Cum să ne scriem memoriile

Deseori încercăm să dăm vina pentru modul în care cineva se poartă pe mediul din jurul său; la fel, ne găsim scuze pentru unele defecte dând vina pe genele moştenite de la tata, bunicul sau vreun unchi. În general, în ziua de astăzi, pentru toată lumea este clar că suntem o combinaţie între ce am moştenit genetic şi ce am dobândit prin învăţare din mediul în care trăim. Sau cu alte cuvinte, o combinaţie între biologic şi cultural.

de Dragoş Cîrneci

Eventual, există dispute între “cât la sută” este una şi cât cealaltă. Totuşi, studiile din ultimii 15 ani arată că acest mod de a vedea lucrurile este departe de adevăr, iar noi suntem mult mai complecşi decât această “reţetă”. Felul în care organismele sunt construite şi se dezvoltă nu seamănă cu felul în care se prepară o prăjitură. Decât dacă prăjitura are şi ea un cuvânt important de spus.

Genele învăţării. Să punem problema de genul “ce este mai important – genele sau mediul?” este la fel de stupid ca şi cum am întreba “ce este mai important când calculăm media unui dreptunghi – lungimea sau lăţimea?”. Nu numai că ambele au aceeaşi importanţă, dar mai mult, ambele se răsfrâng la nivel biologic. Mai exact spus, învăţarea este un proces biologic, care se bazează pe gene şi care modifică felul în care se exprimă genele. Genele sunt un fel de bază de date care colectează schimbările din mediu şi felul în care reacţionăm la ele. Semnalele nervoase care trec prin neuroni ajung şi la nucleul acestora, unde este depozitat ADN-ul, iar acolo modifică funcţionarea unor gene specifice. Aceste gene produc nişte proteine care migrează la marginea neuronilor, în sinapsele care au fost stimulate de semnalul nervos şi le schimbă forma. În felul acesta, creierul îşi modifică permanent arhitectura în funcţie de informaţia la care este expus. Este ca un şantier în care se construiesc autostrăzi, unde permanent unele “bretele” apar şi altele dispar. Iar aceasta nu este “doar încă o teorie”. Pentru descoperirea acestui mecanism s-a luat premiul Nobel în anul 2000.

Ferestre de învăţare. Învăţarea este la nivel biologic similară cu răspunsul imunitar la infecţii. Nu e de mirare, ţinând cont că multe dintre mecanismele prin care învăţăm funcţionează şi în sistemul imunitar, apărându-ne de agenţi patogeni. Memoria imunitară care se formează prin expunere la o boală sau prin vaccinare seamănă – temporal vorbind – cu felul în care se formează memoria în creier. Răspunsul creierului la informaţia nouă este maxim la 5-6 ore după expunere. În acest interval are loc pregătirea informaţiei pentru a fi fixată. Gândurile care ne vin în minte la scurt timp după un eveniment sunt manifestarea conştientă a acestui proces. Cu cât le “încurajăm” mai mult, cu atât memoria viitoare va fi mai detaliată. Apoi informaţia este consolidată, mai întâi la nivelul sinapselor, la 24-48 de ore după expunere, şi ulterior transferată în memoria de lungă durată, la 21-30 de zile după expunere. Acest lucru este valabil pentru informaţia nouă, în cazul celei similare cu ceea ce deja ştim, transferul în memoria de lungă durată are lor în maxim 48 de ore. Consolidarea memoriilor are loc în special atunci când visăm şi atunci când stăm relaxaţi şi “visăm cu ochii deschişi”. De aceea, lipsa somnului perturbă calitatea învăţării.

Sclavii memoriei. Creierul este o maşină de învăţare. Practic tot ce face el este învătare şi re-învăţare. Inclusiv alte procese mentale sunt reflectări ale învăţării şi memoriei. De exemplu, ce numim senzaţii şi percepţii sunt de fapt informaţii din memorie care sunt activate de către simţuri pentru a încorpora alte informaţii noi, înrudite cu ele. De aceea nu putem percepe decât lucruri care seamănă cu ce ştim deja. Este celebră anectoda – reală – cu tribul descoperit în Amazonia care trăise rupt de civilizaţie. Când acestora li s-a pus spre vizionare un film cu imagini din San Francisco şi au fost ulterior întrebaţi ce au reţinut din el, cei mai mulţi au spus “2 găini”. Cele două păsări erau singurul lucru care făcea sens pentru ei, printre zgârie-nori, tramvaie, semafoare şi maşini. Memoriile noastre suferă modificări de fiecare dată când ni le reamintim. Când devin “conştiente”, ele tind să încorporeze informaţii din prezent care par să se lege cumva de ele. De aceea sunt izolaţi martorii unui eveniment până depun mărturie la proces – dacă ei ar fi expuşi la comentariile din media privind evenimentul, cu fiecare prilej de genul acesta memoriile lor privind acel eveniment s-ar completa cu noile informaţii, creându-se memorii false. Acest fenomen are însă şi părţi bune. Putem să ne rescriem memoriile traumatizante dacă ni le reamintim cât mai detaliat, iar apoi – în interval de 10 minute până la o oră de la reamintire – încercăm să le vedem cu alţi ochi. Apoi le lăsăm în pace vreo 48 de ore să se consolideze în noua versiune. Şi cum noi suntem memoriile noastre, putem astfel să controlăm felul în care ne construim ca persoane.

Dragoş Cîrneci este doctor în psihologie şi specialist în neuroştiinţe.

Foto: Flickr/gingerpig2000

Puteţi citi şi:

Adicţia noastră cea de toate zilele

Gândesc, deci fabulez: Mituri ale creierului

Creierul este…şi ceea ce mâncăm

Miturile emisferelor cerebrale: De stânga sau de dreapta?

“Addicted to love”: Dragostea, chimie sau sentiment?

Neuroni care’vibrează la unison’. De unde vine empatia? Despre neuronii-oglindă și creierul social

Generarea de noi neuroni – cheia adaptării la nou