaturi de cei care au ramas e cel mai bun tratament din lume.

  17. Vorbiti cu Dumnezeu prin Isus. Isus va ajuta! E foarte crud si dificil tot ceea ce se intamapla pe Pamantul acesta. De ce a permis Dumnezeu tot acest rau si necaz? Iubiti-l pe Dumnezeu si o sa ajungeti sa intelegeti acest lucru.

    Si inca un lucru: O SA II REVEDETI PE CEI DRAGI CU SIGURANTA! Toti oamenii vor invia! Toti o sa ne revedem din nou cu cei dragi! Asta zice Biblia.

  18. Durerea nu se poate defini e cumplit este o rana care nu se va mai cicatriya vre o dată, au trecut 6 luni da cand sotul meu a plecat , s a stins rapid nu am avut timp să realizăm ce ni se întâmplă, am dat vina pe tot m am supart pe Dumnezeu ! era jumătatea mea perfectă , au trecut 31 de ani nu mi vine să cred ca au trecut…… mi se pare puţin ….atât de puţin avem cele mai frumoase realizări împreună 2 copii reuşiţii. Cand am împlint 13 ani a murit mama mea avea doar 32 de ani am plîns o toată viaţa dar am ştiut că ea ma ocrtotea de acolo de unde era , cand l am întlnit pe sotul meu am ştiut că ea la trimis ! asa cum ştiu că stul meu mi a lăsat ce a avut mai de preţ COPII ca eu să trăiesc pentru eii şi pentru el şi trebuie să reuşesc, cu lacrimi cu multă durere TREBUIE

  19. Durerea simtita de un parinte care isi pierde unicul copil este infinita….unicul fiu, 26 de ani, care avea atatea si atatea de realizat in viata. Cum se poate trece peste o asemenea tragedie? Cum? In ce sa mai crezi? Ce proiecte sa mai ai? Cu ce sa alinam durerea? Cum sa inchidem rana….

    • Sunt o mama indurerata care mi-am pierdut unicul fiu ,in anul 2003,pe malul Lacului Tei si nu am aflat nici pana in ziua de azi ce s-a intamplat cu el.
      Consider ca noi mamele trebuie sa credem unei alteia durerea si sa cautam sa nu pierdem amintirea copilului drag niciodata.
      Seara mereu m-am rugat sa-l visez si timp de cinci ani am strans sute de vise in mai multe agende.,am cules si poeziile scrise atunci cand traia si am facut in memoria lui o lansare de carte fastuasa,am introdus cartea si pe internet SOARELE VIETII NOASTRE PUSI.

  20. Nu am pirdut pe nimeni drag, inca, desi este inevitabil. Dar am am avut un vis intr-o noapte in care sotia (suntem casatoriti de putin peste 1 an) mea murise. Nu mai stiu din ce cauza si nici nu conteaza. Ce m-a facut sa ma trezesc si sa faca visul cosmar, a fost faptul ca mi-am dat seama ca niciodata nu o sa ma mai tina in brate si nu o sa mai pot vorbi cu ea sau sa mai simt ce simt pentru ea si cat de mult o iubesc si ca treptat o sa uit totul. Aceasta a fost partea cea mai urata: faptul ca la un moment, peste ani si ani, nu o sa-mi mai amintesc nimic: cum arata, cum mirosea, vocea ei, cand era fericita, sau era suparata etc… Nu m-am putut opri din plans mai bine de 15 minute desi era acolo langa mine si desi am incercat, si inca imi mai vine sa plang cand ma gandesc sau imi amintesc, desi a trecut o jumatate de an de atunci…

  21. Nu se pot da sfaturi in astfel de situatii. Eu m-am despartit brutal de mama mea in urma unui accident stupid cu mai bine de 13 ani in urma. Tot ce pot sa spun este ca din acel moment viata ti se schimba complet, doar timpul vindeca incet, incet…

  22. Azi am 44 de zile de cand am pierduto pe mama avea varsta de 51 de ani si a murit tot din acesta cauza cancer col uterin,Din acea zi simt un gol imens in viata mea si nu ma pot obisnui cu gandul ca a plecat si nu se mai intoarce niciodata , Am ajuns sa ma intreb cu ce scop suntem noi pe pamant ?….daca o viata o avem si asta este plina de necazuri ,dureri si stress.

  23. Am citit articolul si ca multi altii mai sus m-am regasit in el. Mama mea a murit la varsta de 56 de ani in urma cu 6 ani de cancer de col uterin.

    Imi aduc aminte ca timp de un an jumatate, durata dintre momentul in care am aflat diagnosticul si momentul disparitiei, ea a fost centrul vietii mele. Viata mea se oprise si nu putea sa imi imaginez cum ar fi lumea fara ea. Cand momentul fatidic a venit, initial parea ca totul este un vis urat: inmormantarea si tot restul … Dar cand am realizat ca nu am murit odata cu ea si faptul ca am avut ocazia sa vorbesc despre durerea mea m-a ajutat sa merge inainte.

    Insa chiar si acum dupa 6 ani, sunt dese momentele cand ochii mi se umplu de lacrimi cand o imagine, o vorba un gest imi reamintesc de mama. Acum, cea mai mare durere este ca numai pot sa imi aduc aminte glasul ei, glasul care reusea sa imi ia toate durerile si grijile … Insa stiu ca nu pot sa fac nimic …

    Poate suna straniu, insa singurul gand care ma face (si m-a ajutat) sa merg mai departe este ca intr-o zi o voi putea strange in brate din nou … Nu practic nicio religie si realizez ca poate fi o utopie insa de 6 ani nu permit nimanui sa imi ia aceasta speranta.

    E pacat ca in Romania nu se ofera sprijinul unui psihoterapeut pentru familiile care trec prin momente dificile. Cred ca fiecare spital ar trebui sa existe un astfel de cabinet.

  24. Sa scrii. Esti dator sa scrii – o idee pt cei care si-au pierdut copilasul. Tinandu-l de mana.
    Dar fara idei, cand o sa dispara durerea. Probabil never. E bine asa. Simti, ca simti. E greu, si frumos.
    Cand era si mai greu, nici nu puteai gandi. Acum porti. E bine. Sa faci bine, cate un bine in fiecare zi, si pt tine, si pt alti. Si sa ai grija de dureri, sa aiba locul lor. Esti speciala, ca oricare dintre noi.

  25. Un fost coleg de facultate, om in toata firea, mi-a spus acum cativa ani, la o luna dupa ce ii murise fiica: “cand copilul isi ingroapa parintii, sta in legea firii, dar ca un parinte sa isi ingroape copilul este …” si glasul i s-a inecat de lacrimi.

    Am pierdut si eu oameni dragi. Am plans, am crezut ca nu imi voi reveni niciodata. M-am intarit si am mers mai departe. Pentru familia mea, pentru copilul meu!

    Dar cand l-am vazut pe acel om plangand…
    Atunci am realizat care este CEA MAI MARE TRAGEDIE!

  26. Rănile provocate de aceste pierderi nu se închid de tot niciodată, iar adevărul e că deși noi, cei care am pierdut pe cineva drag cu muuult prea devreme, încercăm să părem detașați de situație pe zi ce trece, de fapt rămânem cu sechele pentru tot restul zilelor noastre.
    Atunci când ai pierdut pe cineva drag, brusc sau după o oarecare suferință, pierzi și o bucată din suflet și nu vei mai fi niciodată același om. Poate că un terapeut știe să te ducă pe o cale bună, te poate scoate din depresie, dar cred că nu te poate duce iar în normaliate din simplul motiv că viața celor afectați nu mai are cum să fie la fel. Logic nu se mai poate…
    Eu mă văd pe mine, nu mai plâng și nu mă mai întristez, dar uneori mă apucă un dor teribil venit parcă de nicăieri care mă doare și care mă face să mă întreb cum ar fi arătat oare viața dacă nu aș fi pierdut poate cea mai importantă ființă pentru mine, fix în momentul în care aș fi avut cea mai mare nevoie să fie acolo și să nu mă părăsească… E cumplit… toată viața mă voi întreba de ce și nimeni nu va putea să-mi scoată din cap această întrebare 🙁

  27. Acum 15 ani mama a murit fulgerator , un accident cerebral , eram un copil de 16 ani speriat . Am suferit in tacere si am mers mai departe pana in acest an cand am adus pe lume un copil si mi-am adus aminte de toata durerea din acele momente si am realizat cat de singura si goala sunt fara ea!! Nu trece niciodata aceasta suferinta….. am invatat sa traiesc cu ea.

  28. Cand pierzi o fiinta draga nimic nu mai este la fel……………si nu va mai fi niciodata.Nici un terapeut din lume nu te poate ajuta sa uiti sau sa te impaci cu ideea pentru ca nu se poate asa ceva.Sunt 10 ani de zile de cand am pierdut una dintre cele mai dragi fiinte sufletului meu si nici acum nu pot sa uit sau sa ma vindec pentru ca nu exista vindecare pentru asa ceva.Moartea lui nu este singurul lucru tragic care mi s-a intamplat, eu am avut parte de un accident care m-a lasat complet schimbata, diferita, atat psihic cat si fizic pentru totdeauna; dar nimic nu mi-a provocat atata durere cat pierderea lui. As da orice, as face orice doar ca el sa mai fie in viata, sa fie aici langa mine. Acum dupa acest timp am inceput iar si iar sa-l caut, il caut peste tot, in toti oamenii, in toate locurile……………unde e???unde??????Viata este atat de rea, loveste atat de cumplit incat o urasc, urasc faptul ca eu traiesc si el nu.Terapeutii si psihologii zic multe, in opinia lor totul este roz, e normal ca ei vorbesc doar din carti si nu din experientele lor, ma lasa rece cu toata stiinta lor.Nimeni si nimic nu poate vindeca rana provocata de moartea unei persoane dragi, iar timpul o adanceste.In tot acest timp, Dumnezeu ne-a parasit.

  29. In curand o sa fie un an de la moartea mamei. Ma doare foarte tare, mai ales in aceste zile, cand retraiesc clipele groaznice de acum un an. Nu reusesc sa trec peste asta…inca mai vreau s-o aud macar, daca nu s-o vad. Am multe regrete, regret ca am sperat pana in ultima clipa ca nu va muri, nu am fost langa ea, trebuia sa ma intorc la copiii mei, pe care i-am lasat departe…Plang, plang zilnic, dupa ce-i culc pe copii. As vrea s-o visez macar, dar nu o visez. Eu n-am fost suparata pe Dumnezeu, eu am renuntat sa mai cred. Nu din furie pe el, mai degraba din deznadejde. Acum o jumatate de an am citit o carte care mi-a redat credinta, dar durerea din pacate a ramas, si e crunta. Iar psihoterapeutii sunt prea scumpi pentru mine.

  30. Am sa scriu aici pentru ca este un loc mai ferit. De ziua tatalui meu, 26 septembrie 2007 am aflat ca mai are de trait 3 luni, era un luptator, in 1989 a scapat de un cancer larigian, acum avea unul pulmonar. Am stat 3 luni langa el, pana pe 31 decembrie 2007 cand a murit. A fost o agonie infioratoare. Intr-un fel m-am bucurat ca s-a terminat.

    Pe 20 aprilie 2008 cel mai bun prieten al meu a murit intr-un accident pe munte, l-am dus de la Rm. Valcea la Piatra Neamt, o jumatate de tara, era cel mai bun prieten al copilului meu. A fost un episod ingrozitor, sambata eram la bere, radeam, luni la 6 dimineata plecam sa-l iau si sa-l duc in mormant.

    In noiembrie 2008 mi-a murit, la 49 de ani, un prieten bun, a murit in 10 zile, avea cancer generalizat.

    Pe 31 ianuarie 2009 a murit, brusc, mama mea, Stiam ca e bolnava de inima dar nu ma asteptam sa se petreaca asa repede. S-a intamplat.

    Sper ca s-a terminat, nu vreau sa treaca nimeni prin asa ceva, nici acum nu stiu daca am trecut peste toate astea. Si acum orice telefon care suna ma sperie. Trebuia sa spun undeva.

    Aveti grija de voi.

  31. As vrea si eu sa va impartasec cateva ganduri. E un gest de respect pentru toti cei care au postat mai sus.
    E o tragedie imensa sa pierzi pe cineva apropiat, nu pot sa inteleg cum ramai normal dupa ce iti moare copilul. Ramai neputincios si vinovat, ca poate daca ai fi gandit mai mult, ai fi observat mai atent, tragedia nu s-ar fi intamplat sau o puteai amana. Evident ca e o iluzoriu. Oricum, ramai schilod sufleteste.
    Am avut o bunica , o femeie luptatoare, care a trecut prin Refugiu cu doi copii de mana, fara frica, care isi lua licenta in 1927 la Babes-Bolyai, in istorie, care nu s-a plans niciodata de nimic. A murit de cancer de colon in 10 luni, pentru ca a rabdat stoic durerile, stiind ca analgezicele ii grabeau moartea. Dar atunci eu aveam doar 28 de ani si un copil de doi ani.
    Urmatoarea persoana care a murit de cancer, in faza de metastaze a fost tata, cu un cancer pulmonar, dus pe picioare 7 ani si o agonie de trei saptamani. El era persoana care ma citea numai din priviri, stia imediat ce ma framanta, nu mi-a reprosat nimic verbal, doar din privire intelegeam si eu ce trebuie sa repar. Avea 63 de ani, iar eu 35. Acum aveam doi copii si inca ma simteam tanara. Dupa ce a murit la spital, intr-o dimineata neagra de noiembrie, in fata mea, n-am vorbit vreo doua zile, am vrut doar sa dorm.
    Acum dupa alti ani, eu nu ma mai consider tanara, mama e diagnosticata cu neoplasm mamar cu metastaze ganglionare si osoase. Au tre cut 40 de zile de la diagnostic, ne-am perindat prin doua spitale, un asezamant specializat si din nou acasa.
    Mama e persoana cu care am avut unele din cele mai acute conflicte, dar e mama, ma recunosc in ea foarte repede. Nu stiu daca ce fac pentru ea acum e suficient ca sa-i prelungesc viata, asa cum isi doreste.
    Sunt buimaca, speriata, desi am experienta, traiesc zilele agoniei cu o imensa frica. E vorba de eul fiecaruia care nu poate depasi o latura emotionala, umana, in fata unui mare necunoscut.
    Eu caut de acum un drum de intoarcere, mai ales printre prietenii mei ,chiar si oamenii de pe strada. Imi voi face un colier din pietricele colorate si-l voi asorta unor tinute cat mai complicate.
    Va fi greu ,dar trebuie sa merg mai departe, tot in memoria celor care nu mai sunt.
    Cand Dumnezeu inchide o usa, undeva se deschide o fereastra!

  32. Ceva se rupe asta e clar. Golul nu o sa dispara niciodata, dar timpul mai atenueaza durerea. Mama mea a murit la 60 de ani de cancer. Cel mai trist, e ca bunica si-a ingropat cu aceasta ocazie ultimul copil. Are 86…

  33. Vă mulțumesc tuturor pentru reacții și pentru ceea ce ați împărtășit. E unul dintre cele mai copleșitoare sentimente trăite vreodată: să vezi că nu ești singur în ceea ce simți.

    Pentru cei care au cerut contacte și nume ale specialiștilor: la finalul seriei vom adăuga o pagină de resurse utile, de la ONG-uri la centre specializate. Ajutorul nu înseamnă neapărat terapeut – aceasta a fost soluția care a funcționat la mine – și sper să găsiți în listă ceea ce vi se potrivește cel mai bine.

  34. Dintre toate bolile, cancerul este o adevarata oroare a secolului XXI.

    Problema cu aceasta boala este ca te arunca intr-o mare a incertitudinii. doctorii iti dau statistici relevante sau nu, si faptul ca cel bolnav iti este aproape de suflet te face sa-ti pui sperante si in 10 si chiar 5%. Mai mult, din cauza ca nu actioneaza deodata, ci incet-incet si invaluie bolnavul intr-o stare de slabiciune face ca intraga atmosfera din jurul bolnavului sa fie una depresiva.

    Mama mea a facut carcinom microinvaziv cand aveam 16 ani. doctorii au fost optimisti, am urmat toate tratamentele asa cum am citit si cum ne-au fost recomandate. dupa ce a fost extirpat tesutul afectat, starea mamei mele nu s-a imbunatatit vizibil, desi cancerul nu a recidivat timp de 4 ani. Sedintele de chimioterapie au avut un efect profund negativ si i-au slabit foarte tare sistemul imunitar.

    De la un punct incolo, tata a renuntat la tratamentele recomandate de doctori si a apelat la cele naturiste. Nici acestea nu au functionat, desi am incercat mai multe.

    Pe tot parcursul celor 4 ani, atmosfera din casa era din ce in ce mai apasatoare. Nu sunt usor impresionabil si nici nu ma consum foarte mult. mai mult, imi repetasem de cateva ori in gand simularea cu moartea ei. Cum se va-ntampla, ce va face tatal meu, cum sa facem inmormantarea, cum sa ne revenim la normal dupa eveniment etc. Eram ok cu intreaga situatie. Petreceam oricum putin timp acasa – aveam 21 de ani – aveam o viata sociala sanatoasa si o viata de cuplu la fel. cu toate acestea, se simtea in aer imediat ce intram pe usa. Parca intreaga casa era cuprinsa de deznadejde.
    Intr-un final, am luat decizia sa ma mut de acasa si situatia mea s-a mai ameliorat.
    La scurt timp, ea a murit. Cum spuneam, derulasem deja intregul film in minte si, in mare parte, lucrurile s-au intamplat asa cum imi imaginasem. La 3 luni dupa eveniment, ma simteam calm, relaxat, foarte putin afectat.
    De ceva vreme insa, incep sa cred ca este ceva stricat in mine. Mi se pare ca ar fi trebuit sa ma fi simtit mai rau, mai afectat, nervos si neputiincios. Mi se pare ca ar fi trebuit sa intru intr-o depresie, sa am probleme sociale, sa plang. Nu mi s-a intamplat nimic din toate astea, si nu le simt nici acum, dupa aproape 1 an.

  35. Esti un om puternic, nu te lasa afectat, ai trecut prin filtrul ratiunii inevitabilul. L-ai inteles, pastreaza-ti sentimentele. Asta e. Tristetea e una, viata e alta. mergi inainte. 🙂

  36. Mama mea a murit acum un an si 2 luni dupa o saptamana de cosmar petrecuta la sectia de reanimare.Pot sa spun ca durerea nu numai ca nu a trecut dar se acutizeaza pe zi ce trece.Ma culc cu ea in gand ,ma scol cu ea in suflet.Mi-e dor de conversatiile noastre,de persoana care intotdeauna este alaturi de noi si ne iubeste neconditionat.,de bunatatea si de frumusetea ei. Singura mea speranta este ca la un moment dat ne vom revedea si vom ramane ptr totdeauna impreuna.
    Roxi

  37. Scriam acum doua zile ca ma uit la mama cum se chinuie si ca ma doare sufletul. Si ca m-am suparat pe Dumnezeu.
    Mama s-a dus azi. Dupa o lunga si grea suferinta. Ma incearca un sentiment de usurare (pentru care ma simt vinovata ) , usurare ca nu mai sufera, ca nu o mai doare, ca nu se mai scurge sangele din ea pe toate partile…
    Am nevoie de ajutor, daca exista ong-uri / persoane specializate …

  38. Odata, cineva mi-a spus ca la inmarmantari fiecare isi plange mortii lui. Poate ca e adevarat.
    Oricum articolul acesta scormoneste in noi durerea pe care ajungem sa o simtim in carne proprie macar o data in viata.

    Am avut o viata de poveste… sotul meu a fost jumatatea mea in toate sensurile acestei expresii.
    Am trait o poveste de dragoste care azi pana si mie mi se pare ireala.
    Am fost un cuplu atipic si poate deaceea lumina iubirii ne-a inlantuit facand din noi o singura fiinta. Stiam, simteam totul despre celalalt, nu aveam nevoie de cuvinte, inteteam focul cu fiecare atingere. Si a durat…35 de ani!
    Si, intr-o zi…m-am trezit din vis: omul meu era pe moarte (un accident vascular…fara sansa “gratie” unui soc septic provocat de sistemul sanitar al zilelor noastre!
    Toata lumea mea a pierit intr-o secunda. Nu intelegeam nimic. Am devenit pe loc o nebuna, mi-am pierdut si cele mai elementare instincte, am inceput sa vietuiesc intr-o lume paralela unde doar vezi fara sa observi nimic.
    Cum sa imi gasesc locul? care imi mai erau reperele?
    Dupa 40 de zile de chin, speranta si deznadeje, agonie si extaz…am ramas fara el! Nu stiu sa va descriu ce s-a intamplat mai deprte caci am un gol in memorie! Sunt foarte putine lucruri de care imi amintesc. Mi-am facut datoria crestina dar nu stiu nici cum si nici cine mi-a fost alaturi in afara copiilor nostri.
    Am trait intr-o stare de letargie vecina cu dementa.
    Stateam in pat cautandu-i mirosul, sperand sa regasesc ceva, nu conta ce doar sa mai regasesc ceva din ceea ce fusesem impreuna. Nebunia tranzitorie ma cotropea.
    Am urat pe toti neispravitii care, in opinia mea alterata, faceau umbra pamantului degeaba; m-am certat cu Dumnezeu in fel si chip, am urlat, am scrasnit din dinti si am trecut in faza urmatoare: am inceput sa observ ca eram singura!
    Da. Pentru mare parte din prietenii nostri…am murit si eu!
    Nu stiu nici azi de ce era important atunci pt mine ca prietenii sa ma caute dar stiu ca ajunsesem sa contabilizez telefoanele.
    Apoi….am inceput sa scriu. Sute de nopti de insomnie, lacrimi si o durere fizica insuportabila…au umplut paginile jurnalului meu de vaduva.
    Am incercat sa uit muncind ca o disperata pana la epuizare totala.
    Copiii, nepotii, mama, nimeni nu reusa sa ma faca sa ies din stare de tristete fundamentala in care disperarea de a fi pierdut o jumatate din fiinta mea ma aruncase.
    Banuiesc ca ar fi trebuit sa consult un specialist dar credinta mea ortodoxa m-a impins spre duhovnic si nu spre psiholog.
    Din nefericire…am facut o alegere gresita nu din punct de vedere docmatic ci pt ca duhovnicul nu era pregatit sa ma ajute. Tineretea si slaba experienta isi spuneau cuvantul.
    Am ratacit ca in bezna. ma tavaleam de durere la propriu. Am cazut in repetate randuri fracturandu-mi mana, coastele…
    Si asa a venit trezirea: cancerul!

    Trupul meu isi pierduse “busola”; mintea mea ratacea aiurea, sufletul meu se usca de durere. Boala si-a gasit locul.
    Exista opinii potrivit carora cancerul e maladia tristetii caci atunci cand esti trist in adancul sufletului organismul uita sa se apere. E posibil.
    Evident aceasta boala nu era in masura sa imi ridice moralul dar gratie ei m-am regasit. M-am reconciliat cu Dumnezeu si am inceput lupta.
    Nu stiu daca voi invinge cancerul. Am reusit insa sa invat sa sufar, sa accept moartea ca pe un alt fel de traire. Ea, moartea, imi da azi speranta regasirii cu omul vietii mele in vesnicie.
    Imi e greu dar acum pot. Pot sa suport, pot sa inteleg, pot sa sper chiar daca acest lucru poate parea bizar pentru unii.
    Tratamentele mi-au subrezit trupul dar suferinta prin boala mi-a adus o pace, o seninatate pe care doar lui Dumnezeu i-o datoez.
    Am trait pierderea barbatului meu in fel si chip; vestea bolii si tratamentul cu citostatice au facut din mine o fiinta dezgustatoare si penibila. Am reusit insa dincolo de toate sa accept suferinta in demnitate.
    Acum un an ziceam ca viata nu conteaza nici un pic si ca e un supliciu sa continuie. Azi va spun ca ea merita traita fie si pentru a vedea un zambet de copil, un rasarit de soare, o floare!
    Am uitat temporar ca Dumnezeu are alte legi si ca judecatile mele erau meschine si eretice.
    El m-a ajutat sa ma ridic si nu stiu daca numarul zilelor ce mi-a ramas e destul pentru a-i multumi pentru ceea e mi-a daruit.
    Caci din iubirea lui am trait iubire si prin ea renasc din abisurile suferintei indraznind sa sper la marea intalnire de dincolo de lume.
    Privindu-ma azi inteleg ca fara jertfa nimic nu se poate. Si sunt bucuroasa sa ma dau jerfa pentru a fi trait o iubire unica si a fi fost o femeie fericita ca in firele unei povesti cu printi si printese!
    Multumesc Doamne pentru imensa si neconditionata Ta dragoste!
    Multumesc pentru descoperirea ochilor mei orbiti de egoism si de micimile omenesti. Indiferent cat mai am de trait ma voi bucura caci viata e dar si darul e pretios. Bucuria mea este omagiul adus dragostei care ne poate face pe toti si pe fiecare in parte nemuritori!

    Am indraznit sa scriu aceste randuri in speranta ca macar unul din sufletele chinuite de suferinta despartirii prin moarte sa primeasca un pic de mangaiere. In fond ce e fericirea fara suferinta? Cum sa definesti binele fara rau?
    Limitati in timp si spatiu uitam ca suntem trecatori. Acceptam moartea doar ca pe ceva ce li se intampla altora. Ea este cu noi in fiecare seara cand adormim caci atunci murim putin cate putin.
    Urmand insa exemplul hristic invatam sa traim dincolo de granitele omenesti incercand sa atingem nemurirea prin EL!
    Fie ca sa putem suporta acest fel de despartire cu speranta de a fi parte a unei eternitati binecuvantate.

  39. Pingback: Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag – Temerarii invata sa supravietuiasca » Think Outside The Box

  40. Dragi prieteni,

    Pentru aceia dintre dumneavoastră care sunteți pe Facebook, am creat o pagină dedicată proiectului unde să putem continua discuțiile începute aici și unde să adaug resurse pe măsură ce le găsesc.

    Pagina se numește ”Cum trăiești când pierzi pe cineva drag” și are această adresă:

    http://www.facebook.com/?ref=logo#!/pages/Cum-traieti-cand-pierzi-pe-cineva-drag/143326315710082?v=wall&ref=ts

    Vă aștept și acolo.

    Georgiana Ilie

  41. Pingback: Cum traiesti cand pierzi pe cineva drag- O veste pe care nu vrea sa o dea nimeni » Think Outside The Box

  42. Am citit toate comentariile si am simtit nevoia sa scriu si eu despre durerea mea!
    Anul trecut in luna mai, mi-am pierdut tatal. Fara niciun semn , din senin s-a simtit rau , l-am dus la spital si mi s-a spus ca are metastaza pulmonara. Va dati seama ca am avut un soc puternic mai ales ca in luna februarie ii facusem toate analizele iar cu o saptamana inainte de a muri a facut CT(il dureau picioarele si i-au gasit doar osteoporoza si coxartroza) tata vea 71 ani.
    A murit demn si impacat cu gandul ca pleaca. Si-a luat ramas bun de la mine , ultimele lui cuvinte au fost: TE IUBESC si IARTA-MA !
    Nu am stiut cat de mult doare sa-ti pierzi un parinte, acum stiu si pot intelege pe oricine trece prin asa ceva !
    Imi este atat de dor de el incat imi vine sa urlu, ma simt vinovata pentru ca m-a uitam la el cum se stinge si nu l-am putut ajuta cu nimic.
    Oare de ce dupa 1 an si 4 luni nu l-am visat , oare este suparat pe mine pentru ca l-am mintit si i-am spus ca o sa fie bine si o sa mearga acasa ?

  43. E usor din gura dar e foarte greu sa treci peste asa ceva,mama mai are 3 luni si face anul iar eu….o tot astept,trec zilele dar imi este tot mai dor de ea,ii caut mirosul,privirea,o caut pe ea….degeaba.Numai D-zeu stie ce e in sufletul meu si poate….mama?

  44. Pingback: Cum am trait dupa ce “moartea ne-a despartit”. Pentru o mare parte din prietenii nostri… am murit si eu!   SmartWoman

  45. Mi-am pierdut copilul de aproape jumatate de an, fara explicatii ….un soc fara margini cu intrebari fara sfirsit….e cumplit, groaznic, in loc el sa ma ingroape pe mine, mi-am facut mari planuri de viitor in care eram impreuna……..nu stiu cum sa depasesc starea, traiesc senzatii cuprinse de pesimism, nu-mi mai doresc nimic, nimic nu mai are sens pentru mine, baietelul era unic pentru mine, poate va fi voia lui Dumnezeu ca sa mai am alti copii, insa am impresia ca copilul pe care l-am pierdut nu-l voi putea uita nici pe o clipa, dorul de el ma macina……totul e un chin, daca as muri nu mi-ar parea rau din singur motiv ca m-as revedea cu el, aceasta e singura idee -revederea cindva cu el, mai devreme sau mai tirziu, ma face sa mai sper in ziua de miine…imi curg lacrimile, cu toate ca se spune ca nu trebuie sa-l pling, ca ii fac rau…..iarta-ma puiul meu, dar nu ma pot abtine!!!
    Sint disperata……poate comunicarea cu alti parinti ce poarta aceeasi durere ar putea sa ma ajute intr-un fel…..sau poate sfatul oricaror persoane care si-au pierdut persoanele cele mai apropiate si cele mai scumpe de pe lumea aceasta……sper ca impreuna cu dvs. voi reusi sa inteleg mai mult…

  46. Dna.Nika,eu mi-am pierdut mama acum 9 luni si stiu ce inseamna suferinta,nu stiu ce inseamna sa-ti pierzi copilul pt ca nu am dar maicuta mea a insemnat enorm pt mine,uneori ziceam ca eu sunt mama si ea copilul meu,ii faceam toate poftele,eram tot timpul impreuna,mi-a fost si mama si tata si prietena,o parte din mine a murit odata cu ea,m-am schimbat enorm,vad totul cu alti ochii,nimic nu-mi mai aduce bucurie in suflet si cand ma gandesc ca vine craciunul……primul fara ea…..inebunesc de durere.Am zile cand mor de dorul ei,ii iau bluza si ii caut mirosul,e foarte greu,toti se asteapta sa imi revin ca gata a trecut ,ca viata merge mai departe dar eu retraiesc zilnic acea zi,imi gasesc linistea numai la cimitir,m-am inchis in mine,nu mai vb cu nimeni,stiu ca la fel trebuie sa simtiti si dvs.dar am citit multe carti bisericesti si am inteles ca le facem rau,ca ei inoata in lacrimile noastre,ca nu se pot odihni ca ne vad pe noi suferind,deci trebuie sa ne revenim de dragul lor.Eu as da orice sa o vad,sa stiu ca e bine,doar atat,dar…..stiu ca e imposibil.Va rog sa incercati sa va linistiti,sa va regasiti,pt el,pt sufletul lui,da?eu am 30 ani si am avut un sot minunat langa mine ca altfel……inebuneam,nimic si nimeni nu ii poate inlocui in sufletele noastre dar asta-i viata nu?va imbratisez cu drag,aveti grija de dvs.si capul sus…..trebuie sa fim tari …….trebuie sa incercam.

  47. Sunt 31 de ani de cand a murit mama si nu pot trece si accepta asta.A murit de cancer cand eu aveam 8 ani.A fost sufletul meu pereche ,suflet de stea in viata asta.

  48. Georgiana,nu esti singura…din nefericire sunt multi care se confrunta cu drama pierderii unei fiinte dragi…Toti trecem prin acel dureros proces de doliu si il traim in felul nostru propriu…Nu este o rusine sa ceri ajutorul unui specialist daca ai nevoie dar gandeste-te ca sunt si multe cazuri de persoane care nu au posibilitatea materiala de a o face…Poate cunosti o solutie si pentru aceste persoane…
    Sunt de acord cu comentariile care spun ca si scrisul ajuta…te poti descarca prin scris…
    Felicitari pentru articol si pentru ajutorul pe care il dai celor aflati in suferinta sufleteasca!

  49. Eu mi-am pierdut copilul pe 25 iunie anul acesta. Imi reprosez ca este vina mea. Mai am un copil mai mic si toti imi spun sa merg inainte. Nu poti sa mai mergi inainte, poti doar sa spuravietuiesti. Copilul care a murit avea 4 ani si 9 luni, in septembrie pe 9.09.2016 facea 5 ani. Era frumos si vesel si lumina incaperea cu vocea lui si cu bucuria lui. Nu pot scapa de vina ca eu l-am omorat, ca daca il ducea mai din timp la spital scapa…Poate ca da poate ca nu. Si eu am fost in coma 2 zile, de ce nu m-a ales pe mine, eu eram parinte eu trebuia sa fiu aleasa, eu am gresit. Nu poti trece peste asta. Ma gandesc zilnic la sinucidere. Gandindu-ma asa imi dau seama ca n-am sa-l mai vad niciodata si ca-l nenorocesc si pe cel ramas in viata. Si totusi dupa ce iti pierzi copilul ce viata mai este asta? Sa-ti maora parintii si fratii este una, sa ai timp sa te impaci 1-2-3 luni cu boala si moartea este una dar sa nu-ti poti tine in brate copilul si sa-ti iei ramas bun de la el este oare normal? Ce Dumnezeu este acela care face asa ceva? Oare mai exista Dumnezeu???? A vrut asa de mult sa-l ia incat nici timp de rugaciune si iubire din partea mea nu i-a mai lasat pe ultima suta de metri! Cum este sa mori la nici 5 ani si mama sa nu fie langa tine sa-ti spuna ca te iubeste!??? A stiut clar ca daca eu sunt intr-un spital si el in altul mi-l poate lua si ne poate nenoroci pe amandoi! A ales pentru greselile mele ale lui tata-su, ale medicilor in primul rand sa ii ia viata! Pentru ce? Intelegeam daca ar fi fost bolnav de mult timp, intelegeam in alte situatiii, dar asta nu o mai inteleg! Il iubeam pe Dumnezeu din toata inima, mergeam la biserica si ii inavatasem si pe copii sa fie asa. Acum eu nu mai cred in nimic! Stiu ca exista Dumnezeu si ca exista rai si iad, pe care in cele 2 zile l-am vazut, dar nu stiu de ce a fost atat de nedrept sa-mi ia singura mea bucurie si dragoste de pe aceasta lume si sa mi-o ia asa….fara preaviz! Ma rog in fiecare zi sa faca o minnune sa dea timpul inapoi, eu cu aceasta viata nu ma pot impaca…pentru mine viata asta nu exista!…nu fara David! Daca eu ma sinucid acum ce va raspunde Dumnezeu?! El nu poarta nici o vina?! M-a adus la limita suportabilitatii pentru ca acesti copii erau singura mea avere si din care a indrazinit sa ia fara sa ceara voie! Nu am nimic pe lume decat datorii si acesti copilasi si acum mi-a mai lasat doar unul! Cum sa merg inainte? Ce mai inseamna acum inainte? Inainte unde? M-am saturat de aceasta durere si nu stiu ce si cum sa privesc in viitor! Pentru mine nu mai exista viitor!

Reply To doareu Cancel Reply

Advertisment ad adsense adlogger