Cum să laşi totul în urmă: Voluntar într-o fermă din Chile

Partea centrală a oraşului Linares a scăpat uşor după cutremurul de anul trecut. Măcelariei de la colţul str. Victoria şi Carrera i-a căzut peretele frontal. Din stradă se văd cârligele de care atârnă nişte scule ruginite şi mai încolo zace un galantar plin de praf. Dacă te uiţi atent, în spatele firmei lucitoare a unui casino, vezi nişte litere şterse de vreme. Îţi dai seama că înainte de cutremur, în edificiul de pe str. O Higgins, funcţionase o farmacie. La câteva străzi distanţă, în piaţa centrală, catedrala oraşului are faţada acoperită de o pânză neagră, clădirea poartă doliu. Din pozele de la intrare îţi dai seama că înainte avusese o cupolă imensă aurită şi că pereţii fuseseră albaştri, decoraţi cu motive vegetale de culoare roşie. Pun 500 de pesos în cutia milei, gândindu-mă că poate unele cutremure au simţ estetic. Am văzut destul. Iau primul autobuz spre satul Los Rabones, muncă voluntară la fermă. E toamnă în Chile şi strugurii sunt copţi.

de Dinu Drog

Ma aşez lângã şofer, o huidumă neagrã cu brãţara de aur care loveşte cu zgomot de plastic volanul gigantic al autobuzului. La fiecare groapă din drum opreşte din timp cu mişcãri sigure şi trece lin autobuzul peste, ca printr-o buclă de fum. Dupã fiecare manevră zâmbeşte mulţumit, se uitã la mine, ca şi când ar aştepta o laudã. Din când în când, îşi şterge transpiraţia pe frunte şi pe piept cu un prosop pãtat de vaselinã. Râde cu dinţii lipsă. Cãldurã mare. Perdelele danseazã în praf un dans nebun. Transpiraţia curge la intervale neregulate pe podeaua maşinii. Se aude o sirenã. Şoferul se dã jos şi se aproprie de maşina carabinierilor. Vorbeşte la un telefon mobil, da agitat din mâini, dupã câteva minute însã i se pun cãtuşele şi nu mai zice nimic. Un carabinier vine şi ne explicã pe scurt faptele. Şoferul nu a prezentat permisul de conducere şi mai mult, a amintit de mama unuia dintre carabinieri. Pericol public. Un elev de generalã se oferã voluntar, se aşeazã la volanul gigantic, demareazã în forţã şi mergem mai departe. Cãlãtorii s-au liniştit şi îşi reocupã calmi locurile.

Ajung pe noapte la fermã, e întuneric beznã. Un câine latră şi sare sã mã muşte de rucsac. Îl pocnesc puternic în cap. Trebuie sã fie Lobo, câinele fermei Llamazul. Se deschide o uşã şi se face luminã. Din cabanã de lemn iese un miros de pâine coaptã şi de ierburi medicinale. Facem toţi cunoştinţă, eu în uşã, ei în casã. Ulises este tatãl. Cynthia este mama. Saul este bãiatul cel mare, Indra cel mic şi Chandra şi Agora sunt cele douã fete urâţele. Ulises pare cam de 55 de ani, este mic de staturã, costeliv, are câţiva dinţi lipsã şi pãrul grizonat cu o micã chică pe ceafã, sigur la modã în Tenerife prin anii 70. Vorbeşte cam precipitat şi mi-e cam greu sã-l înţeleg. Cynthia este mai scundã decât Ulise, are nişte ochi negrii jucãuşi şi pãrul creţ prins în coc. Îmi oferã un pahar de suc de zmeurã şi o pâine prãjitã cu unt. Cele douã fete urâţele mã scruteazã în linişte şi schimbã priviri între ele. Dupã ce pãrinţii se duc în dormitor, începe interogatoriul. Dupã o orã, încep sã respir şi îndrãznesc sã cer un pahar de apã. Spre miezul nopţii mã lasã în pace şi îmi pun cortul la câţiva metri de o micã cabanã care pare pãrãsitã . Acolo mi se spune cã locuiesc doar nişte purici. Lobo se aproprie şi vrea sã parã prietenos. Dupã câteva încercãri, fuge speriat în spatele casei. Cred cã înţelege românã. Mã culc şi adorm imediat.

Dinu Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şisubstanţă în viaţă, să fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme româneşti şi aşa a început totul.