Mihaela Mihăescu este fondatorul și directorul Asociației IHTIS din Botoșani care, de 10 ani, se poate lăuda cu reușite în domeniul activismului civic și responsabilității sociale. Fie că e vorba de școlarizarea tinerilor adulți sau de sensibilizarea insituțiilor pentru accesibilizarea spațiilor publice pentru persoanele cu handicap, asociația s-a implicat în viața comunităților defavorizate. Toată munca asociației este făcută, în proporție de 90%, chiar de Mihaela, la rândul ei, o persoană cu dizabilități.
Mihaela s-a născut cu sindrom extrapiramidal; adică nu a respirat la naștere câteva minute, ceea ce a lăsat-o în mare parte dependentă de cei din jur. Deși nu vede cu un ochi, poate tasta cu un singur deget, vorbește cu dificultate și se deplasează cu ajutor, femeia a dovedit de nenumărate ori că este un exemplu de putere și voință. Cel mai recent proiect în care s-a implicat este Centrul pentru Viață Independentă, dedicat integrării sociale a tinerilor cu dizabilități. Am stat de vorbă cu Mihaela, una dintre persoanele nominalizate la categoria “Oameni cu desăvârșire” a Galei Persoanelor cu Dizabilități, organizată de Active Watch şi Fundaţia Motivation. Gala se va desfăşura astă-seară la Bucureşti.
De ce v-ați decis să înființați o organizație de activism civic?
Dacă ne dorim să trăim într-o lume mai bună, trebuie să contribuim la crearea ei. Eu asta îmi doresc – o lume mai bună -, voluntariatul însemnând reușita transformării fiecărui “nu pot“ într-un proiect de succes.
În general, nevoile unei comunități sunt identificate de specialiști și soluționate prin intermediul serviciilor sociale, grupurile vulnerabile având statut de “beneficiari”, fără a oferi nimic în schimb – doar îndeplinesc decizii luate de alții. Deși discriminantă și limitativă, aceasta este imaginea socială acceptată de toți cei care nu sunt in pielea “beneficiarului” și care, privind din afară contorsiunile celui care doreşte să genereze o schimbare, le pare întreaga luptă de neînțeles.
Decizia înfiinţării Asociaţiei IHTIS a fost un impuls interior, simțind nevoia să iau atitudine, în mod organizat, împotriva situațiilor discriminatorii observate, simțite, trăite zilnic. Asumarea voluntară a acestei responsabilităţi este o demonstrație constantă și organizată a faptului că orice cetățean – indiferent de statutul său social – are un loc şi un rol important în comunitate, crearea fiecărui contact însemnând, de fapt, depăşirea stereotipurilor şi prejudecăţilor avute de cei din jur. A milita împotriva prejudecăților nu este deloc ușor, mai ales, atunci când singura mea “armă” de luptă împotriva “curentului” este scrisul. Da, scrisul este o “armă” care călăuzeşte cetăţeanul-cititor în direcţia indicată. Pentru exemplificare, voi prelua un fragment dintr-o ştire online, întrucât formularea este tipică, majoritatea jurnaliştilor utilizând-o în relatările despre problematica handicapului:
După cum bine știm, problematica persoanelor cu dizabilități ia amploare pe zi ce trece și vedem, de la caz la caz, oameni care sunt tot mai mult prinși în această neputință care îi macină mereu. Fie că au rămas așa din cauza unui accident, fie că așa s-au născut, ei trăiesc într-o lume total diferită de cea a oamenilor normali. Nu de foarte mult timp, ei beneficiază de servicii specializate la centre de acest gen, însă este prea puțin pentru ei mai ales că în România, ajutorul pentru persoanele cu dizabilități este puțin și abia dacă le ajung pentru un trai mai puțin spus decent.
Expresia “după cum bine ştim” nu lasă loc nici unei îndoieli. Conform acesteia, cititorul conştientizează că toate persoanele cu dizabilităţi au caracteristicile menţionate în mass-media şi aplică informaţia însuşită ori de câte ori vine în contact cu o astfel de persoană. Dacă nu aş avea o dizabilitate şi nu aş cunoaşte realitatea, în calitate doar de cititor aş fi înspăimântată de cele citite. Având însă o dizabilitate, nu mă înspăimânt, însă resimt profund efectele generate de mass-media în conştiinţa oamenilor cu care vin în contact: şcoala specială mă dezavantajează, angajatorul mă ignoră, iar şoferul autobuzului pleacă în trombă – deşi are obligaţia să coboare rampa atunci când conduce un mijloc de transport adaptat utilizatorilor de fotolii rulante. Fiecare dintre gesturile acestor oameni par cât se poate de fireşti, dacă le raportăm la imaginea creionată de jurnaliști. “Fireşti” pentru mulţimea care întreține “curentul”. Pentru orice persoană cu dizabilităăţi, însă, aceste atitudini sunt nefireşti, conturând nimic altceva decât o înlănţuire de situații discriminatorii care, tot prin scris, trebuie şi pot fi combătute. Eu asta încerc să fac.
Care sunt cele mai mari reușite ale asociației?
Toate iniţiativele IHTIS pot fi considerate reușite mari, întrucât de fiecare dată scopul propus a fost atins. După un deceniu de activism civic, aş puncta succesul campaniilor de incluziune şcolară, dreptul la educație fiind fundamental. Să transformi tineri neșcolarizați (trecuți de 30 ani) și fără nicio perspectivă de viitor în elevi cu calificative maxime aduce o mulțumire sufletească de nedescris.
O altă reuşită este ilustrarea faptului că tinerii cu şi fără dizabilităţi se pot manifesta public, cu şanse egale. Dacă în urmă cu patru-cinci ani reticenţa era vizibilă, astăzi fiecare manifestare socio-culturală la nivel judeţean este încurajată, aşteptată şi susţinută. Un exemplu viu este festivalul inter-județean de colinde și datini românești “Trec magii prin vatra Moldovei”, în cadrul căruia juriul alcătuit din specialiști evaluează cu șanse egale tinerii cu și fără dizabilități. La început, în 2011, a fost extrem de greu să îi determinăm pe cei din jur să ne susțină în implementarea unui asemenea concept: “jurizați cu șanse egale”. Atunci, cei fără dizabilități acceptau participarea doar ca invitați speciali în afara concursului. I-am acceptat așa. Au fost în sală, s-au informat, au cunoscut și recunoscut valoarea grupului marginalizat și, din anul următor au devenit concurenți constanți, dovedind astfel faptul că i-am convins că se poate juriza abilitatea, ignorând măcar o zi pe an particula “diz-”.
Valoroase în proiectele IHTIS sunt instituţiile partenere – APC Europe Direct Botoșani, DJST Botoșani, Asociația Învățătorilor Botoșani, diferite școli și licee etc. Faptul că au remarcat prezenţa noastră în “lumea ONG” și ne susțin ori de câte ori este nevoie, dovedește că știm să ne facem bine treaba, în mod organizat, chiar dacă întâmpinăm uneori și greutăți.
Care este echipa asociației?
Eu, mama, care mă însoțește peste tot, și câțiva buni prieteni – cu toții fiind voluntari. 90% din implementarea fiecărei acțiuni o realizez singură în fața calculatorului. Forțele ni le unim în ziua evenimentelor, când fiecare are câte o responsabilitate clară.
Ați inițiat și o campanie de sensibilizare a instituțiilor publice privind gradul de accesibilizare a municipiului Dorohoi. Ce rezultate ați avut?
23 mai 2014 a fost ziua în care acţiunea publică “Semaphor dorohoian” ne-a ajutat să desprindem concluzia că rampele de acces nu mai reprezintă o curiozitate pentru cetăţeni. Ele există, dar fără a le fi conştientizată adevărata semnificaţie şi importanţă în procesul egalizării şanselor persoanelor cu dizabilităţi.
Pe parcursul a două ore, cinci voluntari IHTIS au trecut pragul a diverse instituţii (Primărie, Judecătorie, Cadastru, ANAF, bănci, centre sociale şi medicale, farmacii şi unităţi comerciale, piaţa centrală etc.), înmânând direct sau indirect 20 de diplome ca semn de apreciere faţă de reprezentanţii instituţiilor optim accesibilizate din municipiul Dorohoi.
Ce părere aveți despre gradul de accesibilizare a Bucureștiului? Dar al celorlalte orașe?
Atât în București, cât și în țară, problemele sunt similare. descoperind realitatea în fața fiecărei instituții publice, unde rampele de acces se împart în trei categorii:
– optime (indicativ NP 051/2000 aprobat prin Ordinul 649/2001);
– impracticabile;
– inexistente.
Aparent, rampele de acces deservesc un anumit segment social – persoanele cu dizabilități. În realitate, beneficiarii cărora existența rampelor le poate ușura activitatea zilnică sunt și: gospodinele care folosesc cărucioare la cumpărături, copiii cu role, părinții cu pruncii plimbați în cărucior sau bătrânii. Așadar, accesibilizarea corectă a mediului fizic este o necesitate socială, care trebuie generată și respectată. Deseori, rampele de acces pe trotuar sunt blocate de autoturisme, stâlpi, canale sau indicatoare rutiere, o atitudine greu de înțeles a acelora care le ignoră.
În ce constă sindromul extrapiramidal de care suferiți?
Imprecizie și rigiditate în mișcări. M-am născut cu aceste deficiențe fizice, dar eu nu le resimt ca pe o suferință sau ca pe o boală, cum mulți cred. Este un fel specific de a fi și atât.
Ce obstacole ați întâlnit în parcursul educațional?
Copil fiind, am cerut să fiu dusă la școală, fie că era caniculă, ploaie sau ger. Nu puteam scrie, vorbeam cu oarece dificultate, vedeam cu un singur ochi și mă deplasam pe o tricicletă. Acestea imi erau dizabilitățile. Pe atunci nu existau legi speciale: profesori de sprijin, însoțitor plătit sau venituri suplimentare, iar de termeni precum „handicap”, „dizabilitate”, „integrare socială” nimeni nu pomenea.
Dar abilitățile mele compensau totul: voința, dorința de a intra în competiție, capacitatea de a memora și de a răspunde prompt și corect la întrebări, conștiinciozitatea de a-mi face temele zilnic (dictând părinților sau vreunui coleg ceea ce trebuia scris în caietul meu), refuzul de a primi calificative mai mari decat cele meritate. În aceste condiții, am beneficiat de șanse egale și m-am integrat în grupul copiilor de vârsta mea. Fiecare greșeală îmi era depunctată (asta mi-am droit și am impus prin felul meu de-a fi), iar dacă la sfârșit de an școlar urcam pe podium, era pentru că meritam. Și, toate acestea au fost posible într-o școală normală, printre 38 de colegi fără nicio deficiență.
Care sunt abilitățile pe care le-ați dobândit în schimb?
La vârsta adolescenței mi-am pus întrebarea: ce-aș putea face eu? Am găsit o mulțime de răspunsuri pe care le-am pus în practică: croitorie, contabilitate, tehnoredactare și voluntariat în domeniul social. Prin toate acestea, am dobândit din nou șanse egale și m-am integrat ușor și repede în diverse grupuri cu preocupări similare. Pentru a ține pasul cu ei, de multe ori lucrez din zori până târziu în noapte. Și fac aceasta dintr-un singur motiv: vreau șanse egale! Partea financiară, pentru mine, nu contează deloc. Știu că pare ciudat, dar aşa simt. Trecând prin tot felul de experiențe, pot spune cu convingere că orice tânăr cu dizabilități fizice (având IQ normal) se poate integra social, dar prin sine însuși.
Cum v-ați implicat în campania pentru realizarea Centrului de Viață Independentă? Cum funcționează acesta?
Crearea cadrului prielnic integrării sociale a tinerilor cu dizabilităţi fizice, având IQ normal, este scopul Asociației IHTIS. Viața independentă este un drept fundamental, iar exercitarea acestuia se realizează prin auto-reprezentare, care se întâmplă practic atunci când sunt desființate două bariere sociale: mentalitatea şi accesibilitatea.
Dacă prin evenimentele organizate în public am dovedit evident că suntem în măsură a schimba mentalități, prin auto-reprezentare, pentru a vorbi despre viață independentă avem nevoie de un cadru experimental personalizat, unde să putem descoperi și experimenta diverse situații, prin care să venim cu soluții practice pentru accesibilzarea corectă a mediului fizic, în cele mai mici detalii.
Centrul nu are regim de spital sau de azil. Un centru de viață independentă este un așezământ în care beneficiarul (tânărul cu dizabilități fizice) stă temporar. Fiecare beneficiar vine cu o anumită dorință personală (ex. să fie învățat cum poate călca rufele, cum poate găti etc) și este instruit cum și ce trebuie să facă pentru a reuși. Instructori vor fi tot persoane cu dizabilități similare cu cele ale persoanei instruite, în ciuda cărora știu și pot să fie independente (adică gătesc, spală, se îmbracă singure, profesează o meserie etc.).
Ușor se poate observa că sunt persoane cu dizabilități similare și cu mod de viață diferit. Unele pot conduce un autoturism, în timp ce altele se rușinează să iesă din casă. Acest tip de ajutor reciproc (numit Peer Counseling) are rezultate deosebite în țările în care se practică. Un “Peer”, prin împărtășirea propriei experiențe, ajută persoana aflată în aceeași situație cu a sa (dar care întâmpină dificultăți în viața de zi cu zi) să iasă la liman. Acesta este scopul realizării Centrului de Viață Independentă, conceput ca un ansamblu de șase garsoniere, bucătărie, restaurant, trei săli de cursuri, creând astfel oricărui beneficiar impresia că are propria locuință pe care trebuie să o administreze singur, iar în ansamblu, întregul centru va fi o comunitate în care se va exersa comportamentul în relațiile dintre vecini, colegi, prieteni, parteneri.
În viziunea noastră, IHTIS, Arhipera și Fundația Soros (parteneri in proiect), Centrul de Viață Independentă își propune să devină un reper în Satul Dumeni, nu prin gabarit, ci prin funcțiunea sa și prin comunicarea vizuală a acestei funcțiuni la nivelul întregii comunități.
Acesta este rostul Centrului de Viață Independentă dorit, proiect căruia ne străduim să-i dăm viață în următorii cinci ani, inițiind diferite campanii de strângere de fonduri, prima dintre campanii demarând la 1 ianuarie 2015 sub îndemnul adresat tuturor: “Poți ajuta? Sigur că da!”. În sprijinul acestei idei, ne străduim în aceste zile (până pe 11 decembrie 2014) să strângem cât mai multe voturi de apreciere pentru obținerea unei finanțări de 5000 euro la următoarea adresă.
Ce rol credeţi că are Gala pentru Persoane cu Dizabilități?
Încă de la prima ediție a Galei pentru Persoane cu Dizabilități, am perceput evenimentul ca fiind altceva decât imaginea mediatizată zilnic despre semenii cu dizabilități. Consider că fiecare laureat al Galei și-a depășit condiția, și-a descoperit rostul și trăiește în adevăratul sens al cuvântului, iar eu vreau să cunosc acești oameni frumoși sufletește și curajoși, pe care nici boala, nici societatea și nimeni altcineva nu i-a determinat să renunțe la a trăi demn și frumos în comunitățile lor.
Puteţi citi şi:
Raluca, Mihai şi Bogdan. Singurii reporteri cu sindrom Down din Europa, la TVR Cluj
“Prima şansă ne-o dă divinitatea, a doua şansă suntem noi, oamenii”
Eduard. Eroul cu un picior amputat, în drum spre aurul olimpic
Persoane cu abilităţi: Cristinel bagă rap şi v-o spune adevărat