Cum se poate trăi prezentul: O lecţie de viaţă pe două roţi

5

Elena Mişcodan (33) s-a pregătit cu ceva ani în urma să fie medic internist. Viaţa i-a rezervat însă alte trasee şi pasiuni de urmat – a fost primul motociclist român la Khardung La, punctul cel mai înalt accesibil cu vehicule motorizate din lume (5602 m), în Himalaya. La scurt timp a traversat şi Patagonia pe motocicletă. Exploratoare din fire de când se ştie, a străbătut lumea în lung şi-n lat: de la Marea Barieră de Corali, la Marele Canion şi Cascada Victoria. Acum e în Germania pentru o specializare de 2 ani în neurochirurgie.

de Camelia Moga

Dar cum nu-i place să stea locului, aşteaptă cu greu finalul stagiului de pregătire pentru a pleca în Papua Noua Guinee, unde a găsit deja o ofertă de job într-un spital nemţesc. Între timp speră să obţină şi licenţa de zbor pentru avioane uşoare. Elena spune că secretul vieţii pe care o trăieşte stă în faptul că n-a dat cu piciorul şanselor care i-au răsărit în cale. De altfel, o deviză după care îşi ghidează viaţa este: “la naiba, ce poa’ să se întâmple?”, după cum scrie pe blogul ei, intitulat simplu –Fiindcă pot.

Te-ai pregătit să fii medic, dar viaţa ta din ultimii ani arată că ţi-a plăcut să călătoreşti şi să guşti aventura la intensitate maximă – ai fost cu motorul în Himalaya şi Patagonia, pilotezi avioane uşoare, sari cu paraşuta. Cum a ajuns Elena să experimenteze toate acestea? Cum s-a întâmplat declicul?

Elena a crescut cu cărţi de aventuri şi scince fiction, cu o bibliotecă foarte bogată şi foarte citită. Am crescut cu cărţi în care oamenii plecau departe, cu Robinson Crusoe, cu din astea… Aşa am fost toată viaţa. Am fost o curioasă, o exploratoare. Spiritul acela de a căuta interesantul în orice, de a căuta lucrurile pe care alţii nu le văd… Niciodată nu am luat lucrurile de bune – e aşa pentru că a zis X-ulescu. Nu, trebuie să mă duc eu să pun mâna, să văd. Din fericire părinţii mei sunt foarte deschişi la cap. Tatăl meu a fost cel care mi-a insuflat spiritul acesta de curiozitate. Totul trebuia să aibă o explicaţie, o logică. Din păcate, lucrurile astea nu mai sunt acum. Te uiţi la copiii de acum şi vezi că nu mai au curiozităţi din astea. E un pic trist.

Nu-ţi place că despre tine s-a povestit că te-ai decis să trăieşti clipa, după ce ai fost diagnosticată cu cancer la 22 de ani, şi apoi te-ai vindecat…

Viaţa mea nu se rezumă la problema pe care am avut-o. Pentru mine nu a fost decât o altă provocare. Nu m-a schimbat cu nimic şi nu a determinat un alt fel de a trăi. Deja începusem să fac chestiile astea înainte să mi se întâmple nefericitul eveniment, la 22 de ani. Cred că faptul că mi s-a întâmplat nu a fost decât o confirmare a ideii că în viaţa asta poţi să te aştepţi la orice. Oricând şi oricui i se poate întâmpla. N-am luat-o ca pe o tragedie. S-a întâmplat. M-am luptat cu ce a fost, pur şi simplu, pentru că nu mi s-a părut nimic extraordinar. Ok, mi s-a întâmplat mie, dar li s-a întâmplat şi altora. A fost destul de urât, pentru că pe vremea aia soluţia era radicală. A fost o luptă cu medicii care vroiau să mă trateze, dar şi cu mine. A ieşit cu bine şi asta e! Faptul că încă sunt aici şi că sunt bine se datorează faptului că aşa am fost dintotdeauna, nu invers. Cred că a fost şi o doză mare de optimism. Fiecare luptă cum poate. Sunt oameni şi oameni. Personalitatea se formează când eşti copil. Dacă tu ca personalitate eşti fatalist, vei fi fatalist toată viaţa.

De ce o călătorie cu motorul tocmai la capătul pământului, în Patagonia, o alta pe al 4-lea cel mai dificil traseu din lume, în Himalaya? Ce te motivează să faci ceea ce faci şi cum îţi planifici călătoriile?

De planificat nu le planific, asta-i clar. Nu ştiu dacă am foarte multă experienţă de viaţă, probabil că am mai multă decât alţi oameni de vârsta mea şi mai puţină decât alţii, dar în ultima vreme mi-am dat seama că de fapt viaţa te duce unde vrea ea. Poţi să faci tu ce faci, ca ea ştie exact ce are de făcut cu tine. Nu cred în Dumnezeu, din păcate sau din fericire. Am încercat, nu mi-a ieşit, asta e! Dar cred că suntem făcuţi să luăm nişte decizii din start. Viaţa ne duce oricum unde vrea ea. Prin ceea ce eşti, vei alege o cale şi e bine să nu te împotriveşti. Ţi se dau foarte multe şanse de-a lungul vieţii. În general oamenii nu le văd sau le văd dar nu vor să le conştientizeze, sau le conştientizează şi nu vor să le fructifice. Eu am fost genul care, când mi s-a ivit o şansă, am şi făcut ceea ce mi s-a dat. Pur şi simplu nu am ocolit şansele. Ăsta-i secretul. Când am sărit prima dată la bunjee jumping am făcut pariu cu un prieten. Mi-a zis că dacă am curaj să sar îmi plăteşte el saltul. Trebuia să plecăm mai mulţi în Himalaya, şi au renunţat unul câte unul. Oricât de înspăimântătoare părea perspectiva, am plecat singură…

Mergeai doar de 3 luni pe motor când ai plecat pe unul dintre cele mai dificile trasee din lume, în Himalaya…

Cu motorul mai mersesem o dată pasager, înainte să mi-l iau. Mi l-am luat înainte să-mi iau carnetul. “Căruţă, om sucit” – cum zice prietenul meu cel mai bun. Şi faza cu avionul a fost pur şi simplu un lanţ de împrejurări. După ce am sărit cu bunjee jumping, am cunoscut un tip care fotografia avioane. Întâi m-a plimbat cu avionul. Am zis că “ce mişto, mi-ar plăcea şi mie”. Apoi am cunoscut pe cineva care făcea paraşutism, şi a a zis “vii mâine şi facem…”. M-am dus. M-am înscris la paraşutism, acolo am cunoscut pe cineva care făcea pilotaj, mi-a băgat în cap pilotajul. Mi-am luat motoreta în paralel. Şi am cunoscut un băiat care avea avion, motociclist şi el. Şi uite aşa au curs din una într-alta. Cam aşa a fost.

Plecarea în Himalaya a fost tot ceva similar. Am fost la un training în Paris, cu firma la care lucram şi acolo am cunoscut un indian. Din vorbă în vorbă, i-am spus că îmi doresc să văd India. Am căutat pe internet unde aş putea să mă duc şi am găsit “Motorbike safari tour”. Gata, cei cu care vroiam să plec erau şi ei motociclişti, toată lumea entuziasmată…Dar am rămas singură până la urmă. Drumul pe care am fost eu este considerat al patrulea cel mai periculos din lume. Este ceva de genul: o bandă de circulaţie – aia e autostrada la ei, dacă vezi te tăvăleşti pe jos de râs – săpată în perete prin dinamitare, dar nu au mai asfaltat-o. Pe partea stângă, cum se circulă la ei, vezi un hău mare pe unde curge Indusul, caldarâmul e plin de bolovani, iar din cauza faptului că în zonă sunt gheţari, sunt nişte pârâuri care curg perpendicular pe drum. E ditamai râul în mijlocul străzii pe care trebuie să-l treci cu motoreta. Am păţit nişte chestii… La un moment era ditamai pârâul în mijlocul străzii, am trecut, că trebuia să trec, şi mi s-a oprit motorul. Şi eram crăcănată cu motoreta între picioare, atârnată între doi bolovani. Tot felul de faze… altădată eram în pantă de 45 de grade, pe noroi, în spate aveam un Jeep, şi am luat-o la vale. M-am oprit la vreo 20 de centimetri de ei.

Nu mi-a plăcut niciodată să fiu normală, să fiu ca ceilalţi, cred că asta este problema mea. Îmi stă pe creier când stau pe loc. Nu pot. Şi asta cu meseria – abia aştept să termin cei doi ani de specializare – ca apoi vreau să plec la “Medecins sans frontieres” vreo 6 luni, voluntar. Apoi vreau să plec că am găsit o ofertă de job în Papua Noua Guinee, la un spital nemţesc. Aş vrea să stau şi eu într-un loc, dar nu mă văd.

Îţi place să laşi lucrurile să te surprindă sau te informezi în detaliu când pleci?

M-am informat înainte să plec în Himalaya, ştiam că e drumul destul de prost. Dar asta cu al 4-lea cel mai dificil drum din lume nu o aflasem. M-am informat că e autostradă, şi n-a fost aşa. India te surprinde la toate capitolele. Dacă n-ai nervii tari, mai bine nu te duci. Traficul din Delhi e o chestie care nu poate fi descrisă. Dacă nu o vezi cu ochii tăi, nu o crezi. În Delhi m-au dus cu maşina băieţii de la agenţie. Cu motoreta nu ştiu dacă aş fi supravieţuit acolo, la modul cel mai sincer. Nici nu cunoşteam motoreta, comenzile erau pe dos. În prima zi când m-am urcat pe ea era să mă fac praf de vreo două ori. Dacă eram în Delhi, praf mă făceam! După ce m-am obişnuit cu ea, n-au mai fost probleme.

 

 

Situaţii care pentru unii ar însemna curaj nebun sau inconştientă, ţie ţi se par fireşti şi vorbeşti cu foarte mare seninătate despre ele. Ce simţi în astfel de momente?

În Himalaya a fost mai greu decât în Patagonia. Când m-am uitat, acasă, la filmuleţele pe care le-am făcut cu camera de pe cască, m-am căcat pe mine! Dar atunci n-am simţit nimic, niciun fel de frică. Erau nişte peisaje absolut fantastice. Nu mai ştiam unde să mă uit. Iar în Patagonia sunt 2 probleme mari. O problemă sunt distanţele foarte mari între oraşe şi faptul că nu ai semnal la telefon, nu ai nicio cale de comunicare. Băieţii care ne-au închiriat motoretele au fost cu noi cu maşina de suport în spate. N-am plecat aşa de nebună. Şi în Himalaya la fel. Spre exemplu mi-a căzut lanţul a doua zi. Ce făceam dacă eram numai eu? Nu poţi singur. Sunt un pic dudă, dar nu chiar aşa dudă. Mi-am luat totuşi nişte măsuri de siguranţă. Revenind la Patagonia, a doua problemă este vântul. Patagonia este cea mai vântoasă regiune din lume – între 40 şi 120 km /oră, din lateral, în permanenţă. Mergeam cu motorul înclinat, pe pietriş şi pe un vânt de 80 km/oră. E o chestie! Avionul cu care zbor decolează la 80km/oră. E ceva fantastic! Dacă era un deluşor sau ceva, se oprea brusc vântul, te îndreptai cu motorul, să nu te faci praf. Când se opreşte brusc vântul la viteza aia şi-ţi dai seama că tu eşti într-o rână şi nu te mai ţine nimic, şi apoi brusc bate din partea cealaltă e… mişto!

A fost vreun moment în care chiar ai simţit că “frate, aici pot să mor!”?

Un moment simpatic, nu dificil, a fost în Himalaya. Era un drum în coborâre – nu există parapeţi acolo – eu mergeam şi la un moment dat nu se mai vede drumul, se vede hăul, dar n-am văzut că drumul cotea brusc la dreapta. Ăla a fost un moment în care am gândit “hopa, mă duc! Hai să vedem ce putem face!”.

Şi când a venit unul cu camionul peste mine, tot pe drumul din Himalaya, mă gândeam: “ăsta-i orb?”, nu m-am gândit că pot să mor. “Mi-a stricat motoreta, eu cu ce merg mai departe?!”, ăsta a fost primul gând cu care m-am ridicat de jos. Şi motocicliştii mă înţeleg foarte bine cu siguranţă, pentru că orice motociclist când cade cu motoreta nu se uită dacă s-a rupt el în bucăţi, se uită la motoretă.

Şi în Patagonia şi în Himalaya gândul cel mai pregnant era “ar fi bine să nu cad”. Nu m-am gândit niciodată că “aoleu, dacă o să cad şi mă fac praf!”. Mă fac praf, şi?!

Ţi-e frică de ceva pe lumea asta?

Nu mi-e frică de moarte. Privarea de libertate e cea mai mare teamă a mea. Şi aici nu mă refer la puşcărie sau ceva de genul ăsta, ci mi-e frică să n-am vreun accident, să rămân naibii în vreun căruţ cu rotile.

Ce ai aflat despre tine, despre limitele tale, în urma acestor experienţe?

Am făcut o chestie pe care n-a mai făcut-o nimeni. Am fost primul român care a ajuns pe cel mai înalt drum din lume, cu motoreta. Nu ştiam atunci când am plecat acest lucru. Este unul dintre cele mai dificile drumuri din lume şi pentru mine a fost o oarecare satisfacţie pentru că mă înfurie foarte tare oamenii care îmi spun “nu poţi să faci chestia aia”. De când eram mică mă scoteau din minţi. Mie mi s-a spus că nu voi intra niciodată la medicină, şi eram cea mai bună elevă din şcoală. ‘N-o să fii niciodată motociclist’, mi s-a spus şi asta. Le mulţumesc oamenilor care îmi spun chestiile astea, pentru că cu cât îmi spun mai mult că nu pot să fac un lucru, cu atât vreau să îl fac mai mult. Acum vreau să mă înscriu la Maratonul Nisipurilor. Peste 2-3 ani vreau să mă duc şi eu. Toată lumea din jurul meu râde de mine. Probabil că n-o să reuşesc, pentru că am o problemă cu un genunchi, care este destul de serioasă. O problemă cu care m-am ales la schi. Eu reuşesc să-mi rup chestii căzând cu scaunul, mergând pe tocuri, căzând în cadă, nu cu motorul…

Nu ştiu dacă m-au făcut mai puternică, dar toate experienţele astea îmi dau o detaşare. Sunt conştientă că sunt chestii mult mai nasoale ce mi se pot întâmpla, dar ştiu că lucrurile vor merge bine. Astfel de experienţe îţi dau o relaxare şi o încredere în tine pe care nu ştiu dacă altfel mulţi oameni ar avea-o, îţi dau o înţelepciune, un fel de a privi lucrurile fără să judeci. Iau oamenii, lucrurile aşa cum sunt, şi nu judec. Cu siguranţă fiecare are motivele lui.

Ai întâlnit multe culturi în călătoriile tale de-a lungul şi de-a latul hărţii pământeşti. Te-a impresionat ceva în mod deosebit?

Mă fascinează foarte mult diferenţa culturală dintre oameni, de aceea vreu să plec cât mai departe. De exemplu, în India, băiatul care m-a lovit cu camionul, care a fost prins după o aventură destul de interesantă, când i-am zis că a trecut peste picioarele mele cu camionul – eu, fiind medic, eram casta superioară automat, iar el era din casta inferioară – s-a aruncat la pământ şi a început să-mi pupe picioarele. Mie mi s-a părut un gest atât de deplasat, de nelalocul lui! Poliţistul l-a mai şi trosnit peste cap şi l-a pus să mai facă o dată chestia aia. Pentru ei era ceva natural. Şi vezi tot felul de diferenţe din astea culturale, chestii care te schimbă, şi nu în rău. Vezi cu totul altfel lucrurile. Oricine ar trebui să plece din ţară şi să vadă şi altceva. Cred că România din cauza asta nu se schimbă, pentru că sunt foarte puţini oameni care au văzut şi altceva…

Tu ai ales să pleci în Germania. De ce?

Pentru că am încercat să trag oameni după mine, dar e deprimant să vezi că nu se poate. Nu vreau să schimb oamenii, dar vreau să le deschid capul. Nu zic că sunt eu un model de urmat. Nu m-am considerat niciodată un model de urmat, fac ce fac pentru mine, nu ca să mă dau mare, cum am fost acuzată. Simt nevoia să mă dezvolt, şi dacă văd pe cineva că vrea să se dezvolte îl ajut. Au fost oameni care au venit la mine şi mi-au zis: “băi, m-ai ajutat, mi-ai deschis capul şi am făcut aia şi aia”. Şi atunci m-am simţit mândră. Dar mă deprimă mentalitatea asta “tu nu poţi să faci aia, te dai mare, faci ce faci ca să epatezi”. Nu frate, dacă tu nu poţi să vezi lucrurile altfel, e problema ta! Sunt oameni care m-au jignit doar pentru că am făcut nişte lucruri pe care ei nu le înţeleg.

Te-ai hotărât ca pentru următorii 2 ani să mai stai locului şi să te specializezi în neurochirurgie, în Germania. De ce nu ai ales să rămâi să faci medicină în România?

Pentru că cel care mi-a zis să plec din ţară mi-a dat ideea şi mi-a băgat în cap Germania. Nu sunt genul care să stau să caut, să mă sucesc pe toate părţile.

Nu mă pricep la politică, n-am nicio tangenţă. Dar consider că ce se întâmplă cu medicina în România e o mare greşeală. Am făcut o statistică cu colegii de grupă şi cam 90% sunt deja plecaţi sau se gândesc să plece. Au rămas în ţară doar cei care din diverse motive nu pot să plece sau cei care sunt prea bătrâni să mai facă asta. Şi asta numai din cauza condiţiilor. Mi se pare bătaie de joc şi atitudinea pacienţilor, dar şi atitudinea politicienilor faţă de noi. Cu un salariu de 7 milioane să trăieşti după ce ai învăţat 6 ani. Am terminat cu medie mare, n-am trecut că gâsca prin apă. Fără nicio supărare, am stat în ţară, am încercat. Iar în medicina privată e foarte greu de ajuns. Am lucrat în Pharma în marketing, vreo 5 ani, că mi-am dat seama că n-am niciun viitor în medicină aici, c-o să fac foamea, şi niciodată nu am vrut să fiu întreţinută de părinţi sau de altcineva. Am făcut pasul ăsta în lateral pentru că am sperat să se schimbe ceva în bine şi să mă pot întoarce la medicină.

Ce ai sacrificat pentru deliciul unei vieţi trăită aşa spontan şi la intensitate maximă?

Călătoriile mele s-au întâmplat de sărbători, pentru că atunci aveam timp liber. Trebuie să şi faci sacrificii un pic. Am avut de ales între a sta de sărbători cu familia şi a pleca undeva. Din fericire pentru mine părinţii mei sunt foarte deschişi la cap. Dacă aş fi avut o relaţie, n-aş fi putut. Probabil că sunt egoistă, dar deocamdată consider că viaţa mea, e viaţa mea. Dacă găsesc pe cineva la fel de duda ca mine…Asta e o altă problemă, bărbaţii nu prea pot să accepte lângă ei o femeie care face chestii pe care ei nu le pot face. Le e greu să accepte, şi atunci fac tot felul de mizerii ca să domine. Nu merită…Ca să ai o relaţie trebuie să aloci timp, iar eu nu sunt dispusă să fac asta acum. Nu vreau să fac compromisuri.

Poţi să susţii astfel de călătorii şi pasiuni doar cu banii câştigaţi dintr-un job?

Există excursii pentru orice bugete. Trebuie doar să vrei.


5 comentarii

  1. Fiecare e intr-o doara in felul lui.
    Fiecare are pasarica lui, ma rog.. mai suntem si din aia care avem un stol, uneori lumea ne intelege, alteori ne boscorodeste, cate cineva ne admira, altii dau din cap si zic: saracu’, e tacanit de tot!

    Important e sa nu bagi de sema si sa iti vezi de drum, pana la urma tot ajungi undeva, pe cand ceilalti se invart in jurul cozii de o viata si pana la pensie!

  2. sigur poti sa iti permiti sa pilotezi avioane ultra usoare, si sa conduci un motor jde mii de km doar dintrun salar de 3 4 sute de euro….. multi ar avea sa faca ce face fata aceasta, din pacate foarte putini isi permit sa faca asaceva …

  3. Pentru Mr. B: Exista un om in Romania care a facut mii de kilometri pe bicicleta cu cateva sute de euro. Il cheama Anton Duma. Sigur, e mai greu cand ai mai putini bani,dar nu imposibil. Stiu muuuult mai multi oameni care isi permit sa faca toate lucrurile astea si prefera sa stea la birou sa faca mai multi bani, sau in fata televizorului uitandu-se cum se cearta becali cu stiu-eu-cine.
    Cum zicea cineva mai sus, e chestie de alegere: alergi in jurul cozii sau in jurul lumii. Ca prin viata alergam toti pana la capat, vrem, nu vrem.

  4. elena, hai sa nu mai batem campii cu drag… dintr-un salariu de medic rezident nu-ti permiti motocicleta, nici bilete de avion pina in india sau patagonia. nu mai vorbim de hoteluri, ca deja am sarit calul. Si pe jos daca ai pleca prin lume, tot iti trebuie bani. Iar pentru o femeie e f complicat, pericolele sunt mai mari decat pt barbati.

Leave A Reply