Cum să laşi totul în urmă: Tăietorul de lemne din ţinutul unde plouă la ordinea zilei

4

Am locuit două luni în Buenos Aires, încercând să trăiesc ca un porteño, citind ziarul în fiecare dimineaţă la o terasă din cartierul Recoleta, făcând jogging prin Retiro sau luând lecţii de trompetă prin Palermo. Am bătut nordul Argentinei, de la Salta până la Mendoza şi de la Iguazu la San Juan. După o săptămână de plaje şi soare în Uruguay am schimbat peisajul şi clima şi am ajuns în Ţara de Foc, de unde am urcat prin Patagonia argentiniană şi chiliană de la masivul Torres del Paine şi Fitz Roy până în insula Chiloe pe celebra Caretera Austral.

de Dinu Drog

Despre Schulze

Mă priveşte un pic neîncrezător. Este ora 10 seara şi tocmai ce terminase de hrănit animalele, o vacă, cinci găini şi un cocoş. După câteva intrucţiuni, găsesc loc pentru cort în spatele casei, lângă un mic şopron, nu departe de râu, într-un luminiş cu multă iarbă. Senor Osvaldo Schulze vine cu o lanternă şi mă întreabă dacă am nevoie de ajutor. Îmi dă câteva sfaturi şi, după ce termin, mă invită în bucătărie să bem o bere. Îl văd mai bine acum. Are ochii albaştri, tenul deschis şi o mustăcioară subţire pe care îmi spune că o tunde în fiecare dimineaţă înainte de micul dejun. Un ritual. Mustăcioara este de culoare albă cu uşoare nuanţe gălbui, ca hârtia veche şi unsuroasă din spatele sobei. De 30 de ani Senor Schulze îşi cumpără tutun de patru ori pe an din Valdivia şi îşi învârte singur ţigările, cam 20 în fiecare zi. Se simte mai în formă ca niciodată. Foloseşte de 30 de ani aceeaşi marca de tutun, “Tabaco Rodriguez Pena”, din Colonia de Sacramento, Uruguay, cel mai bun tutun care există pe lume. Nu crede că îl va schimba vreodată, la ce bun? Bucătăria în care intru este simplă, o masă pe care văd trei beri Escudo aburite, trei scaune, o sobă de fontă şi un perete plin cu amintiri.

S-a născut în Petrohue acum 73 de ani într-o zi de ianuarie cu nori negri şi ploaie măruntă. Poate şi din acest motiv, lui Senor Schulze nu îi displace ploaia. Mama lui, Ingrid Schulze, născută Hoffmann, era şi ea obişnuită cu vremea ploioasă. Crescuse într-un sat pierdut din Schleswig Holstein, în nordul Germaniei şi se pricepea foarte bine la treburile gospodăreşti. Iubea mult animalele şi animalele o iubeau mult pe ea. La 20 de ani, după o iubire neîmpărtăşită, plecase în grabă cu un vapor din Bremen cu destinaţia Valdivia, în Chile, ca să muncească pentru un timp la ferma unei mătuşi din partea mamei. Trecerea Atlanticului a durat cam 2 săptămâni, a debarcat în Buenos Aires şi apoi a ajuns în Valdivia pe un cal. Trecerea munţilor Anzi a durat alte 2 săptămâni. Când în sfârşit a ajuns, ploua mărunt în Valdivia, era o vară ca oricare alta. Asta se întâmpla cu un an inainte de începerea Primului Război Mondial. A rămas în Valdivia fără să ştie când şi dacă se va întoarce vreodată în Europa. După un an, la un Tanzfest local, l-a întâlnit pe Martin Schulze, care cânta la un trombon o piesă bavareză melancolică. Martin venise din Ulm, Germania, în căutare de muncă şi de o viaţă mai bună. Era tăietor de lemne, avea un picior mai scurt, îi mirosea rău gura şi îi plăcea să bea bere. Una peste alta, Martin nu era un chiar om rău. După câteva zile de gândire şi de lacrimi, Ingrid a decis să-l ia de soţ. Avea deja 21 de ani şi în Europa războiul continua. După câţiva ani de viaţă grea în oraş au decis să se mute într-o cabană în Petrohue, pe vremea aia o mică aşezare de tăietori de lemne de pe malul lacului De los Santos. Martin Schulze a început să taie copaci şi se pricepea foarte bine la asta. Împreună cu Ingrid a avut 6 copii, toţi sănătoşi: Osvaldo, Maria, Veronica, Juan, Hermann şi Santiago. Din veranda cabanei unde locuiau, când nu ploua şi era ceaţă, se putea vedea vulcanul Osorno. Era frumoasă viaţa în Petrohue, ploua mult şi mărunt.

Senor Osvaldo Schulze a avut o copilărie foarte fericită alături de fraţii săi. Toată ziua umblau prin pădure, la strâns de lemne pe lângă tatăl lor sau la cules de ciuperci alături de ceilalţi copii din sat. Pescuiau păstrăv sau somon în râul Petrohue şi apoi fugeau acasă, să-l ducă Senorei Schulze. Nici acum nu poate uita mirosul de supă de peşte care inunda bucătăria în fiecare săptămână, geamurile aburite sau gustul crustei crocante de somon prăjit pe jar. La 16 ani, Senor Osvaldo Schulze s-a angajat la o mică fabrică de lemn din zonă şi s-a apucat să taie copaci. La fel ca şi tatăl său, a tăiat copaci o viaţă şi se pricepea foarte bine la asta.

Dupa ce s-au făcut mari, ceilalţi fraţi au plecat să-şi caute un rost prin alte părţi. Cel mai mic şi mai nebunatic dintre toti fraţii Schulze, Santiago, a ajuns în Arica, în nordul ţării, unde nu plouă mai niciodată. A muncit mulţi ani într-o minăa de aur, dar la o vârstă tânără a căzut răpus de o toxiinfecţie. Se zice că ar fi mâncat peşte de mare stricat. Senor Osvaldo Schulze a rămas însă alături de părinţi şi a continuat să taie copaci, aşa cum învăţase de la tatăl său. Îi plăcea mult ploaia, dar şi mai mult îi plăcea pădurea. Semăna mult cu Ingrid, mama lui.

La 21 de ani, într-o zi ploioasă de martie, pe o cărăruie din pădurea în care tăia lemne, a întâlnit-o pe Maria Mercedes Orazabal, o fatî oacheşă cu ochi negri migdalaţi care venise din satul vecin, Ensenanda, cu nişte prietene, să culeagă fructe de pădure. Familia Mariei era din Bilbao şi emigrase de mult în Chile. Nici ei nu îşi mai aminteau când anume. Ingrid nu primise zestre de la părinţi, dar în fiecare an ţinea o lună post de Paşti, era foarte catolică. S-au iubit însă de cum s-au văzut şi după 2 săptămâni, în ciuda opoziţiei părinţilor lui care şi-l doreau însurat cu o nemţoaică înstărită, s-au căsătorit şi au avut împreună 4 copii, toţi sănătoşi: Catalina, Soledad, Clara şi Sebastian. Dintre toţi, doar fata cea mică, Clara, a rămas alături de părinţi. După ce Senora Schulze a murit de cancer la plămâni acum trei ani, Clara este cea care are grijă în continuare de Senor Schulze şi de mica gospodărie. Îi plac foarte mult animalele şi animalele o plac mult pe ea. De patru ani lucrează ca femeie de serviciu în Las Cascadas Lodge, de 5 stele. A uitat aproape de tot limba germană. În afară de tatăl său, nu prea are cu cine să vorbească.

Senor Schulze se uită la mine şi mă întreabă dacă mai vreau un Pils, nu trec prea mulţi oameni prin Petrohue, plouă mult pe aici, se uită pe geam în pădurea deasă şi trage cu sete din ţigara cu tutun “Rodriguez Pena”, din Colonia de Sacramento, Uruguay, cel mai bun tutun din lume.

Acum aproape un an de zile m-am decis că trebuie sa încerc să pun mai multă culoare şi substanţă în viaţă, să fac ce doresc cu adevărat, să realizez un vis. După multe proiecte gândite şi răzgândite ani de zile, după multe aşteptări, mai mici, mai mari, venise momentul să iau o decizie radicală, fără virgulă. După ani de studii de drept şi de economie în România şi Germania, după cinci ani de avocatură în Bucureşti, după 31 de ani de Românie neliniştită, mă uitam şi mă vedeam cum arăt: obosisem, aveam capul greu, îmi mirosea gura a doină. La început am ezitat, îmi era un pic teamă. Am tras apoi aer în piept şi mi s-a limpezit mintea. Mi-am cumpărat rapid un bilet “one way” cu destinaţia Argentina, am pus în rucsac câteva filme romaneşti şi aşa a început totul.

 

Foto: Earth Treker

În fiecare sâmbătă, Think Outside the Box vă prezintă jurnalul de călătorie al lui Dinu Ioan Drog în America de Sud: Cum să laşi totul în urmă.

Mai puteţi citi şi:

Câţiva oameni din Paragonia

Chill Out in Chiloe

Un Apfelstrudel în “Bavaria” chiliană

Tags:



4 comentarii

  1. Felicitari, Dinule!
    Nu stiam ca ai veleitati (si) literare.
    Poate, un pic, liniar…
    Un pic de sare…ceva..piper.
    Altfel..frumos.

    p.s.Cauta Reteaua literara. Posibil, sa fie, interesant.

    Bafta!

  2. Pingback: Cum să lași totul în urmă: Bilanțul după un an prin America Latină | TOTB.ro - Think Outside the Box

  3. Pingback: Cum să laşi totul în urmă: Doña Marta, Armando şi Maria | TOTB.ro - Think Outside the Box

Leave A Reply

Advertisment ad adsense adlogger