Cum să laşi totul în urmă: Un Palomino auriu

Am locuit două luni în Buenos Aires, încercând să trăiesc ca un porteño, citind ziarul în fiecare dimineaţă la o terasă din cartierul Recoleta, făcând jogging prin Retiro sau luând clase de trompetă prin Palermo. Am bătut nordul Argentinei, de la Salta până la Mendoza şi de la Iguazu la San Juan. După o săptămână de plaje şi soare în Uruguay am schimbat peisajul şi clima şi am ajuns în Ţara de Foc, de unde am urcat prin Patagonia argentiniana şi chiliana de la masivul Torres del Paine şi Fitz Roy până în insula Chiloe pe celebra Caretera Austral.

de Dinu Drog

Când te uiţi în ochii unui Palomino auriu aluneci parcă într-un alt spaţiu, într-o lume de mult uitată care nu se va mai întoarce poate niciodată, dar care uneori, într-o dimineaţă de toamnă târzie, apare ca o nălucă prin pădurea de eucalipt inundată de ceaţă şi de un miros puternic de flori şi iarbă uscată. Când te uiţi în ochii unui Palomino auriu simţi imediat în tine dorinţa de a-i pune şeaua şi de a pleca cât mai departe, ca apoi, după o zi de galop, să te opreşti pe malul unui râu lângă un foc care să îţi încingă fata îngheţată.

Gallegos este fiul unui Palomino auriu, nu am niciun dubiu în privinţa asta. Dacă te uiţi atent în ochii lui verzi poţi desluşi conturul dealurilor din Araucania şi două ferme îngropate într-o vale prin care se scurge un rău subţire pe care nimeni nu ştie de unde vine şi unde se duce. Iar dacă te aproprii uşor de el, fără ca să-şi dea seama, poţi să simţi adierea unui uşor miros de paie. Născut şi crescut lângă Los Sauces, o localitate adormită cam la 8 ore de autobuz la sud de Santiago, Gallegos ştie toate dealurile, fiecare urmă de cal şi fiecare mărăcine din fermă să. Are 63 de ani dar pare de 45. E un bărbat mic de statură, cu o faţă rotundă, ten măsliniu şi nas coroiat. Ochii lui au o strălucire tristă, de nenoroc. Părul lung şi negru şi-l ţine prins într-o coadă care îi ajunge până la umeri. M-am uitat cu atenţie, dar nu am putut să văd niciun fir de păr alb iar pielea cafenie nu părea să aibă nicio cută. Gallego poartă tot timpul cisme de călărie de piele de culoare maronie pe care şi le lustruieşte în fiecare seară înainte de culcare cu o cremă specială importată, pantaloni strâmţi pe picior, o jiletcă cu modele populare chiliene şi pe cap o pălărie de campesino. Nu vorbeşte prea mult, îmi răspunde corect la întrebări fără să intre în detalii. Preferă să petreacă toată ziua pe dealuri alături de caii lui, sau prin fermă antrenându-i. Atunci când nu joacă o canastă cu doi vecini, ilpoti găsi pe Gallegos pe seara aşezat într-un fotoliu de nuiele lângă Piedra, o căţea de rasă necunoscută, sorbind cu zgomot un rom dominican de 15 ani. Nu face nimic, doar stă şi se uită cu ochii pierduţi în iarbă de pe dealurile uscate.

Din exterior casa lui Gallego pare destul de mică dar intrând ţi se deschid nişte spaţii mari, decorate cu grijă pentru orice detaliu. Nimic nu pare în plus, nimic nu epatează în vreun fel. Sufrageria casei este înconjurată din trei părţi de geamuri mari iar pe pereţi atârnă o colecţie imensă de trofee, de harnaşamente, pinteni şi alte obiecte legate în vreun fel de lumea căilor de rasă. În jurul şemineului câteva măşti ritualice africane te privesc de dincolo. Din tavanul de lemn scump atârna un lampadar construit din oase de cal iar duşumeaua de lemn pocneşte sub picioare. Miroase a lavandă.

Gallego a început să călărească la 4 ani în ferma tatălui său şi nu i-a luat mult timp ca să devină unul dintre cei mai buni instructori de polo din lume. Pe când avea 24 de ani s-a îndrăgostit de Marianne, o elveţiancă bogată, iar din căsătorie au rezultat trei fete, Maria, Juana şi Helena, ultimele două jucătoare de polo în Africa de Sud. După un mariaj agitat, a divorţat şi are acum o relaţie cu menajera casei. Gallego a lucrat pe la ferme de cai din Europa, Africa de Sud, dar după moartea tatălui a decis să se întoarcă în Chile pentru a prelua afacerea de familie. Ferma are 46 de cai, dintre care 12 Palomino aurii care se plimba pe 148 de hectare de dealuri şi văi. O fermă de dimensiuni medii pentru Chile. Strâmbă din nas când află că singura mea experienţă legată de cai este un episod cu un ponei subnutrit care a avut loc într-o staţiune de la malul Mării Negre. Îi spun că vreau să lucrez cât mai aproape de un Palomino, nu contează ce, ca voluntar nu am nicio pretenţie. Mă priveşte atent, un zice nimic, apoi mă ia de umeri şi mă conduce spre grajduri. Se duce spre un Palomino, îi zice ceva, nu înţeleg ce-i spune, apoi se aproprie încet de mine, ochii-i sunt trişti, pădurea tace, eu îi arăt mâinile, el îmi arata lopeţile. Miroase a paie uscate.

Dinu Drog: Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie să încerc să pun mai multă culoare şi substanţa în viaţă, să fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi razgandite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gură a doina. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme romaneşti şi aşa a început totul.