Cum să-ţi alegi soţul sau soţia

 

În filmul “Mongol” este o scenă în care micuţul Temujin, viitorul Genghis Han, îşi alege soţia dintr-un şir de fetiţe aliniate special pentru el. Băiatului, care are 9 ani, tatăl i-a spus să-şi ia o nevastă cu ochii mici, pentru că ochii mari atrag nebunia şi cu picioare puternice, pentru un spor de plăcere. Temujin se opreşte la o fetiţă care îl manipulase cu drăgălăşenie înaintea selecţiei, dar băiatul rămîne convins multă vreme că el a ales-o, de capul lui şi după criteriile tradiţionale mongole. Morala poveştii este că partenerii de viaţă nu ţi-i alegi atît de liber pe cît crezi.

Uneori, doi tineri se căsătoresc pentru că au trăit ceva vreme împreună, le vine greu să se despartă, să-şi împacheteze şi să-şi mute iar lucrurile, să-şi caute o locuinţă nouă şi să reintre în competiţia sexuală sau să stea singuri. Şi pentru că se aşteaptă de la ei să se căsătorească, la un moment dat decid să o facă. Nici ei nu sunt prea convinşi că se potrivesc, dar pînă la urmă cum poţi să ştii cine cu cine s-ar potrivi. Ştiinţa modernă spune că poţi. Romantismul poveştii din „Mongol” e contrazis brutal de psihologi şi de cercetătorii socialului. Partenerii de viaţă ni-i putem alege cum ne alegem maşina sau un produs de pe rafturile supermarketului. Există criterii şi, sintetizate din diverse studii, ele ar fi cam următoarele:

1.Găseşte pe cineva pe care îl idealizezi şi care te idealizează.

Dacă în momentul nunţii eşti cinic în privinţa celuilalt, mai bine las-o baltă.
Idealizarea e o formă de delir necesar, e tendinţa de a-ţi percepe partenerul ca fiind mai cu moţ decît îl văd ceilalţi. Un prieten îţi spune că nu ştie ce ai găsit la partenerul sau la partenera ta. Nu-ţi vine să crezi ce prieten prost şi orb şi răuvoitor ai? E foarte bine, înseamnă că eşti în plin delir de idealizare. Te gîndeşti că prietenul are perfectă dreptate? Mai bine las-o baltă cu planurile de căsătorie. Cînd lipsesc „iluziile pozitive”, spun studiile, mariajul e sortit eşecului.

2.Căsătoreşte-te cu cineva care are încredere în sine.
Dacă se simte autonom, celălalt te iubeşte cu mai multă maturitate. Dacă „are nevoie” de tine, cum zic cîntecele de dragoste, implicit înseamnă că nevoile sale îl copleşesc destul cît să le ignore pe ale tale. Dacă nu se descurcă fără tine, n-o să vă descurcaţi împreună. În acest joc, bărbaţii ies mai des în pierdere. Femeile caută instinctiv bărbaţi încrezători (şi uneori dau peste psihopaţi, mult prea plini de încredere în sine) dar bărbaţii, tot dintr-o lipsă de încredere în sine, se pot duce întins spre femei dependente. Tendinţa bărbaţilor e, spun statisticile, de a respinge femeile cu prea multă încredere în sine, dar aceasta se poate transforma uşor într-o preferinţă către cele cu cea mai puţină încredere în sine, lîngă care la începutul relaţiei se simt mai bărbaţi („eu sunt atît de mică şi temătoare şi tu eşti atît de puternic şi neînfricat”), dar după o vreme descoperă că fragilitatea partenerei e o strategie vampirică.

3.Bărbaţii cu un statut socioeconomic mai bun sunt şi părinţi mai implicaţi.

E trist, dar e adevărat, bărbaţii care au o poziţie socială bună sau una economică se implică mai mult în creşterea copiilor, în special a băieţilor.

3′. Ca un bonus la punctul 3, femeile ar trebui să ştie că bărbaţii de pe crăcile mai înalte ale ierarhiilor le provoacă mai multe orgasme.
E iarăşi trist, dar adevărat, că săracii sau cei inferiori social îşi satisfac mai greu soţiile. E adevărat şi că acest rezultat a fost obţinut în urma unor studii făcute în China, unde valoarea unui bărbat e foarte strîns legată de puterea sa materială sau socială. Totuşi, ideea se potriveşte cu ipoteza evoluţionistă că orgasmul femeii e o funcţie adaptativă.

 
4.Bărbaţii care vor să evite ca, după cîţiva ani (sau şi mai devreme) de căsnicie să trăiască într-un purgatoriu sexual, trebuie să evite şi să se însoare cu femei submisive sexual.

Adică, dacă nu vor să trăiască împreună cu o soţie care nu are mai deloc chef de sex şi nici nu vor să ajungă la compromisul adulterului, ar fi bine să se ferească de femeile prea supuse în pat. Oricît de excitantă li s-ar părea această postură, studiile le prezic cuplurilor de acest gen o viaţă de mizerie sexuală. Dezechilibrul constant de putere duce la dezastru. Femeile submisive sexual ajung în timp să aibă din ce în ce mai puţin chef de sex. Ca şi la punctul cu încrederea în sine, explicaţia stă şi aici în capacitatea de a fi autonom, în curajul de a-ţi asuma puterea. Care, din fericire, se şi învaţă.

5.Dacă vrei o viaţă sănătoasă, caută-ţi un partener conştient de diversele riscuri ale lumii, preferabil unul un pic nevrotic.

Într-o vreme se credea că nu e prea bine să fii nevrotic, mai nou, ştiinţa zice că, deşi nu e aşa de distractiv, ceva ipohondrie şi ceva prudenţă te ţin în viaţă sănătos şi îl ţin şi pe cel de lîngă tine. Cum s-ar zice, speriaţii se îmbolnăvesc mai rar şi trăiesc mai mult.

6.Să recapitulăm: pentru o căsnicie bună ai nevoie de puţin delir, încredere în sine, nişte bani, o poziţie socială bună, curajul de a spune ce îţi face plăcere în pat şi o frică sănătoasă de viaţă.
Ce ţi-ar mai trebui? Păi, fidelitatea n-ar strica. Partea asta e cea mai complicată. Se pare că avem în noi capacitatea de a detecta trişorii. E ceva pe feţele lor care ne spune că vom fi înşelaţi, dar se întîmplă de atîtea ori să simţim pericolul şi să-l ignorăm. În acest caz, Dumnezeu cu mila. Nu ne putem baza nici măcar pe CV-ul partenerului ca predictor al comportamentului său viitor. Bărbaţii şi femeile pot experimenta frenetic în prima tinereţe, pentru ca apoi maturitatea să-i înveţe să respecte contractele sociale. Şi invers, bărbaţi şi femei cuminţi, dacă nu de-a dreptul virgini în momentul căsătoriei, pot ajunge să-şi răzbune tinereţea pierdută.

 

Acestea ar fi deci principalele criterii. Există multe alte studii, care merg pînă la nuanţe precum „căsnicia e mai reuşită dacă femeia e mai atractivă decît bărbatul” sau „nu e bine să te căsătoreşti cu o femeie ai cărui părinţi au divorţat”, dar soliditatea acestor rezultate e discutabilă.
Ochii mici şi picioarele puternice nu sunt criterii confirmate de ştiinţă. Totodată, să nu uităm că ştiinţa o mai dă şi în bară, uneori la fel de rău ca horoscoapele.