Cum știm că un medic e bun?

3

Despre mulți medici se spune că sunt buni, sau nu. Toți simțim nevoia unei recomandări atunci când mergem la medic: „Spune-mi și mie de un ORL-ist bun” e o întrebare pe care o aud frecvent. Evident, ORL e doar un exemplu, poate nu unul întâmplător, pentru că în ORL, și în chirurgie în general, întrebarea devine ceva mai ușoară dacă ne referim strict la tehnica și manualitatea chirurgului.

 

 

 

de Vlad Stroescu

E sigur însă că un chirurg bun e mai mult decât un chirurg îndemânatic, așa că nici aici lucrurile nu sunt deloc simple. Problema psihiatrului bun mi se pare mie și mai greu de rezolvat, dar poate că sunt influențat de propria mea meserie.

Indiferent de specialitate, întrebarea din titlu e una foarte pragmatică, presantă, își cere răspunsul imediat, pentru că problemele de sănătate își cer rezolvarea imediat. Și cu toate astea, răspunsul dat e adesea precar și vag, și foarte greu de justificat. Cererea a motivat de exemplu, apariția unui articol în revista Elle (februarie a.c.), care enumera “cei mai buni 115 medici din București”.  Articolul a fost criticat de mediul nostru, și pe bună dreptate: niciun fel de criteriu de selecție sau departajare nu era menționat. Am aflat că eu însumi am fost unul dintre cei patru psihiatri din listă. Aș minți dacă aș spune că n-am fost măgulit, însă numărul colegilor care ar fi meritat mai mult decât mine să mai sus de mine într-un clasament, dacă un clasament e posibil, trebuie să fie foarte mare, cel puțin în virtutea faptului că valoarea lor a trecut proba timpului și a experienței, și dintr-o mie de alte motive. Mai mult, sunt aproape sigur că valoarea mea profesională n-a jucat niciun rol în includerea mea în top: mai curând imaginea pe o construiesc prin acest blog și prin alte mijloace. Ori, deși, așa cum ziceam în altă parte, e imposibil să nu ne vindem într-o oarecare măsură pacienților noștri, reclama în medicină e normată de reguli foarte stricte, și dacă blogul meu are asemenea efecte, trebuie să fiu îngrijorat. Nu e vorba de o falsă modestie, ci de etică elementară, așa că e momentul să fac următorul disclaimer: deși sunt flatat de calitatea cititorilor mei, și în general atunci când textele mele sunt apreciate,aceste texte nu sunt o garanție, nici măcar un indicator, al nivelului meu profesional, nici prin ele însele, nici prin clasamentul lor în căutările Google, nici altminteri.

Singurele garanții ale unui medic sunt acreditările sale oficiale: faptul că a absolvit o facultate de medicină, faptul că a terminat una sau mai multe programe postuniversitare (numită rezidențiate) într-o specialitate, sau orice alte formări și competențe profesionale acreditate de breaslă are.

Era o vreme când aceste acreditări veneau cu o greutate importantă, practică și simbolică. Reputația de breaslă a medicinei românești a fost erodată mult în ultimii ani, urmare a unui proces ce durează de decenii. Astăzi, trebuie să ne estimăm norocoși dacă diplomele de mai sus garantează un standard minim profesional. Ceea ce nu e deloc puțin lucru. E de altfel mai rațional să cauți o persoană pe care se poate conta că îndeplinește acest standard, decât un medic care are reputația de “bun”. Medicina e din ce în ce mai puțin o artă, și din ce în ce mai mult o meserie cu protocoale și algoritmi bine puși la punct, ceea ce un lucru foarte bun pentru siguranța și sănătatea pacienților. Acest standard trebuie să fie referința atunci când considerăm că suntem tratați bine sau prost, și nu charisma și bed-side-manners ale medicului, deși și acestea încep să fie standardizate. Nu înseamnă că talentul personal al medicului e scos din ecuație: partea clinică, în toate specialitățile, și partea practică în cele “intervenționiste” sunt profund amprentate de marca individuală medicală.

Standardul minim profesional ar trebui să fie mult mai bine precizat, pentru noi, medicii, dar mai ales pentru pacient, care ar trebui să afle ce e de făcut, la ce să se aștepte, care este cea mai bună îngrijire posibilă și care este cea mai practică. Consensurile medicale sunt însă foarte deficitar popularizate, explicate marelui public. Sunt de acord că informația medicală este extrem de greu de “tradus” fără să existe echivocuri și neînțelegeri, dar nu cred că ermetismul e o soluție, într-o lume în care lipsa de educație medicală stă la originea marilor probleme de sănătate publică, iar sursele de informație sunt multe, dar au entropie năucitoare.

Dacă lucrurile ar sta altfel, întrebarea “încotro o iau” ar trebui să fie mai ușoară. Și asta mă aduce la ideea că un medic bun este cu mult mai puțin important decât un sistem bun. E valabil pentru orice sistem, nu doar cele medicale. Ar putea, de exemplu, să fie complet irelevant cât de bun sau prost psihiatru sunt eu, atunci când nu există o rețea de psihiatrie comunitară, care să continue sprijinul adus pacientului și după ce el iese din cabinet sau din spital. Tot talentul și competența unui mare chirurg cardiovascular sunt irosite, dacă sistemul de preluări ale urgențelor nu e în stare să transporte la timp în clinica în care lucrează un pacient cu disecție de aortă.

Pentru pacient, cel mai important este să nu fie lăsat singur atunci când trebuie să afle încotro să o ia, cu boala lui. Dacă sarcina asta și-o asumă revista Elle, nu înseamnă decât că noi, profesioniștii, și sistemul nostru, nu suntem capabil să satisfacem pe deplin o astfel de nevoie bazală.

Acestea fiind zise, putem specula, de dragul întrebării, existența unui sistem ideal, cu standarde ideale. Cum ar mai putea un medic să știe, într-un astfel de sistem, dacă e bun sau nu? Unde este plusvaloarea? Întrebarea e perfect aplicabilă și în realitatea defectuoasă. Ce mai important, critica sau aprecierea pacienților, sau cea a colegilor? Ambele pot fi puternic grevate de erori. Din ce e făcută reputația unui medic, în ochii pacientului, și cât de mult reflectă ea realitatea, la noi sau în altă parte?

Sunt foarte curios de părerile dumneavoastră.

Acest text ab fost preluat de pe site-ul lui Vlad Stroescu, specialist în psihiatrie. 

Foto: Sir Luke Fields


3 comentarii

    • Captain Planet on

      Stimata Mara, va prezentati suspiciunile in pripa. Nu intentioneaza nimeni sa va prosteasca, e dreptul dvs. de a alege sursa unui anume articol. Textele lui Vlad Stroescu (http://vladstroescu.medlive.ro/) – aceasta fiind sursa -, sunt preluate pe mai multe platforme editoriale, inclusiv de TOTB. O zi buna!

  1. Domnule doctor, am gasit un raspuns al aceasta dilema in cartea lui Dan Pink, A whole new mind.
    Tind sa ii dau credit, el arata ca in urma unei cercetari facute pe rezultatatele mai multor doctori cu practici similare, cei care au rezultate mai bune sunt cei care arata intelegere si relationeaza cu pacientii. Stiu ca asta pare tabu, intr-o lume poate educata sa nu se ataseze emotional in nici un fel de pacient. As mai spune ca nu diploma sau acreditarile vor decide acest rezultat ci experienta pe care o au paientii cu acel doctor. Intrebarea mea pentru Dvs. ar fi de ce va puneti aceasta intrebare?

Leave A Reply