Cum se vota în comunism

1

Înainte de 1989, alegerile din România erau fictive, chiar dacă existau campanii electorale iar procesul de votare era asemănător cu cel de astăzi şi prezentat ca fiind democratic. Unii dintre alegători participau fie din teamă şi obligaţie, fie din datoria pe care o simţeau faţă de un sistem autopropus, fie pentru prilejul de a socializa sau de a-şi manifesta indignarea anti-sistem.

 

Nicolae Ceauşescu, la alegerile din 1946. FOTO: ceausescunicolae.wordpress.com

 

“Am o singură amintire, generică, imposibil de plasat în timp sau spaţiu [despre alegerile din comunism]”, ne spune antropologul Vintilă Mihăilescu. “Mergeam cu soţia puţin înainte de prânz, luam buletinul de vot şi ştampila, intram în cabina de vot, ne uitam cu grijă de jur împrejur, apoi…tăiam tot. Calmi, depuneam buletinul bine împăturit în urnă şi, cu jumătate de zâmbet pe buze, mergeam la cârciuma din colţ. Alegerile însemnau că-mi scot nevasta în oraş”. Înainte de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 2014, care va avea loc peste două zile, să ne amintim puţin cum era procesul electoral într-o perioadă în care cetăţenii României nu aveau de ales.

În 1938, Carol al II-lea a introdus sistemul de vot uninominal pentru alegerea candidaţilor propuşi de partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale (primul partid de masă din România). În 1946, a fost reintrodus sistemul de vot proporţional, iar după o campanie electorală marcată de violenţe, încălcări ale normelor democratice şi fraude, Blocul Partidelor Democrate, o alianță a forțelor pro-comuniste, a fost declarat câştigător al alegerilor cu 68,7% din voturi. După abdicarea lui Mihai I la 30 decembrie 1947, comuniştii ajunşi la putere au instaurat Republica Populară Română. La alegerile din 28 martie 1948, primele din noua republică şi ultimele la care au participat şi forţe democratice, partidele istorice au pierdut în urma fraudării votului. Alianţa electorală comunistă Frontul Democraţiei Populare a obţinut 97,83% din voturi, în timp ce Partidul Naţional Liberal a obţinut 1,69%, iar Partidul Ţărănesc Democrat, 0,48%.

În 1948, a fost înfiinţată Marea Adunare Naţională (MAN), organul suprem al puterii şi unicul for legiuitor al Republicii Populare Române și al ulterioarei Republici Socialiste România. Şeful statului a fost iniţial un organism colectiv numit „Prezidium”, care conducea MAN şi al cărui prim preşedinte a fost endocrinologul C. I. Parhon. Din 1948, alegerile au avut loc în baza sistemului electoral uninominal majoritar relativ, într-un singur tur. Partidul Comunist îşi desemna candidaţii pentru Marea Adunare Naţională şi pentru Consiliile locale populare – organe locale ale puterii de stat, iar membrii MAN alegeau Prezidiumul. Preşedintele acestui din urmă organ a încetat să fie cel mai puternic om în stat după 1974, anul în care a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul atotputernic al partidului comunist. Nicolae Ceauşescu a reuşit să impună, în premieră, funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România.

 

 

Preşedintele ţării nu era ales de popor, ci de deputaţii aleşi de popor pentru a-l reprezenta în Marea Adunare Naţională, dar de formă, fiind mereu acelaşi până în 1989. Cetățenii aveau dreptul de a alege și de a fi aleși în Marea Adunare Naţională și în consiliile populare, votul lor fiind însă formal. Circumscripţiile electorale, ne spune o fostă primăriţă de comună hunedoreană, de dinainte de 1989, nu difereau prea mult, ca şi concept, faţă de cele de acum: totul se raporta în funcţie de numărul de locuitori, se ţinea cont de judeţe, de regiuni etc. Diferenţa era că „alegerile erau un proces preparat dinainte: candidaţii nu se autopropuneau pentru a fi deputaţi (la nivel comunal, municipal, judeţean sau în Marea Adunare Naţională), ci erau propuşi de oficiali locali, de organele de partid mai cu seamă”. Existând un partid unic, era imposibilă competiţia. Candidaţii erau prezentaţi individual, scrie Ion Iliescu pe blogul lui, pe circumscripţii electorale, nu pe liste la nivel de judeţ, ţara fiind împărţită în atâtea circumscripţii câţi deputaţi urmau să fie aleşi în Marea Adunare Naţională. Alegătorii îşi manifestau opţiunea pentru un singur deputat, adică îl votau sau nu pe candidatul propus, iar acesta ieşea indiferent de voturile adunate. În anii `80, pentru a da iluzia unei competiţii democratice, explică fostul preşedinte, în unele circumscripţii au început să fie propuşi câte doi sau trei candidaţi.

„În rândul deputaţilor, într-o comună, spre exemplu, chiar dacă erau mai mulţi propuşi”, continuă fosta primăriţă, „se ştia dinainte cine era preferat de partid şi, deci, cine trebuia să iasă”. „Prin ’80, la majoritatea funcţiilor se puneau trei [candidaţi]. Dar toţi trei erau de-acelaşi partid stabiliţi”, spune un fost primar din altă localitate hunedoareană, în volumul de istorie orală Activişti mărunţi coordonat de Zoltan Rostas. „Şi ziceam aşa: ‘Dom’le, este Ion, Gheorghe, Nicolae. Bun. Ăştia sunt cam pe-aceeaşi talie. Ăsta-i maistru, maistru, maistru. Bun. Bă, care iese? Hai să-l punem pe ăsta pe locul I’”. Când se alegeau persoane care să candideze la deputăţie, acestea erau selectate după aptitudinile de lider şi cele organizatorice: dacă oamenii ascultau de ei, dacă erau buni administratori. Existau şi atunci campanii electorale, cei propuşi să facă parte din Marea Adunare Naţională fiind purtaţi prin fabrici, uzine şi alte instituţii ca purtători de mesaje însufleţitoare şi ca eroi ai muncii socialiste.

„Exista obligativitatea reprezentării femeilor”, ne spune fosta primăriţă. „Cam o treime dintr-un consiliu local, spre exemplu, trebuia să fie constituită din reprezentante ale femeilor din comunitate”. La fel era şi la primărie. În Activişti mărunţi, o fostă laborantă şi primăriţă dintr-o comună bihoreană îşi aminteşte că a fost făcută membră de partid pentru a fi şefă de echipă în laboratorul unde lucra, având în subordine şapte persoane. „Nu puteai să conduci o echipă de oameni fără să fii membru de partid. După aia, în 1979, când Elena Ceauşescu a propus promovarea femeilor în politică, atuncea în judeţul Bihor a trebuit să promoveze vreo 14 primăriţe în 14 comune din cele 48, parcă”. Procesul de selecţie s-a făcut după rezultatele bune obţinute în cadrul profesiei. „Ei m-au pus primăriţă, că io nu vroiam. Nu-mi plăcea vorbăraie multă. Eram foarte reţinută la a vorbi. Am încercat să nu mă duc. Am făcut un puseu de tensiune de vreo 200 (…) Îmi plăcea meseria mea şi vroiam să rămân acolo unde am fost, la laborator. Comuna era foarte mare, cu peste 7.000 de locuitori. Aveam opt sate (…) Era responsabilitate mare, nu mă prea simţeam în stare să conduc. Dar nu am avut încotro”.

Prezenţa la vot a oamenilor dintr-o localitate trebuia să fie mare, îşi aminteşte fosta primăriţă hunedoreană, care spune că norma era de peste 80%; primarul şi echipa lui trebuiau să se asigure că se întruneşte această prezenţă. „Atunci mergeau oamenii la vot, mă! Mergeai de dimineaţă, stăteai acolo şi câte un ceas la rând”, spune fostul primar din judeţul Hunedoara în Activişti mărunţi. „Noi aveam sistemul ăsta de anunţare… trimiteam oameni pe la blocuri: ‘Bă, ai fost la votare?’, ‘Haideţi bă la votare’. Deci îi antrena, îi chema şi nu-i lăsa”. Oamenii erau treziţi de multe ori cu noaptea în cap pentru a merge la urne. „Ultima dată m-au sculat la 5 dimineaţa ca să ne întâlnim tot colectivul muncii la 6 şi să mergem în bloc la vot, că judeţul Bihor voia neapărat să fie primul care termina votarea, să fie primul în întrecerea socialistă naţională”, ne spune artistul Dan Perjovschi, care la acea vreme lucra la Muzeul Ţării Crişurilor. „Până la urmă, au câştigat întrecerea aia şi, din premiu – da, se dădea premiu de la centru judeţului care-l pupa în cur mai tare pe Ceauşescu –, din banii ăia, au comandat la Bucureşti copia în ciment a aleii domnitorilor reali şi inventaţi din faţa Muzeului Militar, pe care i-au adus cu un camion şi i-au instalat în faţa noii intrări monumentale spre Muzeul Ţării Crişurilor”.

Amenajarea scărilor parcului şi aleilor de beton ar fi costat, îşi aminteşte artistul, mai mult decât premiul naţional. În plus, pe drum, „bălăngănindu-se în camion, domnitorilor li s-a ciobit nasul, mustaţa până la caciulă, de nu mai ştiai care-i Glad şi care Menumorut, aşa că au angajat un sculptor să le lipească la loc. Îmi aduc aminte inaugurarea în plină iarnă, cu toţi activiştii judeţeni în paltoane şi un cor de pionieri verzi de frig în cămăşi cu cravată roşie”. În viziunea regimurilor totalitare de stânga, spunea mai demult, într-un editorial (audio aici), Vlad Georgescu de la Europa Liberă, nu era suficient ca populaţia să voteze, trebuia să o facă şi cu entuziasm, chiar dacă unul fictiv. „Rezultatul acestei mentalități și politici a fost publicarea unor procente astronomice: dacă, în alegerile din anii ‘45-‘46, diferitele partide comuniste est-europene s-au mulțumit cu câștigarea unor procente de circa 70%, după 1948, acestea au trecut vertiginos mai întâi de 90%, apoi de 95%, pentru a se cantona, în cele din urmă, alegere de alegere, undeva între 99,50% și 99,99%. Recordul l-au bătut însă albanezii şi nord-coreenii, care, fără urmă de ezitare, au anunţat chiar şi alegeri câştigate cu 100%”.

Ziua votului era întotdeauna duminica. În general, se organizau mici sărbători pentru oamenii comunităţii, spune fosta primăriţă hunedoreană, mai ales în sate, comune sau oraşe mici. Localnicii mergeau la vot, apoi ieşeau la o bere, la un local, se cânta muzică în căminele culturale. „Lumea se îmbrăca de sărbătoare. Nu pentru că respectau evenimentul, ci pentru că erau civilizaţi. Cred că mulţi mergeau mai curând de frică”, spune sociologul Marius Cosmeanu, de loc din Târgu Mureş. „Erau rare ocaziile în care să fie atâta lume pe străzi duminica. În comunism, nu ieşeai duminica prin cartier. În Târgu Mureş cel puţin. Ori stăteai pe acasă, trebăluiai, ori mergeai la o bere, la picnic, la zoo, la pădure, la meci, nu era forfotă pe străzi”.

Chiar şi aşa, mulţi oameni alegeau să nu se prezinte la vot, în timp ce alţii îşi anulau voturile sau scriau pe buletinele de vot revendicări gen „vrem pâine”, „vrem carne”, „vrem program la televizor”, „vrem căldură în apartamente” ori mesaje anti-sistem. Unii dintre observatorii de la alegeri aveau rolul unic de a şterge astfel de mesaje (oamenii intrau la urne doar cu creionul): “Noi asta făceam când eram în comisie: număram voturile şi, când mai apărea câte unul cu Jos Ceauşescu, luam guma şi ştergeam frumuşel, după care puneam ştampila. Cine-avea chef de anchete sau mai ştiu eu ce?”, îşi aminteşte un fost observator care a pariticipat la două sesiuni electorale din regimul Ceauşescu. Securitatea şi unităţile de miliţie îşi intensificau munca informativă înainte de alegeri, luând în vizor mai ales persoanele cu sau fără antecedente politice şi penale care au avut manifestări şi intenţii ostile sau care denigrau politica partidului şi statului, legionarii, membrii fostelor partide burgheze şi naţionalist fasciste, dar mai ales cele care au difuzat sau au introdus în urnele de vot fiţuici cu conţinut ostil, au răspândit zvonuri. În anul 1975, de exemplu, peste 35.000 de ofiţeri şi subofiţeri erau gata să intervină în cazul unor nereguli.

„În casa mea era frig, la adunare era frig şi, culmea, şi în secţia de votare era frig şi beznă, că se făcea economie în draci”, îşi aminteşte artistul Dan Perjovschi. „Aşa că am desenat un penis pe hârtia de vot şi am dârdâit de frică până în decembrie 1989. În aceeaşi zi, seara, am aflat de la televizor că tovaraşul Ceauşescu a fost votat de 99,7 la sută din populaţie. Şi azi mă încălzeşte gândul că eu am fost unul din ăia 0,3”.


Un comentariu

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger